ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 55/2019

Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 27 mai 2019, pronunțată în Dosarul nr. 4.975/100/2011/a24, sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

dacă în această procedură de executare silită individuală este posibilă poprirea contului unic de insolvență;

dacă măsurile de executare silită individuală, ce sunt demarate de către titularii creanțelor curente care îndeplinesc condițiile prevăzute de dispozițiile legale, revin în sarcina judecătorului-sindic spre soluționare."

La data de 4 martie 2019, societatea debitoare a luat cunoștință de faptul că prin Adresa nr. xxxx/2019 creditoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală a dispus înființarea popririi asupra contului unic al debitoarei, indisponibilizarea sumelor existente, precum și cele viitoare în lei sau valută, rezultate din relațiile contractuale existente sau viitoare, în vederea stingerii obligațiilor fiscale/bugetare în cuantum de 3.544.920 lei.

Organul fiscal a procedat la înființarea popririi fără a respecta dispozițiile art. 230 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), prevalându-se de dispozițiile art. IX din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018).

Măsura indisponibilizării contului unic al debitoarei a fost contestată de administratorul judiciar al acesteia, invocându-se mai multe motive de nelegalitate a măsurii adoptate de către creditorul fiscal. Astfel, s-a susținut pe de o parte că procedura aplicată de către creditorul fiscal nu respectă prevederile Codului de procedură fiscală referitoare la instituirea măsurii de executare silită, iar pe de altă parte că executarea silită individuală nu este permisă într-o procedură colectivă și că prevederile art. IX din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018 nu sunt aplicabile cauzei pendinte.

Prin Sentința civilă nr. 406 din 20 martie 2019 a Tribunalului Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 4.975/100/2011/a24, judecătorul-sindic al societății debitoare a apreciat că revine în competența acestuia soluționarea contestației formulate, a admis în parte cererea, a dispus anularea Adresei de înființare a popririi nr. xxxx/4.03.2019 asupra conturilor bancare ale debitoarei pentru suma de 3.544.920 lei și suspendarea tuturor măsurilor de executare silită emise în dosarul execuțional, respingând Cererea privind anularea titlului executoriu nr. xxxxx/12.02.2019 emis de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș.

Judecătorul-sindic a reținut, în esență, că prevederile art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 85/2014), nu sunt aplicabile în cauză, întrucât vizează o procedură de insolvență care se derulează în condițiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 85/2006), iar prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/2018 nu sunt aplicabile procedurilor care se derulează sub regimul acestei legi. De asemenea s-a arătat că executarea silită individuală prin poprire nu are suport legal în dispozițiile Legii nr. 85/2006, astfel că desființarea acestora este justificată, câtă vreme continuarea urmăririlor silite individuale înseamnă blocarea activității curente a debitoarei, care ar determina imposibilitatea realizării planului de reorganizare.

Prin recursul declarat în cauză, recurenta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș a solicitat modificarea soluției judecătorului-sindic în sensul respingerii cererii de suspendare a măsurii popririi instituite și menținerea măsurilor de executare silită individuală realizată prin poprire.

În esență, s-a susținut că măsura judecătorului-sindic este nelegală întrucât nesocotește prevederile art. IX din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018, care permit atât executarea silită individuală în procedura insolvenței, cât și aplicarea acestor modificări pe seama debitorilor care derulează o procedură de insolvență în temeiul Legii nr. 85/2006.

Prin Încheierea din data de 27 mai 2019, pronunțată în Dosarul nr. 4.975/100/2011/a24, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând următoarele:

Sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul curții de apel, iar instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție judecă această cauză în ultimă instanță, fiind legal învestită cu soluționarea recursului, potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 85/2006.

Instanța de trimitere a arătat că de lămurirea chestiunii de drept invocate pe calea sesizării depinde soluționarea pricinii pe fond, în contextul în care obiectul judecății îl reprezintă contestația formulată de debitoarea aflată în insolvență împotriva măsurilor de executare silită individuale, prin poprire, realizate într-o procedură colectivă de unul dintre creditori.

Elementul de noutate este conferit de faptul că problema de drept dedusă judecății nu a mai făcut obiectul unei analize și al unei dezlegări jurisprudențiale consecvente, neputându-se vorbi despre cristalizarea unei practici judiciare în această privință; de altfel, din perspectiva expunerii elementului de noutate, instanța de sesizare a apreciat că acesta corespunde jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (de exemplu, Decizia nr. 3 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 24 februarie 2017).

S-a mai subliniat faptul că, în prezenta sesizare, chestiunea care presupune o dezlegare din partea instanței supreme vizează competența, modalitatea de aplicare, dar și admisibilitatea unor măsuri (executări silite individuale în cadrul unei proceduri colective de insolvență) care au fost introduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018, act normativ care a intrat în vigoare la data de 2 octombrie 2018.

De asemenea s-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acesteia prin decizii în casație sau prin recurs în interesul legii și nici pe calea unei alte hotărâri prealabile, așa cum rezultă din consultarea site-ului instanței supreme.

Opinia completului de judecată al Curții de Apel Cluj - Secția a II-a civilă cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării este următoarea:

Referitor la prima chestiune s-a arătat că demersul judiciar al administratorului judiciar al societății debitoare vizează suspendarea măsurii popririi instituite de către creditorul bugetar în temeiul art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Instanța de trimitere apreciază că, în speță, dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/2018 nu sunt aplicabile pentru următoarele considerente:

Se poate observa că norma de la art. IX alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018 este în sine o excepție, de strictă interpretare, de la principiul neretroactivității legii. Art. 15 alin. (2) din Constituția României arată că legea dispune numai pentru viitor, în timp ce art. 24 și 25 din Codul de procedură civilă reiterează principiul conform căruia procesele începute sunt guvernate de legea existentă la momentul începerii lor.

S-a concluzionat, astfel, că executarea silită individuală reglementată în condițiile art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018, este permisă doar în procesele de insolvență inițiate începând cu data de 2 octombrie 2018 (calculate de la data înregistrării cererii de deschidere a procedurii).

În ceea ce privește cea de-a doua chestiune, instanța de sesizare a apreciat că executările silite la care legiuitorul se referă în art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018, nu pot interveni decât în perioada de reorganizare, excluse fiind perioada de observație și falimentul, deoarece art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este situat în secțiunea a 6-a "Reorganizarea", subsecțiunea §2 "Perioada de reorganizare".

Se poate observa că executarea silită individuală permisă de text vizează creanțele curente, iar regula privind tratamentul creanțelor curente este instituită de art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, text care a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018, în sensul că: "Titularul unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile ce a fost recunoscută de către administratorul judiciar ori cu privire la care acesta a omis să se pronunțe în termen de 10 zile de la depunerea cererii de plată sau recunoscută de judecătorul-sindic potrivit alin. (3), în cazul în care cuantumul creanței depășește valoarea-prag, poate solicita pe parcursul duratei perioadei de observație deschiderea procedurii de faliment al debitorului dacă aceste creanțe nu sunt achitate în termen de 60 de zile de la data luării măsurii administratorului judiciar de admitere sau omitere a pronunțării asupra cererii de plată ori a hotărârii instanței de judecată. Prevederile art. 143 alin. (2) și (3) se vor aplica în mod corespunzător."

Cu toate că textul a fost modificat substanțial, legiuitorul a făcut trimitere doar la prevederile alin. (2) și (3) din art. 143, deși dreptul de a obține executarea individuală este menționat la alin. (1) al aceluiași articol. S-a considerat că excluderea nu este întâmplătoare. Astfel, dacă s-ar permite demararea executărilor individuale în perioada de observație, șansa de reorganizare ar fi în mod evident compromisă, întrucât s-ar trece la executarea bunurilor vandabile ale debitorului fără a se ține seama de importanța acestora în realizarea planului de reorganizare. Apoi, opțiunea limitării executării silite doar la intervalul temporal care debutează după confirmarea planului de reorganizare poate fi justificată, pe de o parte, de imperativul acordării celei de-a doua șanse, reglementat de art. 4 pct. 2 din Legea nr. 85/2014, cunoscută fiind și apropiata intrare în vigoare a Directivei privind cadrele de restructurare preventivă, a doua șansă și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie și de modificare a Directivei 2012/30/UE, iar, pe de altă parte, de scopul procedurii, astfel cum este el menționat în art. 2 din Legea nr. 85/2014.

Instanța de trimitere a apreciat că, în raport cu prevederile art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, trebuie stabilit dacă: (i) pot fi executate silit oricare dintre bunurile debitorului insolvent, în condițiile dreptului comun sau (ii) executarea este supusă unor limitări determinate de legea specială a insolvenței.

Legiuitorul a stabilit, prin art. 143 alin. (1) fraza finală din Legea nr. 85/2014, că "se poate începe executarea silită".

Legea nr. 85/2014 nu cuprinde dispoziții exprese care să stabilească reguli privind executarea bunurilor în procedură, însă normele Codului de procedură civilă sunt aplicabile în măsura compatibilității acestora și, de asemenea, pot fi desprinse din aplicarea principiilor insolvenței prevăzute la art. 4 din lege: maximizarea gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor (pct. 1); acordarea unei șanse debitorilor de redresare eficientă și efectivă a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenței, fie prin procedura de reorganizare judiciară (pct. 2); asigurarea unui grad ridicat de transparență și previzibilitate în procedură (pct. 5); recunoașterea drepturilor existente ale creditorilor și respectarea ordinii de prioritate a creanțelor, având la bază un set de reguli clar determinate și uniform aplicabile (pct. 6); valorificarea în timp util și într-o manieră cât mai eficientă a activelor (pct. 11).

Așa fiind, din coroborarea dispozițiilor legale amintite, s-a apreciat că pot fi supuse unei executări silite (i) doar bunuri libere de sarcini, nu și cele asupra cărora există constituită o cauză de preferință, întrucât altminteri drepturile creditorilor ar fi nesocotite (iar art. 4 pct. 6 încălcat), (ii) apoi doar bunurile care nu sunt necesare desfășurării activității curente pot fi vizate de normele amintite, iar executarea acestora nu ar împiedica reorganizarea debitorului, asigurându-i acordarea unei șanse de redresare eficientă (art. 4 pct. 1, 2 și 11), întrucât bunurile necesare activității curente, dar și cele utile reorganizării debitorului fac parte din planul de reorganizare care, confirmat fiind, este titlu executoriu ce nu mai poate fi nesocotit.

Cât privește contul unic de insolvență, s-a apreciat că trebuie ținut seama de prevederile art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora "Contul de insolvență deschis în condițiile art. 39 alin. (2) nu va putea fi în niciun mod indisponibilizat prin nicio măsură de natură penală, civilă sau administrativă dispusă de organele de cercetare penală, de organele administrative sau de instanțele judecătorești".

Prin urmare, măsurile de executare silită individuală realizate în condițiile art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018, pot viza doar bunuri libere de sarcini, precum și bunurile care nu sunt necesare desfășurării activității curente, excluse fiind alte bunuri, dar și contul unic.

Cât privește cea de-a treia chestiune, s-a arătat că, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, "Atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței. Atribuțiile manageriale aparțin administratorului judiciar ori lichidatorului judiciar sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-și administra averea. Deciziile manageriale ale administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care și-a păstrat dreptul de administrare pot fi controlate sub aspectul oportunității de către creditori, prin organele acestora".

Instanța de trimitere a apreciat că ori de câte ori măsurile de executare individuală ale deținătorilor de creanțe curente, care pot proceda la executare silită individuală în condițiile art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, vizează bunurile debitoarei care nu pot fi supuse unei astfel de executări, ne aflăm în prezența unei acțiuni care se desfășoară în procedura de insolvență a debitorului. Aceste acțiuni pot fi contestate de către participanții la procedură în condițiile Legii nr. 85/2014, acțiuni care se subsumează sintagmei "procese și cereri de natură judiciară aferente procedurii insolvenței" care revin, în temeiul art. 45 alin. (2) din lege, în competența judecătorului- sindic.

Recurenta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș nu și-a exprimat poziția procesuală cu privire la oportunitatea declanșării procedurii hotărârii prealabile.

Administratorul judiciar al debitoarei, prin poziția procesuală exprimată în fața instanței de trimitere, s-a opus sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea problemei de drept, apreciind că nu este necesară pronunțarea unei astfel de hotărâri, întrucât este evident că în speță nu sunt aplicabile prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/2018, câtă vreme procedura de insolvență a debitoarei a fost deschisă sub imperiul Legii nr. 85/2006. De asemenea poprirea contului unic nu este posibilă, întrucât acesta are o afectațiune specială, iar judecătorul-sindic este cel în competența căruia revine soluționarea cererilor referitoare la debitoarea în insolvență.

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, administratorul judiciar al intimatei-debitoare a depus un punct de vedere prin care a arătat următoarele:

Executarea silită individuală reglementată prin art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018, este aplicabilă doar procedurilor de insolvență deschise după data de 2 octombrie 2018, iar măsurile de executare silită individuală în cadrul procedurii colective a insolvenței declanșate în baza acestui temei legal vizează doar cauzele asupra cărora s-a deschis procedura în condițiile Legii nr. 85/2014.

Nimeni nu poate urmări individual niciun bun din patrimoniul care devine unic și nicio sumă din contul unic, iar distribuțiile se fac numai în conformitate cu regulile impuse neechivoc de art. 159 și 161 din Legea nr. 85/2014. Executarea silită individuală declanșată concomitent cu procedura de insolvență nu va putea avea ca obiect contul unic.

Prin urmare, în procedura insolvenței, care este tot o procedură execuțională, contul unic (contul de distribuție), în care se regăsesc și sumele rezultate din valorificarea bunurilor din averea debitoarei, nu poate face obiectul unei popriri.

Referitor la ultima chestiune, s-a arătat că, în cazul contestației la executare individuală, este evident că ne aflăm în situația unui litigiu ce derivă, la origine, din procedura insolvenței, din moment ce chiar temeiul juridic constă în dispozițiile art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

Pe cale de consecință, s-a opinat în sensul competenței judecătorului-sindic, dat fiind că, fără existența stării de insolvență, acest litigiu cu privire la executarea silită individuală în privința contului unic nu ar putea exista.

Cu privire la prima întrebare din sesizare, practica judiciară este unitară, în același sens fiind și opiniile teoretice exprimate de colectivele de judecători (cu o singură excepție, Tribunalul Bihor - Secția a II-a civilă).

Referitor la cea de-a doua întrebare din sesizare, practica judiciară este unitară, în același sens fiind și opiniile teoretice exprimate de colectivele de judecători (cu o singură excepție, Tribunalul Dolj - Secția a II-a civilă).

În ceea ce privește cea de-a treia întrebare din sesizare, se constată că atât practica judiciară, cât și opiniile exprimate la nivel teoretic sunt divergente, existând două puncte de vedere diferite.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 1.515/C/2163/III-5/2019 din 19 iulie 2019, a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Nu a fost identificată jurisprudență relevantă a Curții Constituționale cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile nu îndeplinește condițiile de admisibilitate din perspectiva aplicării legii în timp.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, se reține că în litigiul care a ocazionat formularea întrebării prealabile nu este aplicabil mecanismul prevăzut de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, din perspectiva acțiunii legii în timp.

Actualul Cod de procedură civilă, care a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, conține norme tranzitorii cu caracter general, menite să reglementeze orice succesiune viitoare de norme de procedură civilă, ivită după intrarea sa în vigoare (art. 24 și următoarele din Codul de procedură civilă). Aceste articole nu sunt menite să reglementeze conflictele de legi rezultate din intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

Pentru aceasta s-a adoptat Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 76/2012), care prevede cu titlu general prin art. 3 alin. (1) că dispozițiile noului cod "se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare".

Această din urmă normă reglementează legea aplicabilă proceselor și executărilor silite în curs la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, iar nu dispozițiile tranzitorii din cuprinsul acestuia, care au un câmp de acțiune temporală ulterior.

Cu toate acestea, interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 3 și următoarele din Legea nr. 76/2012 trebuie să pornească de la principiul diferit instituit în materia dreptului intertemporal de art. 24 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Scopul acestei norme generale de drept tranzitorii, reluată în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 76/2012, normă special edictată pentru conflictele de legi rezultate din intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, este acela de a fixa legea aplicabilă întregii proceduri, în funcție de data începerii procesului.

Raportat la aceste dispoziții legale de drept intertemporal, mecanismul hotărârii prealabile prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, ca instituție nouă de unificare a practicii judiciare, se aplică doar proceselor începute după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă.

Potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, contestația formulată de debitoarea aflată în insolvență împotriva executării silite prin poprire, în temeiul prevederilor art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018, a fost soluționată de judecătorul-sindic în procedura insolvenței.

Instanța de trimitere este învestită cu soluționarea recursului împotriva hotărârii pronunțate de judecătorul-sindic în soluționarea contestației la executare, în condițiile art. 8 din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la data formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, anterior modificărilor aduse prin art. 59 pct. 2 din Legea nr. 76/2012.

Deschiderea procedurii generale a insolvenței, în litigiul în care este invocată chestiunea de drept, s-a dispus la data de 6 mai 2011, în temeiul dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Dispozițiile Legii nr. 85/2006 se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial și ale Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență, așa cum rezultă din prevederile art. 149 din lege, cuprinse în capitolul VI denumit "Dispoziții tranzitorii și finale".

Așadar, atât introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței, cât și pronunțarea hotărârii de deschidere a procedurii se plasează, temporal, sub incidența Codului de procedură civilă de la 1865.

Se reține, astfel, că derularea procedurii insolvenței în temeiul Legii nr. 85/2006, în litigiul pendinte, se completează în măsura compatibilității cu prevederile Codului de procedură civilă de la 1865.

Abrogarea Legii nr. 85/2006, la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/2014, nu are nicio consecință asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. În aplicarea principiului supraviețuirii legii vechi, prin dispozițiile cuprinse în reglementarea art. 343 din Legea nr. 85/2014 s-a prevăzut că "Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date".

Ca urmare, din perspectiva dreptului intertemporal și a intenției legiuitorului de a permite stabilirea certă a legii aplicabile întregii faze a procesului civil (în cazul analizat, întregii proceduri de insolvență), cererile formulate în legătură cu derularea procedurii insolvenței și aferente acestei proceduri trebuie supuse aceleiași legi care a guvernat deschiderea procedurii insolvenței.

Așa fiind, soluția aplicării legii vechi trebuie generalizată pentru toate cererile formulate în cadrul procedurii de insolvență, chiar dacă în legătură cu aceste cereri se constituie un dosar asociat nou, după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă actual.

Noțiunea de dosar asociat a fost reglementată inițial prin Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 28 octombrie 2005, astfel cum a fost modificat și completat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.049/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 732 din 7 octombrie 2014, prin art. 114

În prezent, prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015, s-a aprobat un nou regulament de ordine interioară al instanțelor judecătorești, care prevede prin art. 142 alin. (2) că "Dosarul de fond, în procedurile privind insolvența, este constituit din dosarul de bază și, dacă este cazul, din dosare asociate. [...]."

Așadar, pornind de la această dispoziție din regulamentul de ordine interioară al instanțelor se poate reține, pe cale de interpretare logică și gramaticală, că dosarele asociate sunt parte componentă a dosarului de fond.

Dosarul de fond este constituit, în litigiul pendinte, prin efectul înregistrării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

Potrivit regulii instituite de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, se constată că procesul care a ocazionat formularea întrebării prealabile este guvernat de Codul de procedură civilă de la 1865, ceea ce face inaplicabil mecanismul de unificare a practicii judiciare referitor la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru aceste considerente, reținând incidența dispozițiilor Codului de procedură civilă de la 1865, se constată că sesizarea întemeiată pe dispozițiile art. 519 și următoarele din actualul Cod de procedură civilă este inadmisibilă din perspectiva aplicării legii în timp.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,

dacă în această procedură de executare silită individuală este posibilă poprirea contului unic de insolvență;

dacă măsurile de executare silită individuală, ce sunt demarate de către titularii creanțelor curente care îndeplinesc condițiile prevăzute de dispozițiile legale, revin în sarcina judecătorului-sindic spre soluționare."