ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1349/2021

Ședința publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei.

Soluția instanței de apel

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1485 din 02 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar Casa de Insolvență C. SPRL, în cauza privind apelurile declarate de apelantele A. S.A., D. S.A. și E S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1741/06.06.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017; a anulat sentința civilă nr. 1741/06.06.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, și a constatat apelurile formulate de apelantele D. S.A. și E. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1741/06.06.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca rămase fără obiect; a respins cererea de intervenție accesorie în interesul apelantei-reclamante A. S.A., formulată de intervenienta accesorie E., ca neîntemeiată, și a obligat apelanta-reclamantă A. S.A. la plata către apelanta-pârâtă D. S.A. a sumei de 41.257,99 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru achitată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, reclamanta S.C. A. S.A.- prin lichidator judiciar CASA DE INSOLVENȚĂ C., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, doar cu privire la cheltuielile de judecată, iar, în rejudecare, înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată dispusă în sarcina A. S.A.

Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- reclamantă a criticat soluția instanței de apel ca nelegală, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

Sub un prim aspect, s-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a art. 149 din Legea nr. 85/2006, care prevede că dispozițiile acestei legi se completează doar în măsura compatibilității lor cu cele ale C. proc. civ.

Or, în cauză, se poate constata că atâta timp cât regimul juridic al cheltuielilor de judecată ocazionate prin derularea procesului sunt reglementate prin legea specială (art. 4 din Legea nr. 85/2006), devin inaplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv cele ale art. 453 din C. proc. civ.

S-a arătat că în cadrul procedurii insolvenței, administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar are o poziție și o situație deosebită față de toate părțile și față de toți ceilalți participanți la procedură, el nefiind parte în proces, ci organ care aplică procedura, cu rol și atribuții determinate conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar nu acționează în interes personal, ci în interesul bunei desfășurări a întregii proceduri, în interesul debitorului insolvabil, pentru reîntregirea patrimoniului acestuia, cât și în interesul creditorilor, pentru ca aceștia să își poată valorifica creanțele în cea mai mare măsură și mai operativ.

Pe de altă parte, administratorul special nu are această calitate de organ care aplică procedura, astfel încât suportă orice cheltuială ce excede procedurii insolvenței fără a afecta patrimoniul debitoarei, avându-se în vedere dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora "După deschiderea procedurii, adunarea generală a acționarilor/asociaților debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societății și ale acestora și să participe la procedură, pe seama debitorului".

Prin urmare, nu poate fi vorba despre un tratament juridic egal, ținând cont de situațiile obiectiv diferite în care se găsesc administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar și administratorul special în cadrul procedurii.

Recurenta-reclamantă consideră că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 4 din aceeași lege.

În acest sens, a susținut că art. 18 din Legea nr. 85/2006 stabilește că desemnarea și implicit activitatea administratorului special se face pe cheltuiala asociaților, iar alin. (2) prevede atribuțiile administratorului special caracteristice procedurii instituite prin această lege.

Coroborând dispozițiile art. 18 cu cele ale art. 4 din Legea nr. 85/2006 rezultă că activitatea administratorului special trebuie să fie aferentă procedurii prevăzute de legea insolvenței, ceea ce impune concluzia că, în speță, cheltuielile inerente deciziilor administratorului special, altele decât cele aferente procedurii, să fie suportate de către administratorul special, și nu de către debitoare.

De altfel, chiar legea insolvenței stabilește că anumite cheltuieli au un regim distinct de aprobare, în acest sens fiind prevederile art. 23 din Legea nr. 85/2006.

Întrucât, potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar este un organ care aplică procedura, iar legea stabilește pentru anumite cheltuieli un acord distinct, cu atât mai mult, cheltuielile administratorului special nu pot fi imputate debitoarei, ci chiar administratorului special.

Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă a susținut faptul că atâta timp cât acțiunea a fost introdusă de către S.C. A. S.A. prin administratorul special, în mod evident, cheltuielile de judecată nu pot fi imputate debitoarei, ci administratorului special, întrucât din contul prevăzut la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 se suportă doar cheltuielile prevăzute de lege.

Apărarea formulată în cauză

Intimața- pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 29 iulie 2020, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea de la 1 aprilie 2021, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.., recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen la 27 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

IV. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În prealabil, Înalta Curte reține că recursul formulat împotriva deciziei atacate, privește exclusiv dispoziția de obligare a apelantei- reclamante A. S.A. (recurenta-reclamantă, s.n.) la plata către apelanta-pârâtă D. S.A., a cheltuielilor de judecată, recurenta susținând, în esență, că obligația plății acestora ar reveni administratorului special, E..

Printr-o primă critică de nelegalitate invocată, s-a susținut interpretarea sau aplicarea eronată a dispozițiilor art. 149 din Legea nr. 85/2006, arătându-se că, atâta timp cât regimul juridic al cheltuielilor de judecată ocazionate prin derularea procesului sunt reglementate prin legea specială (art. 4 din Legea nr. 85/2006), devin inaplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv, cele ale art. 453 din C. proc. civ.

Critica se găsește a fi nefondată.

Se reține, astfel, că, derularea procedurii insolvenței în temeiul Legii nr. 85/2006, în litigiul pendinte, se completează în măsura compatibilității cu prevederile noului C. proc. civ.

Dispozițiile Legii nr. 85/2006 se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale C. proc. civ., C. civ., Codului comercial și ale Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență, așa cum rezultă din prevederile art. 149 din lege, cuprinse în capitolul VI denumit "Dispoziții tranzitorii și finale".

Ca urmare, din perspectiva dreptului intertemporal și a intenției legiuitorului de a permite stabilirea certă a legii aplicabile întregii faze a procesului civil (în cazul analizat, întregii proceduri de insolvență), cererile formulate în legătură cu derularea procedurii insolvenței și aferente acestei proceduri trebuie supuse aceleiași legi care a guvernat deschiderea procedurii insolvenței.

Așadar, atât introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței, cât și pronunțarea hotărârii de deschidere a procedurii se plasează, temporal, sub incidența noului C. proc. civ., în considerarea prevederilor art. 24 C. proc. civ. și art. 3 din Legea nr. 76/2012.

Din perspectiva acțiunii legii în timp, acest raționament este exprimat în decizia nr. 55 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1008 din 16 decembrie 2019.

În speță, însă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, este în mod evident că, suma de 41.257,99 de RON, la care a fost obligată la plată către apelanta-pârâtă D. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru achitată în apel, nu intră în sfera cheltuielilor aferente procedurii instituite prin Legea nr. 85/2006 împotriva societății debitoare, în speță, S.C. A. S.A., nefiind o cheltuială efectuată în cadrul acesteia, ci doar generată de procedură.

Instanța de apel nu avea cum să se raporteze, în soluționarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, la prevederile art. 4 din Legea nr. 85/2006, prevederi nicidecum incidente, cum greșit încearcă recurenta-reclamantă a pretinde prin acest recurs, ci doar la principiul cardinal, consacrat în dreptul procesual potrivit căruia, cheltuielile de judecată se suportă la finalul demersului judiciar, de partea care pierde procesul.

Cheltuielile aferente procedurii insolvenței, pe de o parte, și cheltuielile de judecată, pe de altă parte, au regimuri juridice distincte, fiind reglementate diferit, așa încât, judecătorul din apel a procedat în mod legal, ignorând disp. art. 4 din Legea 85/2006, și dând eficiență dispozițiilor art. 453 noul C. proc. civ.

Ca atare, această primă critică de nelegalitate este nefondată, în mod greșit susținându-se de recurentă că administratorul special suportă orice cheltuială ce excede procedurii insolvenței, fără a afecta patrimoniul debitoarei.

Examinând, în continuare, recursul, din perspectiva celei de-a doua critici de nelegalitate formulate, prin care recurenta-reclamantă S.C. A. S.A.- prin lichidator judiciar, Casa de Insolvență C. susține că hotărârea instanței de apel ar fi dată cu interpretarea eronată și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 85/2006, prin raportare la disp. art. 4 din aceeași lege, Înalta Curte constată că și această critică este nefondată.

În esență, societatea-recurentă consideră că în mod greșit instanța de apel a dispus obligarea sa la cheltuieli de judecată, câtă vreme aceste cheltuieli au fost generate în mod direct de actele și faptele administratorului special, din moment ce, cererea de chemare în judecată a fost introdusă de către S.C. A. S.A. - prin administrator special.

În acest sens, dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reglementând acest aspect al acordării cheltuielilor de judecată, statuează că " partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată ".

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul.

Prin urmare, textul de lege invocat constituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în pretenții, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecății și-ar fi respectat obligația, creditorul obligației nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.

Aplicând regula statornicită în art. 453 din C. proc. civ., partea care a pierdut procesul este, în fapt, partea obligată la plata despăgubirilor solicitate pe cale judiciară, iar această parte este societatea reclamantă, sub aspectul deja arătat. În alte cuvinte, partea care pierde procesul trebuie, la cererea părții triumfătoare, să fie obligată să plătească cheltuielile de judecată suportate de cealaltă parte, la baza unei asemenea obligații stând culpa procesuală a celui care a pierdut litigiul, iar poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului.

Căci, la baza acordării cheltuielilor de judecată se află răspunderea civilă delictuală, așa cum este reglementată de art. 1349 C. civ. În acest context, fapta ilicită constă în acțiunea ce determină declanșarea demersului judiciar, latura subiectivă este determinată de culpa procesuală, tradusă prin aceea că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile de judecată.

Or, reclamanta- recurentă A. S.A. din prezenta cauză este partea în raport cu care s-a stabilit litigiul desfășurat în fața jurisdicției pentru anularea parțială a contractului de cesiune de creanțe, de care se prevalează și a cărui nulitate absolută o urmărește în fața instanței civile.

Fiind parte în litigiu, față de recurenta-reclamantă operează relativitatea efectelor hotărârii judecătorești sub un dublu aspect: al obligativității și al autorității lucrului judecat, ceea ce înseamnă deopotrivă, executarea dispozițiilor acesteia și imposibilitatea de a repune în discuție ceea ce s-a tranșat în prezența sa la procedura judiciară.

Potrivit prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, "După deschiderea procedurii, adunarea generală a acționarilor/asociaților debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societății și ale acestora și să participe la procedură, pe seama debitorului.".

În raport cu aceste dispoziții legale, și data formulării cererii de chemare în judecată în prezentul dosar, se reține că recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. era legal reprezentată de către administratorul special, și nu de lichidator, cum greșit susține acesta în recurs, spre a se considera că acțiunea ar fi fost promovată de administratorul special, cu de la sine îndriduire.

În mod legal a dispus, astfel, instanța de apel obligarea societății-debitoare în insolvență A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, și nu a administratorului special, cererea de chemare în judecată nefiind formulată în nume propriu de către acesta.

De altfel, în cadrul unui dosar pe parcursul procedurii de insolvență, administratorul special stă în proces în calitate de reprezentant legal al debitorului, prin reprezentare judiciară înțelegându-se situația în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește actele procesuale într-un proces și participă la raporturile procesuale în numele și pentru o altă persoană, numită reprezentat, care este titularul dreptului litigios sau persoana care este obligată în raportul juridic dedus judecății, reprezentarea judiciară putând fi nu numai facultativă, ci și obligatorie (legală).

Prin urmare, este evident că administratorul special nu poate fi obligat să plătească cheltuielile de judecată ocazionate de derularea unui litigiu câștigat de partea adversă, proces în care reprezenta interesele subiectului pasiv al procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, pentru că nu el este cel care "a căzut în pretenții", ci partea însăși - societatea, pe care doar o reprezintă.

Mai trebuie observat că acesta nu formulează demersuri judiciare în nume propriu și nu recuperează creanțe sau bunuri pentru sine, ci pentru a le aduce în patrimoniul debitoarei al cărui reprezentant este.

Cel care poate beneficia de pe urma demersurilor judiciare ale administratorului special este debitorul în al cărui patrimoniu intră creanțele recuperate.

Prin urmare, în cazul stabilirii culpei procesuale, trebuie observat că debitorul, în numele căruia acționează, trebuie obligat la plata eventualelor cheltuieli de judecată, și nicidecum administratorul special, ori practicianul în insolvență.

Înalta Curte observă, totodată, așa cum învederează și intimata- pârâtă D. S.A., prin întâmpinare, că, pe parcursul judecății cauzei, până la conexarea acesteia la dosarul nr. x/2017, urmare admiterii excepției litispendenței cu acest obiect, că, aspectele legate de reprezentarea societății debitoare A. S.A. au fost amplu analizate și dezbătute, considerând instanța că administratorul special are calitatea de reprezentant legal al acesteia.

Ca atare, în mod nefondat se susține de către recurenta-reclamantă S.C. A. S.A.- prin lichidator judiciar CASA DE INSOLVENȚĂ C. că administratorul special nu ar fi acționat în numele debitoarei și, cu atât mai mult, cheltuielile administratorului special nu-i pot fi imputate debitoarei, ci chiar administratorului special.

În plus, atribuțiile administratorului special sunt limitativ prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, conform cărora:

"După deschiderea procedurii, adunarea generala a acționarilor/asociaților debitorului, persoana juridica, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societății și ale acestora și să participe la procedura, pe seama debitorului. După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce și activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acționarilor/asociaților".

Administratorul special are următoarele atribuții:

a) exprimă intenția debitorului de a propune un plan, potrivit art. 28 alin. (1) lit. h), coroborat cu art. 33 alin. (2);

b) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acțiunilor prevăzute la art. 79 și 80;

c) formulează contestații în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege;

d) propune un plan de reorganizare;

e) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, după confirmarea planului;

f) după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primește raportul final și bilanțul de închidere și participă la ședința convocată pentru soluționarea obiecțiunilor și aprobarea raportului;

g) primește notificarea închiderii procedurii.

Din analiza dispozițiilor art. 18 alin. (2) lit. b) "participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acțiunilor prevăzute la art. 79 și 80", rezultă că administratorul special are doar rolul de a reprezenta pe debitor la judecarea acțiunilor prev. de art. 79 și 80 din Legea nr. 85/2006.

Criticile formulate de recurenta- reclamantă sunt subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critici ce se găsesc a fi nefondate.

Prin urmare, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A.- prin lichidator judiciar CASA DE INSOLVENȚĂ C. împotriva deciziei civile nr. 1485 din 02 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2021.