ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2164/2021

HOTĂRÂRE

19.10.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2164/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 19 octombrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată și reține următoarele:

Prin actiunea introdusă la 15.01.2021 reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a chemat în judecată pe pârâtul A. solicitând să fie obligat să ramburseze suma de 13.255.99 RON, sumă compusă din 13.110.67 RON achitați către autoritățile din Italia, cu comisionul bancar aferent, 2.806,20 EUR plată și 9.00 EUR comision bancar, 145,32 RON pentru traducerea de documente; să achite suma de 1.685,28 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 13.110.67 RON, calculată până la 07.07.2020 inclusiv; să achite dobânda legală aferentă sumei de 13.110,67 RON, de la data formulării prezentei acțiuni și până la data achitării, să achite suma de 431.28 RON, reprezentând T.V.A. datorată bugetului de stat la încasarea sumelor menționate mai sus.

Prin sentința civilă nr. 931/27.04.2021, pronunțată de Judecătoria Băilești s-a declinat competența teriorială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Zalău.

Pentru a decide astfel, instanța, la primul termen de judecată, a invocat excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Băilești, având în vedere dispozițiile cuprinse în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care este competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, norma legala menționată stabilind competența teritorială pentru soluționarea acțiunii în pretenții.

A mai reținut instanța că pârâtul A. are domiciliul în localitatea județul Sălaj, localitatea fiind în circumscripția Judecătoriei Zalău, jud. Dolj.

În atare situatie, a făcut aplicarea art. 107 alin. (1) C. proc. civ. și a admis excepția invocata din oficiu, iar în conformitate cu art. 132 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că instanța sesizată este necompetentă teritorial să solutioneze cauza, stabilind competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Zalău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Zalău, sub nr. x/2021, care, prin sentința civilă nr. 1160 din 02 septembrie 2021, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Zalău, invocată din oficiu; a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei Judecătoriei Băilești. Totodată, a constatat ivit un conflict negativ de competență între Judecătoria Băilești și Judecătoria Zalău, drept pentru care a suspendat din oficiu orice altă procedură cu privire la prezenta cauză și a înaintat dosarul instanței în drept să hotărască asupra conflictului, și anume Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, instanța Judecătoriei Zalău a reținut următoarele:

Prin cererea care formează obiectul cauzei de față, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume de bani reprezentând despăgubiri civile.

Raportat la acest obiect al cererii de chemare în judecată, competența teritorială prevăzută de art. 107 C. proc. civ. este una de ordine privată, cauza având ca obiect drepturi de care părțile pot să dispună.

Întrucât aceste norme reglementează o competență teritorială relativă (în sensul art. 129 alin. (3) C. proc. civ., nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât, în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, nu și de către instanță din oficiu.

Astfel, a reținut că, în cauză, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Băilești a fost invocată de către instanță, din oficiu, la primul termen de judecată, raportat la prevederile art. 107 C. proc. civ. care stabilesc competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței de la domiciliul pârâtului.

Astfel, deși era obligatorie depunerea întâmpinării, potrivit dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., pârâtul nu a depus întâmpinare și nu a invocat excepția necompetenței teritoriale relative a Judecătoriei Băilești în termenul legal, astfel că, prin prorogare legală de competență, instanța competentă teritorial față de dispozițiile art. 130 C. proc. civ. a devenit Judecătoria Băilești, învestită inițial de reclamantă.

În acest sens, prin Decizia nr. 31/2019 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea hotărârii astfel pronunțate, instanța supremă a arătat că instanța căreia i se declină competența de soluționare a cauzei are posibilitatea de a analiza în ce măsură instanța care și-a declinat competența în favoarea sa a respectat și prevederile legale privind condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condițiile și, mai ales, termenele de invocare a excepției de necompetență ar fi lipsite de orice eficiență (par. 68).

Totodată, s-a arătat în mod expres faptul că, din interpretarea prevederilor art. 130 - 131 din C. proc. civ., rezultă că neinvocarea în termen a excepției de necompetență are ca efect consolidarea competenței instanței inițial sesizate, în condițiile operării unei prorogări legale de competență sui-generis. În situația în care instanța de judecată inițial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepției în termenul legal, ar fi, totuși, considerată îndreptățită să își decline competența către instanța pe care o apreciază ca fiind competentă, termenul statuat de lege ar fi superfluu, deoarece declinarea competenței realizată cu nerespectarea dispozițiilor legale ar subzista, atât instanța de trimitere, cât și instanța ierarhic superioară care va pronunța regulatorul de competență fiind ținute de această soluție (par. 63-66).

Decizia pronunțată în recurs în interesul legii menționată anterior și considerentele reținute în motivarea ei, deși fac referire în mod expres la necompetența materială a instanței, prezintă relevanță și în cauza de față sub aspectul consecințelor neinvocării necompetenței teritoriale de ordine privată în condițiile prevăzute de lege.

Astfel, ținând cont de prevederile acestei decizii, instanța a reținut că, atât timp cât excepția necompetenței teritoriale nu a fost invocată în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, de către pârât prin întâmpinare, necompetența instanței inițial sesizate s-a acoperit definitiv, cu consecința pentru instanța sesizată a definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost sesizată, întrucât neinvocarea în termen a excepției de necompetență are ca efect consolidarea competenței instanței inițial sesizate, în condițiile operării unei prorogări legale de competență sui-generis.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competență, constată și reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Judecătoria Băilești și Judecătoria Zalău - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte reține că obiectul prezentului dosar îl reprezintă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata unor sume de bani reprezentând despăgubiri civile.

Din punct de vedere al competenței teritoriale, se constată că ambele instanțe au reținut corect incidența în cauză a dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care dispun că cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, conflictul fiind generat de opiniile diferite cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 130 C. proc. civ. privind invocarea excepției de necompetență.

În conformitate cu dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de forma necompetenței, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, competența materială și competența teritorială exclusivă, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetență este de ordine privată.

Necompetența teritorială de drept comun, prevăzută de art. 107 C. proc. civ., este de ordine privată, astfel că, potrivit art. 130 alin. (3) din același cod, poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Or, în condițiile în care această excepție nu este invocată de către pârât, instanța învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluționeze cauza.

În speță, se constată că pârâtul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței inițial învestite, nici prin întâmpinare, nici la primul termen de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că invocarea, din oficiu, a excepției necompetenței teritoriale de către Judecătoria Băilești s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 130 Cod proceudră civilă, în condițiile în care dreptul de a contesta alegerea instanței competente revenea exclusiv pârâtului, care nu a înțeles să invoce vreo excepție.

Așa fiind, întrucât prima instanță învestită de către reclamant a fost Judecătoria Băilești, aceasta devine competentă să soluționeze cauza, fără a avea posibilitatea de a statua din oficiu asupra competenței teritoriale invocate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Băilești.