ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2800/2021

HOTĂRÂRE

15.12.2021

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2800/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 15 decembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 04 decembrie 2020 sub nr. x/2020, petentul A. pentru creditoarea B. a chemat în judecată pe terții popriți Trezoreria București, C. S.A., D. S.A., E. și pe debitorul Ministerul Justiției, solicitând instanței să dispună validarea popririi înființate de către A. prin adresa din 22.10.2020, până la concurența sumei de 33.055,12 RON.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 789 din C. proc. civ.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1. Prin sentința civilă nr. 5752/2021 din 20 mai 2021, Judecătoria Iași, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de terțul poprit Trezoreria București, și a declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect validare poprire în favoarea Judecătoriei Sector 5 București.

Instanța a reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 651 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cu care instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, precum și alin. (2), care prevede că instanța de executare soluționează contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, sediul debitorului fiind situat în București.

2.2. Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 8218/2021 din 12 octombrie 2021 a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cererii de validare a popririi în favoarea Judecătoriei Iași, a constatat conflict ivit conflictul negativ de competență și, în baza art. 134 din C. proc. civ., a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Instanța a apreciat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, coroborat cu art. 24 și 622 alin. (2) din C. proc. civ., momentul începerii executării silite și, implicit, stabilirea legii aplicabile, este momentul sesizării organului de executare cu o cerere de executare silită - în speță, data de 12.08.2020.

A arătat că executării silite demarate în baza cererii înregistrate la data de 12.08.2020 îi sunt aplicabile dispozițiile art. 650 alin. (1) din C. proc. civ. în forma ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, conform cărora instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

A mai arătat că Judecătoria Iași este instanța de executare, întrucât a pronunțat încheierea de încuviințare a executării silite și a făcut referire la decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nr. 20/2021.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul cererii deduse judecății îl constituie solicitarea de validare poprire.

Se observă că instanțele aflate în conflict au determinat în mod diferit competența teritorială de soluționare a cauzei, în sensul că au identificat diferit instanța de executare, în raport de prevederile art. 651 alin. (1) și art. 714 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 790 alin. (1) din C. proc. civ. " Dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi."

Instanța de executare este definită de art. 651 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor."

Potrivit art. 651 alin. (3) din C. proc. civ., "Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe."

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință, s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 din C. proc. civ., instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel."

În cuprinsul paragrafelor 70, 71, 79 și 80 s-au reținut următoarele:,,70. În raport cu cele de mai sus se poate observa că, încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din C. proc. civ.. Altfel spus, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

71.

Pe cale de consecință, ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat executarea nu doar că este câștigată, dar și rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale. Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanță nu va putea fi apreciată drept instanță de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestației la titlu, spre exemplu - toate cererile și incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competența aceleiași instanțe de executare.

79.

Chiar dacă este real faptul că în cuprinsul C. proc. civ. nu se regăsește o dispoziție normativă care să statueze expres că, odată ce instanța de judecată a încuviințat executarea silită, aceasta devine competentă să soluționeze contestațiile la executare, în condițiile în care există cel puțin doi debitori care au domiciliul sau sediul, după caz, în raza de competență a unor instanțe diferite, iar art. 651 din același cod cuprinde o normă de competență pentru soluționarea acestor tipuri de cereri, numai această interpretare a textelor de lege incidente dă eficiență principiului unicității instanței de executare.

80.

Acest principiu presupune că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și cererile având ca obiect contestație la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., respectiva instanță fiind calificată de legislator drept instanță de executare."

În speță, Judecătoria Iași, prin încheierea nr. 8860/CS/2020, pronunțată în data de 27 august 2020, în dosarul nr. x/2020, a admis cererea de încuviințare a executării silite formulate de petentul A. și A.. A încuviințat executarea silită a debitorilor Curtea de Apel Iași și Ministerul Justiției, în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civila nr. 800/2017, pronunțată la data de 26 aprilie 2017 în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Iasi.

Or, câtă vreme nu există o situație de excepție dată de lege în competența altei instanțe decât cea de executare, la care face referire teza finală a alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., reținând caracterul obligatoriu al dezlegării date prin decizia pronunțată în procedura de unificare a practicii judiciare anterior evocată, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a contestației la executare, în favoarea Judecătoriei Iași.