ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1795/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 martie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună constatarea dreptului de proprietate devălmașă a soților A. și D. asupra părții din imobilul situat în București, str. x, reprezentând corp P+M extindere parter și mansardă și obligarea pârâților la achitarea cheltuielilor de judecată. La 12 noiembrie 2018, reclamantul A. a formulat cerere precizatoare, prin care a solicitat constatarea calității sale de constructor de bună-credință pe terenul concesionat de soții B. și C., cu acordul acestora, teren situat în București, str. x și a dreptului de proprietate devălmașă a soților A. și D. asupra părții din imobilul construcție situat la aceeași adresă, reprezentând corp P+M - extindere parter și mansardă, în temeiul art. 480, art. 492 și 969 C. civ. 1864. În subsidiar, în cazul în care instanța consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 492 C. civ., a solicitat constatarea dreptului său de creanță - cota de 50%, asupra contravalorii creșterii valorii fondului în ceea ce privește construcția menționată la pct. I - reprezentând corp P+M - extindere parter și mansardă - conform art. 494 alin. (3) din C. civ. de la 1864 și obligarea pârâților la achitarea contravalorii creșterii valorii fondului.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 254 din 25 mai 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D.. S-a constatat calitatea reclamantului de constructor de bună-credință pe terenul concesionat de pârâții B. și C., situat în București. A fost respins, ca nefondat, capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate devălmașă al soților A. și D. asupra părții din imobilul construcție situat la aceeași adresă, reprezentând corp P+M - extindere parter și mansardă. S-a constatat dreptul de creanță al reclamantului și al pârâtei D., în cotă de 50%, asupra sumei de 48.965 euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloarea creșterii valorii fondului în ceea ce privește construcția sus-menționată și au fost obligați pârâții la plata acestei sume către reclamant și către pârâtă, sumă ce face obiectul dreptului de proprietate devălmașă a foștilor soți A. și D.. Au fost obligați pârâții B. și C. la plata sumei de 9.454 RON către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 702A din 23 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul declarat de apelanții-pârâți B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 254 din 25 mai 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. A fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane tară calitate procesuală pasivă. A fost obligat intimatul la plata sumei de 4.737,35 RON către apelanți, cheltuieli de judecată în apel, constând în taxă judiciară de timbru de 1.737,45 RON și onorariu de avocat, redus potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Calea de atac exercitată Împotriva deciziei civile nr. 702A din 23 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A.. În cuprinsul cererii de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor ce reglementează proprietatea privată în general art. 480 și următoarele C. civ. 1864 și accesiunea imobiliară art. 492-494 C. civ. Recurentul-reclamant a învederat că noul corp de clădire, deși distinct, nu este structural și funcțional diferit de vechea clădire, reprezentând tot o locuință, realizând un complex unitar cu clădirea deja existentă, că autorizațiile de construire au avut ca obiect extinderea unei construcții și nu o construcție distinctă, astfel că din această perspectivă a chemat în judecată pe "proprietarii pământului". A arătat că apelanții-pârâți B. și C. au fost nevoiți să încheie cu Municipiul București contractul de concesiune nr. x/05.03.2007 autentificat de E. sub nr. x/13.03.2007, prin care acestora le-a fost concesionată suprafața de teren de 105 mp din str. x, București. Astfel, posesia ca stare de drept nu este exercitată prin putere proprie și în interes propriu de către proprietarul pământului, ci acesta a consimțit să fie exercitată de către concesionari în numele și în interesul său. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este afectat, concesionarii exercitând și atributul folosinței. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 494 alin. (3) din C. civ. de la 1864, recurentul-reclamant a arătat că motivarea instanței de apel în sensul că din interpretarea textului legal rezultă că "doar proprietarul terenului este prezumat a fi și proprietarul construcției/lucrării/plantației edificate pe aceasta și corelativ, doar acestuia îi incumbă eventualele obligații de dezdăunare a constructorului de bună sau de rea-credință, după caz" nu ține cont de situația de fapt dovedită în cauză. Din această perspectivă, se învederează că drepturile derivând din calitatea reclamantului de constructor de bună-credință la edificarea extinderii pe terenul proprietatea privată a Municipiului București pot fi opuse direct concesionarilor, în temeiul dispozițiilor art. 494 C. civ. A susținut recurentul că interpretarea instanței de apel este una limitativă, ce restrânge aplicarea dispozițiilor legale privind accesiunea imobiliară artificială, excluzând cazurile în care unitățile administrativ-teritoriale, cum este Municipiul București, înțeleg să își exercite atributele dreptului de proprietate privată prin intermediul încheierii unor contracte de concesiune. Mai mult, a arătat că aceeași interpretare creează o gravă discriminare între proprietarii de terenuri, generând în mod artificial o situație mai grea Municipiului București care, în opinia instanței de apel, ar trebui obligat la achitarea sporului de valoare al unei clădiri, în condițiile în care acest proprietar a impus obligarea edificării acesteia în sarcina concesionarilor. De asemenea, a criticat că interpretarea instanței de apel ajunge să golească de conținut drepturile unui constructor de bună-credință care a construit pe un teren proprietate privată pe care proprietarul unitatea administrativ-teritorială l-a concesionat, în comparație cu drepturile unui constructor de bună-credință care construiește pe un teren proprietate privată neconcesionat. Recurentul-reclamant a menționat că se impune interpretarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile, în baza decelării corecte a situației de fapt din speță, cu atât mai mult cu cât, un text de lege dintr-un act normativ fundamental - C. civ. - nu va putea cuprinde toate situațiile concrete care se pot ivi în practică. În aceeași idee a susținut că dacă se interpretează dispozițiile art. 494 din C. civ. 1864 în sensul restrictiv (că acestea nu se aplică prin asemănare și concesionarilor, ci numai proprietarilor propriu-ziși ai "pământului"), atunci se ajunge la soluții nelegale. Și aceasta pentru că, deși dreptul de concesiune nu transmite concesionarilor întregul drept de proprietate privată asupra terenului, totuși le transmite atributele, constând în posesie și folosință, dublate de obligații contractuale de edificare a extinderii și de recunoașterea dreptului de proprietate asupra acestei extinderi. Printr-o altă critică s-a susținut că noua construcție nu reprezintă decât o extindere a unei construcții preexistente pe un teren aflat în deplina proprietate a pârâților B. și C., dobândit de către aceștia printr-un contract de vânzare-cumpărare. Astfel, pârâții sunt proprietarii terenului și clădirii care a fost extinsă. În aprecierea recurentului, toate aceste argumente susțin nelegalitatea sub aspectul admiterii excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, aceștia fiind singurii care profită de pe urma finalizării extinderii și care au obligații de dezdăunare conform art. 15.6. din contractul de concesiune. Recurentul-reclamant a mai apreciat că, întrucât pe parcursul realizării lucrărilor de construcții concesionarii aveau paza juridică și materială a bunului imobil (teren concesionat), aceștia nu au cum să lipsească din cauză, deoarece calitatea sa de constructor de bună-credință în edificarea noii construcții (extinderea) nu poate fi apreciată decât în relație cu aceștia, iar dreptul său de creanță nu putea fi stabilit decât față de titularii dreptului de exploatare a terenului concesionat, care au profitat pe deplin de investițiile sale. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a apelantei-pârâte D., având în vedere faptul că toate investițiile (în bani, muncă și timp) realizate de reclamant pentru edificarea noii construcții au avut loc în timpul căsătoriei sale cu pârâta, recurentul a considerat că aceasta nu poate fi înlăturată din cadrul procesual pasiv al prezentei cauze, în condițiile în care dreptul de creanță constituie bun comun dobândit în timpul căsătoriei. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea atacată conține motive străine de natura cauzei în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a apelanților-pârâți, motivarea fiind străină de situația particulară a cauzei. Pentru toate aceste argumente, recurentul-reclamant A. a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București și obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările părților La 12 ianuarie 2022, intimatele-pârâte C. și D. au formulat întâmpinare, invocând neîncadrarea criticilor în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, au adus la cunoștința instanței faptul că intimatul-pârât B. a decedat la 18 octombrie 2021, calitatea procesuală fiind preluată de D. (fiică) și C. (soție supraviețuitoare). Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului și respingerea apărărilor formulate de intimatele-pârâte.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 26 mai 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 702A din 23 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A dispus introducerea în cauză a numitului F. - moștenitor acceptant al defunctului B., în calitate de intimat-pârât, și a fixat termen la 6 octombrie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, precum și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Obiectul prezentului litigiu îl constituie acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., prin care s-a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună-credință asupra imobilului - corp P+E - extindere parter și etaj situat în București, strada x, nr. 65, dreptul său de creanță în cotă de 50% echivalent creșterii valorii fondului prin construcția edificată si obligarea pârâților la plata sumei rezultate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul acestor dispoziții pot fi: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii, ceea ce nu se verifică în cauză. Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată, neexistând elemente contradictorii sau străine de cauză, în condițiile în care instanța a analizat raporturile juridice dintre părți în limitele învestirii și a situației de fapt conturată în cauză și necontestată. Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile recurentului legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici sunt nefondate în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată, neexistând nici motive străine de cauză. Astfel, în argumentarea/motivarea soluției pronunțate și în raport de obiectul dedus judecății, instanța de apel a reținut că: "din probele administrate în cauză, care susțin de altfel poziția concordantă a părților sub acest aspect, exprimată inclusiv la termenul din data de 28.02.2019 în fața primei instanțe și reiterată în fața instanței de apel la termenul din 22.01.2021, se reține că imobilul-construcție parter și etaj nu este edificat pe terenul - proprietatea niciunuia dintre pârâții chemați în judecată." De asemenea, s-a reținut că: "Prin contractul de concesiune nr. x/05.03.2007 autentificat de E. sub nr. x/13.03.2007 încheiat între Municipiul București și apelanții-pârâți B. și C., acestora din urmă li s-a concesionat suprafața de teren de 105 mp situată în strada x, nr. 65, mun. București . Durata concesiunii a fost agreată de părți ca fiind de 49 de ani, apelanților concesionari revenindu-le obligația achitării unei redevențe anuale de 369,91 euro plus TVA, la care se adaugă un comision de 1,5 % din valoarea concesiunii." În aceeași argumentare/motivare a soluției adoptate, instanța de apel și-a motivat soluția reținând că "făcând trimitere la situația de fapt necontestată de părți, susținută de probele administrate si reținută chiar și de prima instanță, în sensul că, concesionari ai acesteia, iar D. nu are dovedit nici un drept asupra terenului, în aprecierea instanței de apel, pârâții chemați în judecată nu justifică legitimare procesuală pasivă pe temeiul de drept invocat. Desigur că, sub rezerva dovedirii temeiniciei susținerilor intimatului (inclusiv un eventual acord între părți), acesta are deschisă o acțiune în pretenții pentru recuperarea eventualelor sume achitate pentru edificarea construcției, însă nu pe temeiul accesiunii imobiliare artificiale, ci ca urmare a unui eventual fapt licit (putându-se pune chiar problema incidenței art. 2539 alin. (2) C. civ.). În acest context, Curtea notează că în cadrul procesual stabilit de reclamant, instanța nu poate da o altă interpretare contractului de concesiune nr. x/05.03.2007, întru respectarea drepturilor proprietarului terenului, anume concedentul ce nu are calitatea de parte litigantă (fiind vizate conform art. 20 C. proc. civ. egalitatea protecției proprietății private conform art. 44 alin. (2) Constituție, indiferent de titular). De asemenea, Curtea nu împărtășește punctul de vedere al intimatului-reclamant în sensul că în baza contractului de concesiune concesionarii ar fi dobândit un veritabil drept real. În acest sens, Curtea apreciază că în baza acestui contract, încheiat potrivit art. 15 din Legea nr. 50/1991, apelanții-pârâți concesionari au dobândit un drept personal, de creanță echivalent folosinței terenului pe durata de 49 de ani, drepturile reale fiind limitativ prevăzute de lege (atât cele ce dezmembrează dreptul de proprietate privată, cât și cele derivate din dreptul de proprietate publică, iar situația apelanților nu se încadrează în niciuna din ipotezele legale). Tot astfel, Curtea apreciază că în cauza de față prima instanță nu putea si nici nu avea obligația de a face aplicarea art. 78 C. proc. civ., așa cum a susținut intimatul prin notele depuse la dosar. Aceasta deoarece art. 78 C. proc. civ. nu reprezintă un remediu legal pentru îndreptarea acțiunii împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cum este cazul de față, ci are ca premisă de regulă, existența unui litisconsorțiu activ sau pasiv obligatoriu, ceea ce înseamnă că toți pârâții au calitate procesuală pasivă, dar partea a omis să-i cheme pe toți, iar acțiunea nu poate fi soluționată în lipsa unora dintre aceștia." Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel se circumscrie exigențelor prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ., fără a cuprinde motive străine sau contradictorii în ce privește motivarea soluției adoptate, fiind nefondate susținerile recurentului legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nefondate sunt și susținerile recurentului legate de incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 494 din C. civ. Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), invocat de reclamant ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, ceea ce însă nu se verifică în cauză. Potrivit art. 494 din C. civ., "(1)Dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice. (2)Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantațiilor și a construcțiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului. (3)Dacă proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantații și clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără ca să se ia în considerație sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantații și construcții. Cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului." Cum în litigiul pendinte se solicită valorificarea unui drept de creanță având drept cauză juridică accesiunea imobiliară artificială, de care se poate prevala constructorul de bună-credință pentru ipoteza în care proprietarul fondului dominant optează pentru a dobândi proprietatea construcției edificate asupra terenului său, Înalta Curte reține că în mod legal a concluzionat instanța de apel că legitimare procesuală pasivă, într-o astfel de cauză, o poate avea numai proprietarul terenului. Or, în raport de starea de fapt conturată în cauză și necontestată, în condițiile în care "pârâții B. și C. "nu sunt proprietari asupra suprafeței de teren de 105 mp pe care este edificată construcția P+E din strada x, nr. 65 (cu amprentă la sol de 93 mp)", ci au doar "calitatea de concesionari ai acestuia, iar D. nu a dovedit niciun drept asupra terenului", Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 494 din C. civ. Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile recurentului-reclamant nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 702A din 23 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.