Decizia nr. 402/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 25 iulie 2019, astfel cum a fost precizată la 10 septembrie 2019, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, A., a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Educației Naționale, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - constatarea nulității absolute a încheierii de intabulare nr. x din 22 noiembrie 2019 și a titlului în temeiul căruia s-a făcut înscrierea de sub B1 din CF nr. x Oradea, corespunzătoare înscrierii de sub B12 din CF vechi x Oradea cu privire la imobilul cu nr. topo x Oradea, constând în construcții (suprafață de 406 mp) și teren intravilan în suprafață de 549 mp conform art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938; - rectificarea înscrierii de sub B1 din CF nr. x Oradea și a înscrierii corespunzătoare de sub B12 din CF vechi nr. x Oradea în sensul radierii lor; - constatarea calității de succesoare în drepturi după B. "Dr. C." a reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma, A.. Prin cererea depusă la 19 iunie 2020, reclamanta a arătat că Statul Român prin Ministerul Educației Naționale are calitate procesuală pasivă. În subsidiar, a solicitat introducerea în cauză și a Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român. La termenul din 22 iunie 2020, instanța a dispus citarea pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind considerat singurul pârât în cauză.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 116/C din 6 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, A., în contradictoriu cu Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 350A din 17 martie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții Episcopia Română Unită cu Roma A. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Cluj Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor.

Recursul Împotriva deciziei civile nr. 350A din 17 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a declarat recurs reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, A., formulând următoarele critici: Decizia este nelegală, deoarece se întemeiază pe o interpretare greșită a prevederilor legale invocate, cât și a Deciziei nr. XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea unificării practicii judiciare. Decizia menționată nu este aplicabilă cu titlu obligatoriu în prezenta cauză, deoarece dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie numai în privința litigiilor în materia Legii nr. 10/2001. Considerentele deciziei recurate sunt contradictorii, deoarece, pe de-o parte, înlătură apărările reclamantei apelante privind lipsa caracterului obligatoriu al deciziei menționate, iar, pe de altă parte, a validat, implicit, susținerile acesteia. Recurenta-reclamantă a invocat faptul că legea specială nu mai este în vigoare și că nu mai dispune de niciun alt mijloc juridic, în afara dreptului comun pentru revendicarea imobilului în litigiu. De asemenea, a arătat că imobilul este înscris și acum în cartea funciară în favoarea Statului Român, nefiind înstrăinat către niciun terț, nefiind pusă în pericol securitatea circuitului civil. Recurenta a precizat că nu mai putea urma procedura specială consacrată prin O.U.G. nr. 94/2000, deoarece termenul de decădere pentru depunerea cererii a expirat în anul 2006. Astfel, ținând seama de faptul că imobilul se află, în continuare, în mod nelegal, în patrimoniul statului, are dreptul de a recurge la dreptul comun. Așa cum rezultă din chiar art. 1 al Decretului nr. 176/1949, naționalizarea s-a făcut fără nicio despăgubire mai ales că, potrivit art. 4 al aceluiași act normativ, B. "Dr. C." a fost dizolvată. În această situație nu a fost incidentă o lege de naționalizare, având în vedere că Decretul nr. 176/1949 a fost emis de Ministerul Învățământului Public în lipsa unor despăgubiri stabilite în justiție, fiind vorba despre naționalizarea imobilului fără titlu valabil. Acest aspect este confirmat și de faptul că prin H.G. nr. 466/1992 au fost restituite recurentei-reclamante alte numere topografice, care au fost preluate de Statul Român prin același decret și chiar prin aceeași încheiere de intabulare. Cererea de recurs este întemeiată în drept pe prevederile 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză 5.1. Întâmpinarea Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și admiterea excepțiilor invocate, formulând următoarele apărări: Cu privire la excepția prescripției acțiunii, a menționat că aceasta este admisibilă raportat la dispozițiile art. 2.517 C. civ. și ale Decretului nr. 167/1958, precum și față de împrejurarea că acțiunea a fost introdusă în anul 2019, după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, care a început să curgă după decembrie 1989. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că, în raport cu prevederile art. 223 C. civ., alte organe au calitate procesuală pasivă în reprezentarea Statului Român, și anume Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administrația Imobiliară Oradea, Primarul Municipiului Oradea, precum și Ministerul Educației Naționale. Pe de altă parte, a mai menționat că sunt încălcate prevederile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase, care stipulează că pentru reprezentarea statului este stabilit un alt organ, acesta fiind Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase. În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, a precizat că instanța de apel nu a admis această excepție, deși tribunalul a reținut în mod corect că, după intrarea în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor ce intră în domeniul său de aplicare se realizează numai prin procedura specială stabilită de acest act normativ. Cu privire la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, intimatul-pârât a menționat că aceasta definește clar principiul specialia generalibus derogant, principiu încălcat în totalitate de reclamantă prin promovarea acțiunii. A invocat, de asemenea, excepția inadmisibilității recursului, susținând că legislația în vigoare nu prevede această cale de atac. 5.2. Răspunsul la întâmpinare Recurenta-reclamantă a comunicat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de către intimatul-pârât. În ceea ce privește excepția prescripției, a susținut că este vorba despre o acțiune în revendicare, care are caracter imprescriptibil, nefiind incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, a arătat că intimatul este cel care are calitate procesuală pasivă tocmai în baza prevederilor art. 223 C. civ. și a înscrierii în cartea funciară. Referitor la excepția inadmisibilității recursului, a precizat că instanța de apel a greșit când a menționat că decizia este definitivă, întrucât nu este incidentă niciuna dintre excepțiile prevăzute de dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Cât privește excepțiile procesuale invocate, Înalta Curte observă că prin cererea de apel, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor a dedus analizei instanței superioare de fond chestiunile prescripției dreptului la acțiune, inadmisibilității acțiunii și lipsei calității sale procesuale pentru motivele prezentate și în întâmpinarea depusă în etapa recursului. Prin decizia civilă nr. 350/2021-A, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, analizând criticile formulate de pârât prin motivele de apel, a respins apelul ca nefondat. În fața acestei soluții, apelantul-pârât avea două posibilități: fie să declare un recurs principal prin care să formuleze critici împotriva modului de soluționare a propriului apel, fie, după ce și reclamanta-apelantă a declarat recurs, să formuleze un recurs incident în condițiile art. 491 C. proc. civ. prin care să tindă la schimbarea hotărârii instanței de apel. În niciun caz, sub cuvânt că excepțiile invocate sunt de ordine publică, pârâtul nu putea invoca din nou în recurs chestiuni asupra cărora s-a pronunțat instanța de apel. Drept urmare, în raport cu dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., partea de hotărâre neatacată a dobândit autoritate de lucru judecat cu privire la aceste chestiuni tranșate prin decizia instanței de apel, și nu mai poate fi supusă verificării în recurs. Singura chestiune invocată prin întâmpinare, posibil a fi calificată drept o excepție procesuală, de fond, este cea privitoare la inadmisibilitatea recursului cu motivarea că această cale de atac nu este prevăzută de legislația în vigoare. Excepția nu este întemeiată. În condițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j 3 ), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului. De vreme ce obiectul prezentului litigiu nu îl reprezintă niciunul dintre cele limitativ enumerate în textul sus-menționat, iar în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 94/2000, ce a stat la baza soluției pronunțate de instanțele de fond, nu există niciun articol care să reglementeze situația căilor de atac ce pot fi exercitate în această materie, înseamnă că nu poate fi reținută incidența în cauză a vreuneia dintre cele două teze ale art. 482 alin. (2) C. proc. civ. Pe cale de consecință, recursul declarat de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, A. împotriva deciziei civile nr. 350A din 17 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă este admisibil. Față de cele ce preced, excepțiile invocate de intimat vor fi respinse. Cât privește fondul recursului: În esență, recurenta susține că instanța de apel trebuia să țină cont de cele statuate prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unui recurs în interesul legii, respectiv de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Nelegalitatea deciziei recurate a fost generată de faptul că instanța și-a întemeiat soluția pe prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2000. Critica nu este întemeiată. Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 94/2000, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. Prin urmare, după intrarea în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor ce intră în sfera sa de reglementare poate fi obținută numai prin parcurgerea procedurii speciale prevăzute la art. 3 și urm. din ordonanță, iar nu pe calea dreptului comun. Ambele instanțe de fond au arătat, în mod corect, că imobilul în litigiu intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ, și au dat prevalență legii speciale, astfel încât criticile vizând nelegalitatea deciziei decurgând din neaplicarea prevederilor Legii nr. 213/1998 nu pot fi primite. În acest context, în cauză nu erau aplicabile nici cele statuate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care viza altă categorie de imobile, iar nu pe cele care au aparținut cultelor religioase din România. Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat. Recurenta a indicat drept temei de drept al recursului și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Cum acest temei de drept nu-și găsește corespondent în criticile dezvoltate în cadrul cererii de recurs, Înalta Curte consideră că acesta nu reprezintă un veritabil motiv de recurs, de natură să atragă obligativitatea analizării sale.