ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2341/2021

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Buzău sub nr. x/19.10.2016, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei de 250.000 RON reprezentând contravaloarea actualizată a materialelor și prețului muncii aferente ridicării construcției P+M, înscrisă în Cartea funciară nr. x pe numele pârâtei, compusă din parter - sufragerie, baie, bucătărie, garaj și mansardă - 2 dormitoare, în suprafață construită de 51 mp (suprafață desfășurată 102 mp), situată pe terenul proprietatea pârâtei din mun. Buzău, str. x, jud. Buzău reținându-se, în principal, calitatea lor de constructori de bună credință sau, în subsidiar, de rea credință, și instituirea unui drept de retenție în favoarea lor în ceea ce privește bunul imobil construcție descris, până la achitarea în totalitate a sumei solicitate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 269 din 18 ianuarie 2017, Judecătoria Buzău a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, secția civilă, reținând că obiectul principal al cauzei îl reprezintă pretenții în valoare de 250000 RON, iar potrivit art. 94 alin. (1) li k C. proc. civ., judecătoriile judecă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.

La Tribunalul Buzău cererea a fost înregistrată la data de 20.01.2017.

Prin sentința civilă nr. 1305 din data de 27 septembrie 2018, Tribunalul Buzău, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 70.500 RON, reprezentând jumătate din prețul materialelor și al manoperei înglobate în imobilul casă de locuit P+1, în suprafață construită de 51 mp, situat în Buzău, str. x, jud. Buzău.

De asemenea, s-a dispus instituirea în favoarea reclamanților a unui drept de retenție asupra imobilului până la plata, de către pârâtă, a sumei de mai sus și s-au respins restul pretențiilor reclamanților.

Au fost compensate, în parte, cheltuielile de judecată și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 1257,5 RON cu acest titlu și, de asemenea, să plătească statului, suma de 1257,5 RON reprezentând parte din taxa de timbru pentru care reclamanții au beneficiat de ajutor public judiciar, restul sumei reprezentând ajutor public judiciar urmând a rămâne în sarcina statului.

Prin decizia civilă nr. 2666 A din 29 octombrie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pe reclamanții A. și B. și a obligat apelanții la 1500 RON cheltuieli de judecată către intimată, după reducerea onorariului de avocat, conform art. 451 (2) C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile nr. 2666 A din 29 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B..

În motivarea recursului se susțin, în esență, următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că soluția pronunțată de instanța de apel este insuficient motivată, fiind vorba doar despre o preluare a considerentelor sentinței pronunțate de instanța de fond și de o neanalizare efectivă a criticilor invocate de reclamanți. Astfel, deși reclamanții au invocat nulitatea sentinței pronunțate de instanța de fond, instanța de apel nu a făcut nici măcar o referire cu privire la aceasta critică.

Totodată reclamanții susțin că au arătat că motivarea hotărârii instanței de fond este străină de cererile și apărările părților, instanța de fond dând o interpretare proprie situației de fapt deduse judecății, interpretare care nu se coroborează cu susținerile niciuneia dintre părți și nici cu probatoriul complex administrat în cauză. Argumente precum acelea conform cărora reclamanții și pârâta ar fi gospodărit împreună, motiv pentru care se impune înjumătățirea sumei reținute în raportul de expertiză întocmit de către expert D., nu au fost susținute de niciuna dintre părți, aceasta fiind o interpretare proprie a instanței de fond care nu rezultă din interpretarea probelor administrate.

Mai susțin reclamanții că au arătat că instanța de fond a preluat "ad literram" paragrafe din întâmpinarea formulată de către pârâtă și din alte note depuse de aceasta la dosarul cauzei, de unde se poate observa o poziție subiectivă a instanței de fond, contrară principiului imparțialității instanței, aspect care atrage nulitatea absolută a hotărârii.

Se arată că instanța de apel nu a analizat nici critica referitoare la imposibilitatea reținerii cotelor de contribuție egale și nu a fost analizată nici critica privind întemeierea nelegală a sentinței pe declarația martorei E. mai mult decât pe declarațiile celorlalți martori, deși această probă ar fi trebuit înlăturată, de vreme ce împotriva acesteia au formulat plângere penală pentru mărturie mincinoasă, cum n-au fost analizate nici criticile cu privire la raportul de expertiză omologat de instanța de fond, întreaga motivare a hotărârii pronunțate de instanța de apel constând în a menționa că, în mod corect, instanța de fond a stabilit anumite aspecte, urmând a se prelua motivarea instanței de fond cu privire la acele aspecte.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază că, în mod corect s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 494 C. civ. de la 1864, precum și faptul că reclamanții au fost constructori de bună-credință, însă, în ceea ce privește interpretarea acestor dispoziții, consideră că instanța de apel, în mod neîntemeiat, a apreciat că este corectă soluția înjumătățirii acestor cheltuieli, reținând, în acest sens, o prezumție legală.

În ceea ce privește restul susținerilor din cererea de recurs, sunt reiterate criticile formulate prin memoriul din apel, inclusiv cu privire la probatoriile administrate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 9 noiembrie 2021.

Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Din perspectiva primul motiv de recurs, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenții reclamanți pretind o insuficientă motivare a soluției pronunțate de curtea de apel, fiind doar preluate considerentele sentinței civile pronunțate de tribunal.

În analiza acestei critici, invocate de mai multe ori în conținutul motivelor de recurs, Înalta Curte va face următoarele considerații:

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile instituite de dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 paragraful 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică, în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Însă, obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești depinde, în principiu, și de natura și complexitatea cauzei, de circumstanțele particulare ale acesteia, de apărările formulate și de coerența argumentelor invocate.

Motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă un silogism logico-juridic, de natură a explica hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă însă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci un răspuns la cele fundamentale, ce sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze sau să determine soluția, și care pot fi grupate în asemenea mod încât să primească un răspuns comun.

Astfel, instanța de apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate pe baza probelor examinate de prima instanță și poate da o nouă apreciere a probelor aflate în dosar sau poate confirma evaluarea acestora de către prima instanță.

În același sens, Înalta Curte reține că este posibil ca instanța de apel să preia argumentele primei instanțe, sub condiția să confirme aceste argumente, fără ca prin această poziționare a instanței de control să se aducă atingere garanțiilor procesului echitabil, sub aspectul motivării unei hotărâri judecătorești. Concluzia se impune mai cu seamă atunci când susținerile părților, prin declarația de apel, nu conțin elemente de noutate.

Pe de altă parte, faptul că instanța de apel, urmare a probelor administrate, ajunge la concluzia primei instanțe, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Aplicând aceste principii cauzei deduse judecății și analizând considerentele deciziei recurate, prin prisma limitelor învestirii instanței de apel, fixate, în mod obiectiv, prin introducerea cererii de apel, Înalta Curte constată că instanța de apel, conform principiului devolutiv al acestei căi de atac, a făcut o verificare, atât a legalității hotărârii, cât și a temeiniciei acesteia realizând o reapreciere a probelor administrate în fața primei instanțe.

În motivarea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că nu s-a analizat critica privind imposibilitatea reținerii cotelor egale de contribuție și, totodată, nu s-a analizat critica privitoare la evaluarea declarației martorei E..

Sub acest aspect, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, se reține că instanța de apel s-a aplecat asupra criticii privitoare la reținerea unei cote de contribuție de 50% pentru fiecare parte, reținând că niciuna dintre părți nu a dovedit că a avut suficiente resurse financiare pentru a suporta singură costurile construcției imobilului. În acest sens, a reținut existența unei prezumții judiciare, potrivit căreia părțile au avut o contribuție egală la construirea imobilului, dat fiind faptul că aceștia au locuit și au gospodărit împreună.

Totodată, cu privire la neanalizarea criticii referitoare la întemeierea nelegală a sentinței pe declarația martorei E. mai mult decât pe declarațiile celorlalți martori, Înalta Curte, analizând considerentele deciziei atacate, constată că și această critică este nefondată, având în vedere că instanța de apel a realizat o analiză coroborată a tuturor probelor în stabilirea situației de fapt. Astfel, așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, situația de fapt a fost stabilă prin analizarea și coroborarea tuturor probelor administrate în cauză - a înscrisurilor, declarațiilor tuturor martorilor, precum și în urma concluziilor raportului de expertiză, fără a se da o prevalență unei probe, în mod deosebit.

Drept urmare, Înalta Curte notează că instanța de apel a argumentat de ce este corectă soluția primei instanțe, respectând dispozițiile procesuale în ceea privește actul jurisdicțional final reprezentat prin decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, exercitându-și astfel atribuțiile de instanță de control judiciar. Prin urmare, acest motiv de recurs va fi respins ca nefondat.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a art. 494 C. civ. din 1864, reținând o prezumție legală privind reținerea unor cote egale de contribuție între proprietar și constructor.

Au susținut reclamanții că, dacă instanța de apel ar fi făcut o interpretare și o aplicare corectă a articolului de lege invocat, pârâta ar fi trebuit să fie obligată la plata întregii sume reprezentând contravaloarea materialelor și a prețului muncii, iar nu la jumătate, sau un alt procent din această sumă.

Acest motiv de recurs este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 494 teza finală C. civ. de la 1864 " (…) dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului."

În C. civ. de la 1864 au fost reglementate două cazuri de accesiune imobiliară, și anume: 1). construcția sau plantația făcută de proprietar, pe terenul său, însă cu materialele altcuiva; 2). construcția sau plantația făcută de o persoană, cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva.

Drept urmare, în C. civ. au fost reglementate aceste două situații în care contribuția pentru realizarea construcției este 100% a uneia dintre părți, astfel că norma legală a fost interpretată și aplicată de către instanțele de fond raportat la situația de fapt dovedită prin probele administrate în cauză, reținându-se de către instanța de apel, la cuantificarea despăgubirilor cuvenite părților litigante, o prezumție judiciară (și nu una legală, cum în mod eronat susțin recurenții) în sensul că, dat fiind că părțile au locuit și gospodărit împreună, iar din probele administrate a rezultat efortul comun al acestora la edificarea construcției, aceștia au avut o contribuție egală la construirea imobilului.

În acest punct al analizei, Înalta Curte apreciază util a menționa că potrivit art. 327 C. proc. civ., "prezumțiile sunt consecințe pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.", iar potrivit 329 C. proc. civ., pentru ca instanța să poată recurge la prezumțiile judecătorești trebuie îndeplinite două condiții cumulative, respectiv:1). prezumția să aibă greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins, adică să fie temeinică și 2). să fie admisibilă dovada cu martori.

Or, raportându-se la circumstanțele concrete ale cauzei, instanțele de fond, instanțe cărora legea le oferă competența exclusivă de a evalua probele și de a stabili, pe baza acestora, situația de fapt în litigiul dedus judecății, au stabilit că reclamanții au construit, pe terenul pârâtei, un imobil, casă de locuit, însă, deși amândouă părțile au susținut că au avut o contribuție exclusivă la edificarea construcției, niciuna dintre acestea nu a reușit să dovedească că a avut posibilități financiare pentru a suporta singură toate costurile legate de ridicarea și finalizarea construcției, rezultând din probele administrate că efortul în edificarea construcției a fost comun.

Cum o cuantificare corectă și concretă, prin calcul matematic, a contribuției fiecărei părți la edificarea construcției nu a putut fi realizată, instanța de apel, în mod judicios, procedând la interpretarea și evaluarea probelor administrate în cauză, a reținut o prezumție judiciară (și nu una legală, cum în mod eronat susțin recurenții) în sensul că, dat fiind că părțile au locuit și gospodărit împreună, aceștia au avut o contribuție egală la construirea imobilului, prezumție care, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate a fost coroborată cu întregul probatoriu administrat.

Aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare cauzei, expuse în considerentele deciziei recurate, fundamentează soluția pronunțată, relativ la stabilirea unei cote de contribuție de 50%, pentru fiecare parte la construcția edificată.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel ar fi făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 494 din C. civ. de la 1864, în condițiile în care situația de fapt, stabilită pe baza probelor, a fost aceea că niciuna dintre părți nu a reușit să facă dovada unei cote exclusive de contribuție la construirea imobilului, astfel că și acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce privește celelalte susțineri ale reclamanților, formulate prin cererea de recurs, relative la greșita respingere a cererii de administrare a unei noi expertize și la greșita omologare a unui raport de expertiză incorect efectuat, Înalta Curte notează că acestea tind la a supune analizei instanței de recurs probele administrate, situație inadmisibilă, în raport cu dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, în ceea ce privește criticile referitoare la greșita reținere a unei contribuții a pârâtei precum și susținerile referitoare la existența darului de nuntă, se constată că acestea sunt apărări de fond, care tind la o verificare a temeiniciei hotărârii pronunțate de Curtea de Apel, ceea ce nu este cu putință, din perspectiva motivelor de casare limitativ reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că trăsătura esențială a recursului este aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 din C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunțate de instanța de apel.

O primă limită este aceea care rezultă din prevederile art. 488 din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de nelegalitate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor și a situației de fapt ce a fost stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel încât criticile prin care recurenții tind la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., respingerea recursului, ca nefondat.

Față de soluția de respingere a recursului, având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenții-reclamanți la plata sumei de 500 lei‚ cu titlul de cheltuieli de judecată, către pârâta C., reprezentând onorariu de avocat, dovedit prin chitanța nr. x/08.11.2021, existentă în original la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 2666 din 29 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Obligă pe reclamanții A. și B. la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2021.