ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1871/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 06 martie 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamantele A. și B. au solicitat obligarea pârâților Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară nr. 02015 la plata sumei de 80.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a accidentului aviatic produs la data de 07 martie 2013 în urma căruia a decedat fiul, respectiv, fratele acestora, C..

Prin sentința civilă nr. 432 din 21 iunie 2019, Tribunalul Bacău a admis excepția prescripției și a respins acțiunea formulată de reclamantele A., B., ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 278A din 06 iulie 2020, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat reclamantele A. și B. împotriva sentinței civile nr. 432 din 21 iunie 2019 a Tribunalului Bacău, secția Civilă.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantele A. și B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 16 septembrie 2020 și a fost repartizat spre soluționare completului CF x

Prin cererea de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantele A., B. au solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate și admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.

În argumentarea criticilor de nelegalitate, subsumate motivului de casare invocat, reclamantele A., B. au învederat următoarele:

În mod greșit, instanța de apel a respins acțiunea ca prescrisă, în contextul în care Parchetul Militar a investigat accidentul aviatic în care a decedat fiul, respectiv fratele reclamantelor, cercetările efectuate au făcut obiectul dosarului nr. x/2013, în care a fost dispusă clasarea prin ordonanța din 6 martie 2015.

În acord cu cele statuate și de Curtea EDO în cauza Dragomir contra României, și față de împrejurarea că cercetarea penală militară dispusă a vizat mai multe infracțiuni de serviciu, iar urmărirea penală are caracter secret, reclamantele au aflat de rezultatul cercetărilor în cadrul procesului penal, pentru prima dată, la momentul comunicării ordonanței de clasare în dosarul penal nr. x/2013 Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Iași, respectiv la data de 6 martie 2015.

Prin urmare, termenul de prescripție a început să curgă la data de 06 martie 2015, și s-a împlinit la 06 martie 2018, ulterior formulării cererii de chemare în judecată.

Prevederile art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ. reglementează începerea urmării penale drept un caz de întrerupere a curgerii termenului de prescripție chiar dacă nu a avut loc constituirea de parte civilă. Or, din conținutul ordonanței întocmite în dosarul nr. x/2015, reiese că urmărirea penală a început la 7 februarie 2014, dată de la care termenul de prescripție a fost întrerupt, până la finalizarea anchetei penale de către Parchetul Militar.

La data de 23 octombrie 2020, intimații pârâți au formulat întâmpinare prin care au solicitat anularea recursului pentru nemotivare, aspectele relevate nefiind posibil a fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din data de 31 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și ca reprezentant al Unității Militare 02015 și a admis în principiu recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 06 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, acordând termen pentru soluționarea pe fond a acestuia, pentru motivul de casare prevăzut de dispoyițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară nr. 02015 ca urmare a unei pretinse omisiuni culpabile a acestora de a adopta măsuri legale pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României.

Reclamantele au susținut că această conduită omisivă a pârâților reprezintă cauza care le-a pus în imposibilitate de a încasa suma asigurată (indemnizația) pentru producerea accidentului aviatic, soldat cu decesul autorului lor, C. (și al altor cadre militare), maistru militar, membru al echipajului elicopterului IAR 330 Puma Socat care participa la o misiune de zbor, în cadrul unui exercițiu militar, riscul sau evenimentul care ar fi trebuit să fie asigurat (decesul, în acest caz), producându-se la data de 07 martie 2013.

Reclamantele, în calitate de succesoare ale autorului lor, au solicitat cu titlu de despăgubiri, plata sumei de 80.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a accidentului aviatic produs la data de 07 martie 2013 în urma căruia a decedat fiul, respectiv, fratele acestora, C..

Anterior formulării cererii de chemare în judecată pendinte, se constată că reclamantele s-au constituit părți civile în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Iași, iar prin ordonanța de clasare din 06 martie 2015, s-a dispus clasarea cauzei, în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) din același act normativ, raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 și lit. d) C. proc. pen., cu referire la art. 31 și art. 5 din C. pen., pentru infracțiunile de ucidere din culpă, prevăzută de dispozițiile art. 192 alin. (2) și (3) din C. pen., neglijență în serviciu, prevăzută de art. 298 raportat la art. 309 din C. pen., nerespectarea măsurilor legale privind sănătatea și securitatea în muncă, prevăzută de art. 350 alin. (1) C. pen., vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) din C. pen., zbor neautorizat, prevăzut de dispozițiile art. 423 alin. (1) din C. pen. .

Ulterior, ordonanța de clasare a fost contestată la procurorul ierarhic superior, care, prin ordonanța procurorului nr. 7/II/2/2015 din 21 aprilie 2015, a respins plângerea, apreciind că soluția de clasare este una legală.

Tribunalul Militar Iași, prin încheierea nr. 47 la data de 05 iunie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015 a soluționat plângerea împotriva ordonanței procurorului nr. 7/II/2/2015 din 21 aprilie 2015 și a ordonanței de clasare nr. 118/P/2013, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2013 al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași, menținând soluția de clasare.

Din conținutul ordonanței din 06 aprilie 2015, reiese faptul că, procedura penală desfășurată a vizat accidentul aviatic din data de 7 martie 2013 și a avut ca obiect determinarea cauzelor producerii acestui, soluția de clasare vizând infracțiunile de ucidere din culpă, neglijență în serviciu, nerespectarea măsurilor legale privind sănătatea și securitatea în muncă, vătămare corporală din culpă, zborul neautorizat.

Ca urmare a soluției de clasare, la data de 06 martie 2018, reclamantele A. și B. au formulat acțiune civilă împotriva pârâților Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară nr. 02015, în temeiul art. 1349, art. 1357, art. 1365, art. 1381 și art. 1391 din C. civ., solicitând obligarea pârâtelor la plata sumei de 80.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a accidentului aviatic produs la data de 07 martie 2013 în urma căruia a decedat fiul, respectiv, fratele acestora, C..

Acțiunea reclamantelor a fost respinsă, ca prescrisă, de instanța de fond, soluție menținută de instanța de apel, cu motivarea că, întrucât fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu este reprezentată de accidentul aviatic produs la data de 07 martie 2013, ci de o faptă ilicită distinctă, respectiv omisiunea pârâtelor de a încheia un contract de asigurare facultativă, ca acțiune omisivă, începutul prescripției extinctive se calculează de la data producerii evenimentului, 07 martie 2013, ca reprezentând momentul producerii prejudiciului, împrejurarea că reclamantele s-au constituit părți civile în cadrul dosarului penal nr. x/2013, iar prin ordonanța de clasare din 06 martie 2015 s-a dispus clasarea, neputând avea efecte asupra curgerii termenului de prescripție, în sensul prevederilor art. 1237 alin. (3) din C. civ., neintervenind o cauză de întrerupere a termenului de prescripție.

Critica de nelegalitate a deciziei instanței de apel formulată de recurentele-reclamante vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripției extinctive în cazul acțiunii civile, față de împrejurarea că acestea s-au constituit părți civile în cadrul dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Iași, în opinia acestora termenul de prescripție fiind întrerupt, în aplicarea dispozițiilor art. 2537 alin. (3) din C. civ.

În esență, Înalta Curte constată că aspectul de nelegalitate invocat prin memoriul de recurs vizează aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 2528 din C. civ. referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, critică pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind fondată, pentru următoarele considerente:

Prioritar, se reține că argumentul principal și comun al instanțelor de fond care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune l-a constituit împrejurarea că obiectul celor două cauze (penală și civilă din dosarul de față) este diferit, astfel încât s-a aprecia faptul că, prin constituirea ca parte civilă pe parcursul cercetărilor efectuate cu privire la cauzele producerii accidentului aviatic, nu a fost întrerupt termenul de prescripție pentru promovarea acțiunii civile având ca obiect plata de despăgubiri pentru neîndeplinirea de către intimata angajatoare a obligației de a încheia contracte de asigurare pentru accidente aviatice.

Or, ceea ce se impunea a fi luat în considerare, în situația dedusă judecății, este faptul că omisiunea pârâtelor de a încheia un contract de asigurare facultativă putea fi subsumat în cadrul cercetării penale, fie elementului material al infracțiunilor de neglijență în serviciu, fie celui al nerespectării măsurilor legale privind sănătatea și securitatea în muncă, aspect care nu a fost avut în vedere de instanța de apel.

Din punct de vedere substanțial, obiectul acțiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Exercițiul acțiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei unei infracțiuni, de a valorifica toate elementele strânse de organele penale, precum și întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-și satisface interesele de ordin civil - morale sau patrimoniale - afectate de comiterea infracțiunii.

Acțiunea civilă alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces și are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acțiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei determină și temeiul acțiunii civile.

Persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanșează acțiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acțiunea civilă alăturată acțiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilității.

Persoana vătămată hotărăște cu privire la cadrul procesual de realizare a pretențiilor sale, fie sesizând instanța civilă, fie alăturând acțiunea civilă acțiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului limită prevăzut de C. proc. pen.

În speță, reclamantele s-au constituit părți civile în dosarul penal nr. x/2013, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Iași, dosar care a fost clasat, conform ordonanței de clasare din 06 martie 2015, soluție menținută prin ordonanța procurorului ierarhic superior nr. 7/II/2/2015 din 21 aprilie 2015 și de încheierea nr. 47 din 05 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul Militar Iași în dosarul cu același număr.

Constatând că pretențiile civile solicitate în cadrul dosarului penal au rămas nesoluționate ca urmare a soluției de clasare, reclamantele s-au adresat instanțelor civile pentru recuperarea prejudiciului creat.

Înalta Curte constată că succesiunea cronologică a demersurilor judiciare ale reclamantelor își au originea în accidentul aviatic ce a avut loc la data de 7 martie 2013, soldat cu decesul fiului, respectiv fratelui reclamantelor, C..

Este de necontestat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale a pârâților, reclamantele solicitând antrenarea răspunderii civile delictuale a acestora ca urmare a unei pretinse omisiuni culpabile a acestora de a adopta măsuri legale pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, susținându-se că această conduită omisivă a pârâților reprezintă cauza care le-a pus în imposibilitate de a încasa suma asigurată (indemnizația) pentru producerea accidentului aviatic soldat cu decesul autorului lor C. (și al altor cadre militare), maistru militar, clasa a III a, membru al echipajului elicopterului IAR 330 Puma Socat 94 aparținând UM 01986 Bacău care participa la o misiune de zbor, în cadrul unui exercițiu militar, riscul sau evenimentul care ar fi trebuit să fie asigurat (decesul, în acest caz), producându-se la data de 07 martie 2013.

Raportat la cadrul procesual stabilit în cauză prin cererea introductivă, acțiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a accidentului aviatic, are ca obiect valorificarea unui drept de creanță, fiind astfel prescriptibilă extinctiv.

Întrucât temeiul pretențiilor solicitate de reclamante îl constituie dispozițiile art. 1349 din C. civ., Înalta Curte reține că sunt incidente dispozițiile art. 2528 din C. civ., care prevăd că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Întrucât prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, ceea ce semnifică faptul că, dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv faptul juridic ilicit, și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, rezultă că începutul prescripției extinctive trebuie raportat la data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție.

Se impune a se sublinia, totodată, că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia sau pentru identificarea celui care este chemat, potrivit legii să răspundă pentru prejudiciul reclamat.

Așadar, prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziția părții vătămate care, în procesul penal se constituie parte civilă, cu respectarea dispozițiilor legii penale.

Or, în condițiile în care la data de 29 septembrie 2014, reclamantele s-au constituit părți civile în procesul penal, pentru repararea, în temeiul răspunderii civile delictuale, a prejudiciului moral și material cauzat ca urmare a decesului fiului, respectiv a fratelui acestora, C., în accidentul aviatic produs la data de 07 martie 2013, așa cum reiese din conținutul declarațiilor aflate la filele x ale volumului V al Parchetului Militar Iași nr. 118/P2013, în considerarea argumentelor anterior relevate, Înalta Curte constată, în mod nelegal, instanța de apel a apreciat că acțiunea civilă pendinte promovată de reclamante este prescrisă. Astfel, instanța de apel o făcut o greșită aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 2528 din C. civ., termenul de prescripție, raportat la momentul rămânerii definitive a soluției de clasare, a început să curgă la data de 05 iunie 2015, la care a fost pronunțată încheierea nr. 47 de către Tribunalul Militar Iași, în dosarul nr. x/2015, iar nu la data producerii faptei ilicite reprezentate de accidentul aviatic, 07 martie 2013, cum greșit a reținut instanța de apel. Prin urmare, raportat la cele anterior reținute, termenul de prescripție se împlinea la data de 05 iunie 2018, or acțiunea pendinte a fost formulată la data de 06 martie 2018, anterior împlinirii termenului de prescripție.

În acest context, în stabilirea momentului de început al termenului de prescripție instanța de apel a ignorat împrejurarea că fapta ilicită dedusă judecății a constituit obiect al cercetării penale, cursul termenului de prescripție al acțiunii în răspundere civilă delictuală fiind întrerupt pe parcursul perioadei în care pricina s-a aflat în fața organului de cercetare penală, pe durata urmăririi penale.

Totodată, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu a intervenit o cauză de întrerupere a termenului de prescripție cu motivarea că, pentru faptele ilicite care au făcut obiectul atât cercetării penale cât și omisiunii de a încheia contracte de asigurare, începutul curgerii termenului de prescripție se situează la data producerii accidentului, curgerea lor fiind distinctă, întrucât vizează obligații diferite, cea de asigurare neputând fi inclusă în obiectul cercetării penale, astfel că termenul pentru promovarea acțiunii s-a împlinit la data de 07 martie 2016.

Înalta Curte reține că este de netăgăduit că exercitarea acțiunii civile în procesul penal, finalizat cu o hotărâre definitivă prin care s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, reprezintă un caz de întrerupere a termenului de prescripție, de vreme ce persoana prejudiciată prin fapta ilicită și-a manifestat voința de a-și recupera prejudiciul prin constituirea ca parte civilă și, fără o atitudine culpabilă din partea sa (soluția pe latura penală a cauzei intervenind ca urmare a soluției de clasare), se află în situația în care procesul penal a încetat, iar pretențiile sale nu au primit nicio rezolvare pe fond.

Cu alte cuvinte, partea vătămată care uzează de posibilitatea oferită de dreptul intern de a se constitui parte civilă în procesul penal, are, astfel, speranța legitimă că instanța va statua și asupra cererii de reparare a prejudiciului.

Într-un asemenea caz, tocmai pentru a nu fi în situația ca demersul său pe latură civilă să devină ineficient ca urmare a hotărârii date în penal, legiuitorul a prevăzut, pentru ipoteza lăsării nesoluționate a acțiunii civile, ca persoana ce se consideră prejudiciată să poată sesiza instanța civilă.

În situația în care fără vina părții, latura civilă rămâne nesoluționată este firesc ca legea să-i confere acesteia dreptul de a părăsi procesul penal, sesizând instanța civilă, în caz contrar, ajungându-se la încălcarea dreptului de acces la justiție, reglementat de art. 6 paragr.l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Anagnostopoulos c. Greciei că, în situația în care sistemul intern oferă o cale de atac justițiabililor, statul are obligația să se asigure că aceștia se bucură de garanțiile fundamentale prevăzute în articolul 6, paragraful 1 din Convenție.

În contextul circumstanțial expus, Înalta Curte constată că raționamentul juridic anterior prezentat relevă omisiunea instanței de apel de a proceda la o examinare critică, efectivă și adecvată a conținutului concret al dosarului penal, respectiv al declarației reclamantelor de constituire ca părți civile în procesul penal pentru identificarea elementelor care au justificat promovarea acțiunii pendinte.

Înalta Curte, constatând că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu greșita aplicare a normelor legale atunci când a reținut că acțiunea civilă a reclamantelor este prescrisă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 06 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, curții de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 06 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2021.