ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2818/2021

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă la 31 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., pentru Publicația C., S.C. D. S.R.L., pentru Publicația C. și E., constatarea caracterului ilicit al mai multor fapte săvârșite de către pârâți, încetarea încălcării drepturilor sale nepatrimoniale și interzicerea încălcării pentru viitor a acelorași drepturi, conform art. 252 alin. (1) lit. b) și c) C. civ. obligarea pârâților la publicarea hotărârii pronunțate, potrivit art. 253 alin. (3) lit. c) C. civ. obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor în vederea acoperirii prejudiciului nepatrimonial, în cuantum de 500.000 RON, conform art. 253 alin. (4), raportat la art. 1349 și următ. C. civ. obligarea pârâților la ștergerea postărilor defăimătoare, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 72, 73, 74, 252, 253, 255, 1349, 1357, 1358, 1373 și 1381-1383 C. civ., art. 30 și 31 din Constituția României, art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Legea nr. 8/1996.

Hotărârea Tribunalului Argeș Prin sentința nr. 183 din 25 aprilie 2019, Tribunalul Argeș, secția civilă a constatat că reclamantul A. a renunțat la judecata cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență F.; a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții D. S.R.L., pentru publicația C. și E., director al publicației C..

Hotărârea Curții de Apel Pitești, secția I civilă Prin încheierea din camera de consiliu din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat cauza, spre competentă soluționare, secției a II-a civile a acestei instanțe.

Hotărârea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă Prin încheierea din 3 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat cauza, spre competentă soluționare, secției I civile a acestei instanțe. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra regulatorului de competență Prin decizia nr. 113 din 21 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Curții de Apel Pitești.

Decizia Curții de Apel Pitești, secția I civilă asupra apelului Prin decizia nr. 3451 din 19 noiembrie 2020, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 183 din 25 aprilie 2019, pronunțate de Tribunalul Argeș, secția civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 3451 din 19 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 478, coroborate cu cele ale art. 479 C. proc. civ., din perspectiva faptului că, la termenul la care a soluționat apelul, a respins proba cu înscrisuri, încălcând efectul devolutiv al acestei căi de atac. Arată că art. 476 din C. proc. civ. instituie principiul celor două grade de jurisdicție, apelul generând o nouă judecată asupra fondului, care însă trebuie să se realizeze în condițiile prevăzute de art. 478 din cod. Recurentul a făcut referire la Decizia nr. 9/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2), raportate la cele ale art. 254 alin. (1) și (2) C. proc. civ., prin care s-a statuat că, în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului sunt incluse atât probele propuse în fața primei instanțe, prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost solicitate în fața primei instanțe sau au fost cerute tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea. Susține că proba cu înscrisuri a fost respinsă în mod nelegal, actele fiind restituite apărătorului în ședința de judecată în condițiile în care actele depuse nu făceau decât să dovedească temeinicia cererii de chemare în judecata fiind noi articole denigratoare care îi afectau demnitatea și reputația în comunitate, în acest mod fiindu-i încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil. Recurentul învederează că, prin decizia recurată i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 58, art. 71, art. 72 și art. 73 C. civ., precum și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Arată că art. 30 alin. (6) din Constituția România stabilește că libertatea de exprimare nu poate prejudicia imaginea, demnitatea, onoarea, viața privată a unei persoane sau dreptul acesteia la imagine, menționând că aceleași prevederi se regăsesc și în art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În acest sens se citează în cadrul motivelor de recurs cauza nr. 49017/99, Pederson si Baadsgard c/a Danemarcei prin care s-a statuat că ziariștilor le revine minima obligație de a verifica o declarație factuală, această obligație semnificând faptul că trebuie să se întemeieze pe o bază factuală suficient de precisă și fiabilă, care să poată fi considerată ca proporțională cu natura și forța afirmației având în vedere că afirmația trebuie corelată cu baza factuală. Recurentul consideră că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prejudiciul fiind de natură morală, suficient pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 1357 și art. 1373 alin. (1) C. civ., neputându-se contesta rezultatul dăunător direct, de natură morală al faptei cu caracter ilicit, asupra recurentului, fiindu-i aduse în mod real vătămări asupra valorilor și drepturilor nepatrimoniale, strâns legate de personalitatea umană.

Apărările formulate în cauză Intimații nu au formulat întâmpinare.

Procedura de filtru La 18 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a înregistrat dosarul ca recurs și a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a acestuia. Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 10 iunie 2021, comunicarea raportului către părți pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 21 octombrie 2021, pronunțată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în ședința publică din 16 decembrie 2021 pentru soluționarea acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a arătat că a fost denigrat în repetate rânduri de pârâți prin publicațiile ziarului și pe pagina de internet aducându-i-se prejudicii de onoare și sociale care trebuie reparate. Au fost indicate în acest sens, spre exemplu, articolele din data de 16 august 2017 -"PIC si POC in acțiune; din data de 13 iunie 2017 - "Halal Primar, halal găzar! A. si G. s-au filmat singuri stropind cu apa"; din data de 27 septembrie 2016 -"Primarul A. înjurat ca la ușa cortului de locatarii unor străzi"; din data de 9 august 2016 - "Scandalos: A prostit un oras întreg! Primarul PSD din Curtea de Argeș a băgat ilegal orașul in doliu"; din data de 8 august 2016 - "Primarul A. îsi bate joc de însemnele de stat! A pus autocolant pe drapelul României așezat de-a-ndoaselea" și din data de 13 decembrie 2017 - "Pentru servicii regale oferite cetățenilor, Primarul A. da prime de sute de euro pe criterii ... de fusta". Tribunalul a reținut că, în fapt, reclamantul locuiește in orașul Curtea de Argeș de peste 30 de ani si a deținut diferite funcții atât profesionale cât si cea de consilier local, iar în prezent este primarul orașului Curtea de Argeș fiind ales în aceasta funcție în urma alegerilor locale din 2016. Ca urmare a analizei cauzei, instanța de fond a apreciat că articolele apărute în presa, pretins denigratoare au caracter de pamflet sau de aducere la cunoștința publică a unor aspecte ale administrației publice locale și niciunul dintre acestea nu depășește limita justului echilibru dintre ocrotirea vieții private garantată de art. 8 din CEDO și dreptul la liberă exprimare prevăzut de art. 10, din aceeași convenție. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei soluții a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 3451 din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, instanță care, observând și analizând faptele imputate, a constatat că nu se poate reține un ilicit al acestora și nici o prejudiciere a reclamantului, ci acestea sunt judecăți de valoare ale jurnalistului ce a adus în atenția publică unele situații ce au o bază factuală rezonabilă. S-a mai arătat că jurnalistul a analizat/judecat în mod evident acțiunile reclamantului și a apreciat în consecință, iar nu a prezentat situații de fapt necorespunzătoare adevărului; unele dintre afirmațiile imputate reprezintă chiar judecăți de valoare ale acestuia, respectiv analize ale sale în ceea ce privește modalitatea de acțiune a apelantului, iar celelalte nu pot leza imaginea acestuia din urmă, din modul de redactare al articolelor nerezultând o intenție de vătămare a reclamantului, ci numai expunerea unor îngrijorări și analize ale jurnalistului, iar folosirea de expresii care să atragă atenția nu constituie decât o exprimare gazetărească, fără depășirea dozei de exagerare permisă și fără a i se încălca anumite drepturi personal nepatrimoniale reclamantului. Recursul declarat împotriva acestei decizii, ce face obiectul analizei de față, a vizat, sub un prim aspect, încălcarea prevederilor art. 478 C. proc. civ. coroborat cu art. 479 C. proc. civ., prin raportare la Decizia nr. 9/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, având în vedere că la termenul la care apelul a fost soluționat apelantul a solicitat proba cu înscrisuri, care au fost și înfățișate instanței de judecată în exemplare suficiente pentru comunicare către intimate, dar instanța de apel a respins această probă încălcând, în aprecierea recurentului, efectul devolutiv al apelului. Deși temeiul de drept invocat în susținerea acestui motiv de recurs a fost art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate observa că, în realitate, recurentul invocă încălcarea normelor de procedură și nu a celor de drept material, astfel încât, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, incident în speță este art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Proba cu înscrisuri a fost respinsă de către instanța de apel în ședința publică din data de 4.11.2020, astfel cum rezultă din conținutul încheierii de ședință de la acea dată, apreciindu-se inutilitatea acesteia deoarece înscrisurile reprezentând screen-uri de pe articole publicate în perioada ulterioară pronunțării soluției primei instanțe tindeau a dovedi aspecte cu care instanța de fond nu a fost învestită, ce nu au fost supuse controlului judiciar. Înalta Curte reține că aprecierea asupra utilității și concludenței probei cu înscrisuri era apanajul instanței de apel în aplicarea dispozițiilor legale în materia probelor, iar orice critică formulată sub acest aspect excedează atribuțiilor instanței de control judiciar în recurs, unde analiza se limitează la cercetarea legalității soluției în condițiile expres și limitativ reglementate prin prevederile art. 488 C. proc. civ. De altfel, chiar recurentul susține în cadrul motivelor de recurs că actele depuse nu făceau decât să dovedească temeinicia cererii de chemare în judecată, fiind noi articole denigratoare care îi afectau demnitatea și reputația în comunitate, în acest mod fiindu-i încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil. Ca atare se remarcă faptul că apelantul a solicitat încuviințarea unor înscrisuri ce tindeau la dovedirea unor noi fapte, pretins ilicite, ale pârâților, ulterioare articolelor menționate în acțiune, încălcând dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe și ale art. 478 alin. (4) C. proc. civ. ce permit explicitarea pretențiilor cuprinse implicit în cererea introductivă de instanță și nu invocarea unor fapte noi, ce excedează obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța de fond. Deși cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv, ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, trebuie subliniat faptul că, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) si tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat). Ultimul dintre acestea a fost avut în vedere de către instanța de apel care a respins proba solicitată de apelant, astfel încât nu se poate considera că, în speță, au fost încălcate prevederile art. 478 și art. 479 C. proc. civ. Nici Decizia nr. 9/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2), raportate la cele ale art. 254 alin. (1) și (2) C. proc. civ., nu este incidentă, deoarece, în speță, nu s-a pus problema respingerii probatoriilor solicitate din perspectiva neinvocării acestora în fața instanței de fond, ci a inutilității lor deoarece tindeau a dovedi aspecte cu care instanța de fond nu fusese învestită, ce nu au fost supuse controlului judiciar, astfel încât nu se poate aprecia că a fost încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Un alt motiv de recurs, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanțele anterioare a drepturilor prevăzute de art. 58, art. 71, art. 72 și art. 73 C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituția România precum și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Recurentul consideră că, în cauză, în mod eronat instanța de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prejudiciul suferit fiind evident, de natură morală, suficient pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 1357 și art. 1373 alin. (1) C. civ. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Textele pretins a fi încălcate prevăd următoarele: art. 58 C. civ. (1) Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege; art. 71 C. civ., (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private.(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. alin. 3 Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75; art. 72 C. civ. - (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75; art. 73 C. civ. - (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile. Referitor la drepturile expuse anterior, art. 75 C. civ. prevede anumite limite în sensul că nu constituie încălcări ale drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte sau exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte. Analizând dispozițiile referitoare la libertatea de exprimare invocate în cadrul memoriului de recurs, se constată că, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere". Jurisprudența CEDO a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, această concluzie fiind în concordanță cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție, potrivit cărora exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Pe de altă parte, art. 8 din CEDO garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, iar art. 30 alin. (6) din Constituția României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. Așadar, cele două drepturi prevăzute de convenție nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viața privată încetează unde începe dreptul la liberă exprimare, iar dreptul la liberă exprimare încetează unde începe dreptul la viața privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenție trebuie exercitat cu respectarea celuilalt. În acest context trebuie verificat dacă în speță a existat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și care pot fi în conflict în anumite cauze: pe de o parte, libertatea de exprimare, astfel cum este protejată de art. 10 și, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieții private, astfel cum este garantat de dispozițiile art. 8. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în acest scop în jurisprudența sa criterii cum ar fi: contribuția la o dezbatere de interes general; rolul sau funcția persoanei vizate și natura activităților care fac obiectul postării; modul în care sunt diseminate informațiile și maniera în care persoana în cauză este prezentată; comportamentul anterior al persoanei în cauză; incidența unei fapte sau a unei judecăți de valoare, existența unei baze factuale de natură a crea aparența de adevăr a informațiilor diseminate. Din perspectiva acestor noțiuni teoretice, instanța de apel a argumentat în mod detaliat, de ce apreciază că afirmațiile pârâților se încadrează sau nu în sfera ilicitului și în ce măsură depășesc sau nu limitele criticii acceptabile. Astfel, în cuprinsul deciziei ce face obiectul prezentului control judiciar s-a arătat că articolele în care sunt criticate acțiunile primarului - reclamant (tăierea unor arbori pentru amplasarea unui banner electoral, lucrări neconforme la o fântână arteziană, pagubele produse de inundație și promisiunile nerespectate față de cei afectați, neprezentarea la o întâlnire cu oamenii de afaceri, efectuarea de cheltuieli nelegale pentru stema orașului sau deplasări la Mamaia, comemorări eronate sau greșite a diferitelor personalități, strângerea de semnături pentru demitere; asocierea cu persoane ce au dosare penale, etc.) nu pot fi apreciate ca aducând un prejudiciu onoarei, demnității sau imaginii apelantului, ci sunt expuse judecăți de valoare privind modalitatea în care jurnalistul apreciază cum ar fi trebuit să fie exercitată conducerea unui municipiu de către primarul acestuia, respectiv faptele pe care le-a perceput și cum ar fi trebuit să se acționeze de către reclamant. Din situația de fapt reținută de instanța anterioară a rezultat că afirmațiile jurnalistului au avut la bază numai acțiunile reclamantului, că se referă la situații de fapt percepute de acesta în calitatea sa de ziarist, iar nu la familia reclamantului sau viața privată a acestuia, iar toate articolele privesc numai activitatea de primar și se referă exclusiv la lucrurile pe care jurnalistul le consideră eronate, greșite sau incorecte, stilul de redactare al articolelor fiind echilibrat, nu aplecat spre senzaționalism ci mai mult spre pamflet, încercând să se atragă semnale de alarmă asupra unor elemente pe care emitentul le aprecia ca importante. Ca atare, instanța de apel, observând și analizând faptele imputate a constatat că nu se poate reține un ilicit al acestora și nici o prejudiciere a reclamantului. În exprimarea acestei opinii, Curtea de apel a observat că, jurnalistul s-a întemeiat în afirmațiile sale pe constatările proprii și a înscrisurilor pe care le-a putut procura (acte contabile, comunicate, etc.), iar corectitudinea acestora nu a fost contestată, ci numai interpretarea lor, iar analizele efectuate de pârâtul jurnalist nu constituie acuzații extrem de grave, ci sunt critici aduse activității unui om politic, primar al unei localități, astfel încât, constatând că a fost exercitat în mod normal dreptul statuat de Constituție, acela la libera exprimare, a concluzionat că ziaristul nu poate fi acuzat că ar prejudicia pe cineva. Recurentul nu combate în cadrul memoriului de recurs aceste dezlegări ale instanței de apel ci, după înșiruirea textelor pretins a fi aplicate greșit se mulțumește să considere că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prejudiciul fiind de natură morală, neputându-se contesta rezultatul dăunător direct, de natură morală al faptei cu caracter ilicit asupra recurentului, fiindu-i aduse în mod real vătămări asupra valorilor și drepturilor nepatrimoniale, strâns legate de personalitatea umană. Instanța de recurs constată că, de altfel, aceste concluzii ale instanței de apel sunt în deplină concordanță cu jurisprudența CEDO referitoare la dreptul ocrotit de art. 10 din Convenție, Curtea europeană arătând că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și sub rezerva paragrafului 2 acoperă nu numai informațiile și ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației (cauza Handyside împotriva Regatului Unit). Sub acest aspect, raportat la situația factuală deja stabilită de instanțele anterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că articolele de presă contribuie la o dezbatere de interes general, fiind prezentate exclusiv aspecte care țin de activitatea profesională a reclamantului, în calitatea sa de primar al localității, ceea ce denotă interesul public al informațiilor expuse de pârâți și justifică chiar un caracter ofensator sau șocant al acestora, motiv pentru care vor fi respinse criticile recurentului în sensul evaluării greșite a dozei de subiectivism acceptată de către instanțele anterioare prin raportare la afirmațiile supuse analizei. Pe de altă parte, această doză de exagerare este permisă și prin raportare la calitatea reclamantului, deoarece așa cum s-a statuat în jurisprudența CEDO, (cauza Axel Springer c. Germaniei), este necesar să se facă distincție între persoanele de drept privat și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități politice sau persoane publice. Art. 10 alin. (2) din Convenție conferă o libertate largă de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general, iar limitele criticii admisibile sunt mai ample față de o persoană publică, vizată în această calitate, decât față de un simplu particular deoarece spre deosebire de al doilea, primul se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale atât din partea ziariștilor, cât și din partea masei de cetățeni și, în consecință, trebuie să arate o toleranță mai mare (cauza Petrina c. României). În cauză, așa cum au constatat instanțele anterioare, reclamantul este o persoană publică, fiind la momentul săvârșirii pretinsei fapte ilicite primar al localității, iar activitatea sa profesională anterioară și probitatea sa morală pot fi considerate ca fiind chestiuni de interes general, care să fie supuse dezbaterii publice din partea celorlalți cetățeni, ceea ce impune o mai mare toleranță cu privire la criticile primite în raport de calitatea sa oficială, standardul de protecție aferent art. 8 fiind astfel mai scăzut. Deși nu combate în mod punctual considerentele exprimate în cadrul deciziei contestate, recurentul citează în cadrul motivelor de recurs cauza nr. 49017/99, Pederson si Baadsgard c/a Danemarcei prin care s-a statuat că ziariștilor le revine minima obligație de a verifica o declarație factuală, această obligație semnificând faptul că trebuie să se întemeieze pe o bază factuală suficient de precisă și fiabilă, care să poată fi considerată ca proporțională cu natura și forța afirmației având în vedere că afirmația trebuie corelată cu baza factuală. Sub acest aspect, instanța de recurs constată că jurisprudența în materie a statuat că trebuie să se facă distincție între judecățile de valoare și afirmațiile factuale, acestea fiind în egală măsură protejate de art. 10 al Convenției. Or, tocmai făcând această distincție dintre categoria judecăților de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale și personale ale altuia, și cea a afirmațiilor factuale ce exprimă acuzații de a fi comis fapte determinate, CEDO a arătat în mod explicit că în măsura în care o persoană exprimă judecăți de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, o astfel de obligație fiind imposibilă și împiedicând persoanele să își afirme opinia despre alții (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei). Este adevărat că, deși proba verității nu este cerută în cazul judecăților de valoare, nu se poate deduce o libertate absolută de a formula judecăți de valoare, întrucât jurisprudența Curții permite sancționarea unor astfel de judecăți atunci când ele sunt injurioase ori nu au o bază factuală suficientă. Cu alte cuvinte, Curtea acceptă aproape nelimitat formularea unor judecăți de valoare, însă nu permite formularea unor opinii complet nejustificate cu privire la o persoană (cauza Lingens c Austriei). Această decizie a fost avută în vedere de către instanța de apel, care a constatat că afirmațiile imputate reclamantului se referă exclusiv la activitatea desfășurată de reclamant în calitate de primar și au avut o bază factuală - în cuprinsul articolelor fiind citate comunicate sau înscrisuri contabile emise de instituția în cadrul căreia funcționa reclamantul. Trebuie precizat că baza factuală luată în considerare de instanța de apel se referă la situația avută în vedere de pârâți la data publicării articolelor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată și trebuie adaptată persoanelor în cauză, cunoștințelor acestora, prin raportare la calificarea și calitatea lor și a datelor de care dispuneau, care, în opinia proprie, erau în măsură a crea aparența de adevăr a informațiilor diseminate. În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a reținut că, în speță, prin respectivele articole s-a urmărit o informare corectă și cu privire la subiecte de interes general, modalitatea de exprimare a ziaristului nefiind una pur insultătoare, fiind justificată de dezbaterea unor subiecte de interes public și s-a încadrat în limitele dozei de exagerare și provocare permise de art. 10 din C.E.D.O. și jurisprudența Curții europene. Deoarece față de modul cum a procedat jurnalistul nu se poate considera că a acționat cu rea-credință și în scopul prejudicierii recurentului, iar prin articolele incriminate, nu sunt depășite limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 10 din C. E.D.O. și art. 30 din Constituția României, în ceea ce îi privește pe pârâții - intimați, nu se poate aprecia că aceștia au săvârșit o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acestora. Din cuprinsul art. 1357 C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: a) săvârșirea unei fapte ilicite; b) existența unui prejudiciu; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul. Ca atare, lipsind una din condițiile prevăzute pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâților, respectiv existența faptei ilicite, cu referire la afirmațiile aduse la adresa reclamantului, nu se poate constata nelegalitatea soluției atacate pronunțată de instanța anterioară care a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 1357 și următoarele C. civ. Câtă vreme analiza îndeplinirii condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale nu poate fi realizată decât în mod cumulativ, subsecvent constatării existenței unei fapte ilicite, în măsura în care nu s-a constatat în sarcina pârâților săvârșirea unei asemenea fapte, urmează a fi respinse criticile aduse deciziei instanței de apel în ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, prin prisma susținerilor că în cauză ar exista un prejudiciu moral. Față de cele arătate anterior se constată că nu sunt fondate criticile invocate de recurent, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 3451 din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.