Decizia nr. 2513/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 7117/2019 a Judecătoriei Buftea

Obiectul litigiului Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea – secția civilă, în data de 01 august 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 60.000 euro, echivalentul a 282.000 RON, reprezentând bani investiți de către acesta în imobilul și amenajările imobilului situat în sat Dudu, str. x, lot x, com. Chiajna, jud. Ilfov, susținând, în esență, că părțile au fost concubini și asociați în cadrul societăților înființate de reclamant, iar acesta a fost de acord să o ajute pe pârâtă cu sumele pretinse. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1349 C. civ. Prin sentința civilă nr. 7117/2019 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Buftea – secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale și teritoriale, invocată de pârât și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 18 noiembrie 2019, sub același număr de dosar.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 203 din 12 februarie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta C. și a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 240.640 RON.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1738A din 3 decembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinței civile nr. 203 din 12 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, precum și cererea reclamantului de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 14 iunie 2022 și repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și, în consecință, admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 203 din 12 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul București, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. După prezentarea istoricului litigiului, a soluțiilor pronunțate în cauză și a considerentelor esențiale reținute de instanțele de fond, recurenta a arătat, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei și este nemotivată. În acest sens, a arătat că este străin de natura cauzei argumentul instanței de apel în sensul că sunt neîntemeiate criticile apelantei referitoare la "nestabilirea detaliilor împrumutului, respectiv modalitatea și termenele de restituire, astfel de discuții neavând loc, de regulă, între parteneri inplicați într-o relație de concubinaj vreme de mai mult de 30 ani." Aceasta întrucât în cererea de apel a arătat că acest tip de discuții au avut loc între concubini, iar reclamantul a recunoscut că el s-a opus oricărui act juridic între părți care să reglementeze situația juridică. Teza imposibilității subiective (din cauza concubinajului) de a preconstitui probe este negată de reclamant care a susținut în instanță că s-a gândit la un drept de habitație viageră, propus și de pârâtă, dar că nu a vrut să se complice cu un avocat sau cu un notar. O altă critică subsumată acestui motiv de casare a vizat respingerea de către instanța de apel a susținerilor pârâtei privind avansul de 46.600 RON plătit către dezvoltarul imobiliar în 21 iunie 2017, fără a prezenta, în considerente, motivul pentru care a ajuns la această concluzie, mulțumindu-se doar să afirme că extrasul de cont nu poate fi valorificat probator în sensul susținut de pârâtă. Din motive străine de natura cauzei, instanța de apel a apreciat că nu s-a încălcat principiul disponibilității și că nu s-au acordat despăgubiri mai mari decât s-au cerut, dar din analizarea probatoriului rezultă că reclamantul nu a solicitat suma de 50.000 de RON, așa cum greșit au reținut instanțele de fond, ci acesta a susținut că din suma de 50.000 de RON extrasă din contul său bancar i-ar fi remis pârâtei suma de 46.600 de RON în vederea plății avansului stabilit în actul de promisiune bilaterală, așa cum rezultă din tabelul depus în cererea de chemare judecată, din răspunsul la întâmpinare și notele scrise depuse în prima instanță. A mai susținut recurenta, tot subsumat acestui motiv de casare, că în cererea de apel a arătat că, în privința bunului intitulat automatizarea porților, reclamantul a depus la dosar corespondența electronică dintre acesta și furnizor. Pârâta a argumentat, în baza acelui înscris, că acțiunea reclamantului se subscrie intenției de a gratifica în sensul art. 1346 lit. c) din C. civ. și nu împrumutului de consumație, motivând că, pe de-o parte, reclamantul s-a referit în două pasaje la pârâtă folosind titulatura de soție, iar pe de altă parte, reclamantul a arătat o vădită preocupare față de modul cum a interacționat cu bunul în speță. Însă, curtea de apel a ignorat nemotivat cea de-a doua parte a argumentației pârâtei și a conchis că utilizarea titulaturii de soție nu este suficientă pentru a stabili intenția părților de a gratifica; or, instanța trebuia să se aplece asupra ambelor argumente invocate și să motiveze de ce le-a respins. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cu privire la îndeplinirea condițiilor de existență a contractului de împrumut de consumație. A arătat că, în cauză, nu sunt îndeplinite nici condițiile generale de valabilitate prevăzute de art. 1179 C. civ. și nici cele prevăzute de art. 2158 C. civ. privind împrumutul de consumație. Din cuprinsul cererii de chemare în judecată și din răspunsul la interogatoriul luat reclamantului rezultă că sumele pe care acesta le-a acordat pârâtei ar fi trebuit să îl transforme în coproprietar sau deținătorul unui drept de abitație viageră, și nu în împrumutător. A mai arătat că din faptele relevate prin probele administrate, rezultă clar că între părți nu a existat niciodată intenția încheierii unui contract de împrumut, în condițiile în care, așa cum a rezultat din documentele depuse la dosar și din interogatoriu, veniturile părților au fost aproximativ egale pe durata relației de concubinaj. Reclamantul a recunoscut la interogatoriu că veniturile obținute de către părți ca asociați ai societății menționate au fost egale, iar fiecare dintre cele două părți a avut tot timpul bunuri proprietate exclusivă, de care a dispus după cum a dorit, fără eventuale pretenții ale celeilalte părți (înstrăinări și cumpărări de imobile, autovehicule etc). Ideea împrumutului (nici măcar împrumut de consumație - clasificat astfel de către instanța de fond și menținut de instanța de apel) a survenit în concluziile pe fondul cauzei, probabil când reclamantul a înțeles că nu a dovedit prin niciun mijloc de probă susținerile sale din cererea de chemare în judecată. 5. Apărările formulate în cauză În data de 11 iulie 2022, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității, arătând că potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt supuse recursului cererile evaluabile în bani de până la 500.000 RON inclusiv; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În data de 31 august 2022, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității și admiterea recursului, așa cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, în raport cu excepția nulității recursului, invocată din oficiu, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., se constată următoarele: Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs. Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părților unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neavând competența legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reținută ori de a cenzura situația de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente. Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate. Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și este nemotivată, arătând că este străin de natura cauzei argumentul instanței de apel în sensul că sunt neîntemeiate criticile apelantei "referitoare la nestabilirea detaliilor împrumutului, respectiv modalitatea și termenele de restituire, astfel de discuții neavând loc, de regulă, între parteneri implicați într-o relație de concubinaj vreme de mai mult de 30 ani." O altă critică subsumată acestui motiv de casare a vizat respingerea de către instanța de apel a susținerilor pârâtei privind avansul de 46.600 RON plătit către dezvoltatorul imobiliar în 21 iunie 2017, fără a prezenta, în considerente, motivul pentru care a ajuns la această concluzie, mulțumindu-se doar să afirme că extrasul de cont nu poate fi valorificat probator în sensul susținut de pârâtă. A mai arătat recurenta că instanța de apel a apreciat că nu s-a încălcat principiul disponibilității și că nu s-au acordat despăgubiri mai mari decât s-au cerut, dar din analizarea probatoriului rezultă că reclamantul nu a solicitat suma de 50.000 de RON, așa cum greșit au reținut instanțele de fond, ci acesta a susținut că din suma de 50.000 de RON extrasă din contul său bancar i-ar fi remis pârâtei suma de 46.600 de RON în vederea plății avansului stabilit în actul de promisiune bilaterală, așa cum rezultă atât din tabelul depus în cererea de chemare judecată, din răspunsul la întâmpinare și notele scrise depuse în prima instanță. Tot circumscris acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel a ignorat nemotivat cea de-a doua parte a argumentației sale și a conchis că utilizarea titulaturii de soție nu este suficientă pentru a stabili intenția părților de a gratifica, ci instanța trebuia să se aplece asupra ambelor argumente invocate și să motiveze de ce le-a respins. Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă norma citată, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se, exempli gratia, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Analizând criticile recurentei, se constată că aceasta dezvoltă aspecte de netemeinicie, propunând o reapreciere a materialului probator al cauzei sau completarea situației de fapt cu pretinse aspecte nereținute de curtea de apel în decizia recurată, făcând propria evaluare a probelor administrate în cauză, prin care tinde să demonstreze caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în judecată, arătând că în baza înscrisurilor depuse la dosar de reclamant, acțiunea acestuia se circumscrie intenției de a gratifica în sensul art. 1346 lit. c) C. civ., iar nu împrumutului de consumație. Or, instanța de apel a analizat aceste susțineri ale pârâtei și a răspuns în detaliu, coerent și fără contradicții, arătând de ce nu poate fi reținută în cauză intenția de a gratifica, care trebuie să rezulte cu certitudine și dincolo de orice dubiu din probele administrate. Totodată, se observă că recurenta, prin criticile susținute, nu relevă pretinse contradicții ori motive străine de natura cauzei, astfel încât, nici formal recurenta nu a dezvoltat critici susceptibile de a susține ipoteza de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Se constată că decizia recurată, contrar argumentelor prezentate de recurentă, nu cuprinde considerente străine de natura cauzei, ci acestea sunt prezentate într-o manieră clară și concisă, care justifică soluția adoptată în cauză, de respingere a apelului, cu consecința menținerii soluției de respingere a cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cu privire la îndeplinirea condițiilor de existență a contractului de împrumut de consumație, nefiind îndeplinite nici condițiile generale de valabilitate prevăzute de art. 1179 C. civ. și nici cele prevăzute de art. 2158 C. civ. privind împrumutul de consumație. Recurenta a arătat că, din probele administrate în cauză, rezultă clar că între părți nu a existat niciodată intenția încheierii unui contract de împrumut. În acest sens, se constată că, deși recurenta a invocat nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1179 și art. 2158 C. civ., aceste texte legale au fost invocate formal, întrucât nu au fost decelate veritabile critici de nelegalitate care să vizeze raționamentul juridic al curții de apel relativ la aceste norme legale. Acest motiv al recursului, astfel cum a fost susținut de către recurenta-reclamantă, ar putea reprezenta cel mult o critică vizând situația de fapt așa cum a fost stabilită de către instanța de apel, care însă nu poate face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanța de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situații de fapt. Dispozițiile art. 1178, art. 1182, art. 1225 și art. 2158 C. civ. au fost invocate de către recurentă din perspectiva aprecierii probelor de către instanța de apel, întrucât recurenta nu a criticat modul în care instanța de apel a interpretat sau aplicat aceste dispoziții de drept material, ci s-a limitat la a indica probatoriul administrat în cauză, în special interogatoriul reclamantului care, în opinia sa, a dovedit că nu a existat intenția părților de a încheia un contract de împrumut, iar reclamantul avea la dispoziție o altă cale de a recupera sumele plătite nedatorat. O altă critică a recurentei a fost formulată în sensul că în cauză nu s-a dovedit existența consimțământului său, însă și această susținere a recurentei este o vertitabilă critică de netemeinicie care se referă la starea de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele de fond în baza probatoriului valorificat. A mai arătat recurenta că instanța de fond, pe de o parte, a depășit principiul dreptului la un proces echitabil, când a stabilit că temeiul acțiunii este împrumutul de consumație, fără a exista o dovadă în acest sens, iar pe de altă parte, a acordat reclamantului mai mult decât s-a solicitat, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată prin care reclamantul a pretins obligarea sa și la plata sumei de 46.600 RON, iar instanța a obligat-o la plata sumei de 50.000 RON, fiind încălcat principiul disponibilității. Înalta Curte reține că, sub acest aspect, recurenta a criticat neregularitatea actelor de procedură întocmite de prima instanță, respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil și a principiului disponibilității. Astfel formulată, această critică nu poate fi primită, întrucât este îndreptată împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, ceea ce nu este permis, în considerarea art. 483 alin. (1) C. proc. civ., care statuează, explicit, că în cazul hotărârilor supuse apelului, obiect al recursului îl constituie hotărârea pronunțată de instanța de apel, iar nu hotărârea primei instanțe. Mai mult, aceste aspecte au fost criticate de pârâtă și în apel, au fost analizate în detaliu în cuprinsul deciziei recurate, însă în recurs, recurenta nu a formulat critici de nelegalitate relative la raționamentul juridic al instanței de apel, ci s-a limitat la a critica sentința primei instanțe din perspectiva probatoriului administrat. De asemenea, pentru același raționament juridic nu poate fi primită critica privind reținerea eronată de către instanța de fond a promisiunii de vânzare bilaterală ca fiind început de probă în favoarea reclamantului. Astfel, se reține că recurenta nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la aspectele reținute prin decizia recurată, ci a nesocotit specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greșita aplicare a legii de către instanța de apel și a dedus judecății aspecte care privesc modalitatea de apreciere a probatoriului, invocând formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., care permit controlul de legalitate al hotărârii atacate în limite precis determinate. Prin urmare, având în vedere că recurenta nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1738A din 03 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.