ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2097/2024

Ședința publică din data de 9 octombrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la, secția I civilă data de 06.03.2018 sub dosar nr. x/2018, reclamantele A. și B. au solicitat obligarea pârâților Ministerul Apărării Naționale și UM nr. 02015 la plata sumei de 80.000 euro, reprezentând daune morale, ca urmare a accidentului aviatic produs la data de 07.03.2013, în urma căruia a decedat fiul, respectiv, fratele acestora, C..

Prin sentința nr. 432/21.06.2019, Tribunalul Bacău a admis excepția prescripției și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 278/A/06.07.2020, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat reclamantele A. și B. împotriva sentinței anterior menționate.

Prin decizia nr. 1871/29.09.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantelor împotriva deciziei instanței de apel, care a fost casată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 896/11.10.2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul reclamantelor împotriva sentinței nr. 432/21.06.2016 a Tribunalului Bacău, secția I civilă; a anulat sentința apelată și, în rejudecare, a respins cererea, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantele A., B., arătând că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1349 și urm., art. 1357, 1365, 1381 și urm., art. 1391 din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, aprobat prin Legea nr. 35/1990, Anexa 1 lit. B) pct. 5 din Legea nr. 15/1998 cu privire la asigurările facultative de bunuri, persoane și răspundere civilă în Ministerul Apărării Naționale și art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare.

În mod greșit a reținut instanța de apel inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 15/1998, întrucât decedatul nu avea atribuții operative sau informative. Acest raționament este eronat deoarece, în cadrul unui zbor militar, participanții nu efectuează plimbări de agrement opționale, ci execută misiuni. C. se afla în misiune în baza unui ordin de serviciu, așadar avea atribuții conform competențelor sale.

Anexa 1 pct. 5 al Legii nr. 15/1998 indică expres ca fiind destinatar al actului normativ și personalul aeronautic din aviația militară, nu doar pe cel cu atribuții informative sau de contrainformații. Anexa 1 lit. B) pct. 5 face parte integrantă din Legea nr. 15/1998, iar dispozițiile acesteia au fost eludate de instanță. Chiar dacă nu ar fi existat pct. 5 din Anexă, niciun civil nu are voie să zboare cu o aeronavă militară, fără aprobarea/ordinul șefilor de stat major (sau comandanților), conform art. 45 din Regulamentul aviației militare.

Este de necontestat că numitul C. nu era civil, ci era maistru militar clasa a III-a, iar aeronava cu care s-a prăbușit se afla în misiune planificată să execute un zbor mixt instructiv-tip "flight and rescue", conform Planului misiunilor de zbor, aprobat de comandantul Flotilei 95 Aeriene Bacău, aspect ce rezultă din Ordonanța de clasare a Parchetului Militar.

Maiștrii militari îndeplinesc funcții cu atribuții de comandă/conducere a unor structuri tehnice de suport logistic sau funcții de execuție și dețin competențe de utilizare, administrare, întreținere și reparare a armamentului, tehnicii și materialelor din dotare, în vederea asigurării operativității acestora, conform art. 1 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul Cadrelor Militare și Ordinului nr. M 30/2012 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind recrutarea, selecția, formarea profesională și evoluția în cariera militară în Armata României.

Având în vedere cele de mai sus, apreciază că instanța a reținut în mod nelegal faptul că decedatul nu avea vocație pentru încheierea asigurării ci, dimpotrivă, recurentele consideră că decedatul se afla în aparatul de zbor tocmai din cauza atribuțiilor pe care le avea de îndeplinit conform misiunii aprobate, astfel că dispozițiile Anexei 1 lit. B) pct. 5 și C1 ale Legii nr. 15/1998 erau de deplin aplicabile.

Legea nu distinge dacă misiunile sunt externe sau interne.

Instanța de apel, printr-o interpretare limitativă, a încălcat art. 49 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, aprobat prin Legea nr. 35/1990, potrivit căruia:

"Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială. Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege."

Articolul 9 din Legea nr. 139/2011 prevede că "Personalul navigant de aviație cuprinde: a) personalul care conduce în zbor aeronave; b) personalul tehnic-ingineresc de exploatare în zbor a aeronavelor, motoarelor, instalațiilor, echipamentelor și sistemelor de bord."

Articolul 13 din Legea nr. 139/2011 prevede următoarele "Din categoria personalului tehnic-ingineresc din aviație fac parte ofițerii ingineri, subingineri și tehnici, maiștrii militari...".

Așadar, textele de lege se completează reciproc, nu se exclud.

Articolul 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, aprobat prin Legea nr. 136/1990, face trimitere expresă la lege. Or, legile în vigoare la data producerii accidentului (martie 2013) erau, printre altele, Legea nr. 136/1995 și Legea nr. 15/1998, care reprezentau sediul materiei pentru asigurări.

Pentru ca moștenitorii să poată avea vocație în a primi suma corespunzătoare riscului asigurat exista o condiție premisă ce consta în încheierea unui contract de asigurare (tip poliță) - art. 2 din Legea nr. 136/1995.

Chiar intimatele au recunoscut că au fost încheiate astfel de asigurări pentru suma asigurată de 80.000 de euro. Cuantumul despăgubirii de 80.000 de euro este indicat în decizia nr. 466/2017 a Curții de Apel Bacău într-o speță identică - dosar nr. x/2015, definitivă. În decizia sus-citată, instanța face vorbire de faptul că la nivelul Ministerului Apărării exista un Acord cadru de prestări servicii și un caiet de sarcini care prevedea cuantumul sumei asigurate în caz de deces la valoarea de 80.000 de euro.

În opinia recurentelor, Ministerul avea un "Acord cadru pentru achiziționarea acestor asigurări facultative", conform obligației prevăzute de art. 49 din Statut, dar a omis să încheie o poliță și pentru defunctul C. din rațiuni economice.

Concluzionează că pârâtele au avut o conduită contrară art. 49 din Statutul aprobat prin Legea nr. 15/1998, care se circumscrie noțiunii de "fapt ilicit cauzator de prejudiciu".

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22.05.2024, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 09.10.2024.

Intimații-pârâți a formulat punct de vedere la raport prin care au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil (dată fiind opinia raportorului privind nedezvoltarea motivelor în raport cu anumite texte de lege invocate prin memoriul de recurs), respectiv respingerea, ca nefondat, a recursului.

Prin întâmpinare, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și au arătat că instanța de apel a analizat cu atenție înscrisurile depuse la dosarul cauzei reținând exact situația de fapt, a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente în speță, reținând că reclamantele nu au făcut dovada faptei ilicite săvârsite de intimați, dispoziția prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990 neputând fi circumscrisă unei obligații a intimatelor de a încheia un contract de asigurare pentru autorul reclamantelor.

Fapta ilicită constă, în opinia recurentelor-reclamante, în nerespectarea, de către intimații-pârâți, a obligației de încheiere a unei asigurări pentru C., decedat în accidentul aviatic din data de 07.03.2013, obligație despre care reclamantele susțin, în mod eronat, că ar fi fost prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990, precum și de anexa nr. 1 lit. A) și B) din Legea nr. 15/1998.

Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, nici Legea nr. 35/1990, nici Legea nr. 15/1998 și nici vreun alt act normativ nu prevedeau, în sarcina Ministerului Apărării Naționale sau a structurilor din cadrul acestuia, obligația de a încheia un contract sau o poliță de asigurare pentru C..

Dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990, în forma în vigoare la data producerii evenimentului, prevedeau că:

"Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială".

Norma invocată nu prevede o obligație de a încheia un contract de asigurare/o poliță de asigurare, ci doar stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii.

Deosebit de importantă pentru interpretarea corectă a sintagmei "se asigură de drept" este teza a II-a a art. 49, care precizează:

"Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege".

Din interpretarea dispozițiilor legii ce constituiau dreptul comun în materie de asigurări la data adoptării Legii nr. 35/1990, în cazul asigurărilor prin efectul legii nu era necesară încheierea unui contract de asigurare, întrucât ele operau prin efectul legii.

La aceeași concluzie, privind înțelesul dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, conduc și dispozițiile Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, cu modificările și completările ulterioare, act normativ în vigoare la data producerii accidentului, care, deși nu se aplică și cadrelor militare, stabilește reperele și principiile în materia asigurărilor pentru accidente de muncă și boli profesionale.

Astfel, conform art. 1 din acest act normativ, "asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale reprezintă o asigurare de persoane, face parte din sistemul de asigurări sociale, este garantată de stat și cuprinde raporturi specifice prin care se asigură protecția socială a salariaților împotriva diminuării sau pierderii capacității de muncă și decesului acestora ca urmare a accidentelor de muncă și a bolilor profesionale", care, potrivit art. 2 din același act normativ "garantează un ansamblu de servicii și prestații în beneficiul persoanelor asigurate" (nu și indemnizații plătite de o societate de asigurare ca urmare a producerii riscului de deces sau invaliditate asigurat), calitatea de asigurător revenind, potrivit art. 8, Casei Națională de Pensii Publice (nu vreunei societăți de asigurare cu care angajatorul, eventual, ar trebui să încheie vreun contract/poliță de asigurare). Calitatea de asigurat se dobândește, conform art. 9 alin. (1) din același act normativ, de la data încheierii contractului individual de muncă sau de la data stabilirii raporturilor de serviciu (nu de la data încheierii unui contract/poliță de asigurare).

Excluderea personalului militar de la aplicarea prevederilor Legii nr. 346/2002, prin dispozițiile art. 5 alin. (2) din actul normativ menționat, potrivit cărora "Prevederile prezentei legi nu se aplică personalului militar și civil angajat pe bază de contract și personalului asigurat în sistemul propriu al Ministerului Apărării Naționale...", are ca rațiune faptul că aceste categorii de persoane beneficiază de prevederi similare, mai favorabile, cuprinse în acte normative cu caracter special.

Cu referire la speța dedusă judecății, actele normative care reglementează sistemul propriu de asigurări menționat la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 346/2002 sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 0435/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar" și O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat.

Aceste norme constituie legea la care face trimitere teza a II-a a art. 49 din Statutul personalului aeronautic. Prin urmare, este corectă concluzia instanței de apel care, prin decizia recurată a reținut că "(...) din analiza tuturor acestor reglementări, rezultă că acestea sunt dispozițiile legale care reglementează acele asigurări de drept la care face referire art. 49 din Legea nr. 35/1990, legislația neprevăzând obligativitatea plății unei despăgubiri în cazuri de accidente, în baza unui contract de asigurare".

Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, stabilește cadrul general în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru cazurile de invaliditate sau deces, prevăzând la art. 21 alin. (1) și (2) că:

"Ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor în activitate și celor în rezervă, concentrați sau mobilizați în unități militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acțiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul și din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul fortelor internaționale destinate menținerii păcii ori constituite în scopuri umanitare.

Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmașilor celor decedate, se stabilește prin hotărâre a Guvernului".

H.G. nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar și Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 detaliază și particularizează modul de acordare a acestor despăgubiri.

De remarcat este faptul că atât în condițiile H.G. nr. 0435/1992, pentru militari, cât și în sistemul instituit de Legea nr. 346/2002, pentru ceilalți salariați, despăgubirile în caz de deces se acordă într-o sumă fixă, exprimată într-un număr de solde de bază lunare brute (H.G. nr. 0435/1992), respectiv salarii medii brute (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 346/2002).

Interpretarea potrivit căreia dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 nu instituia în sarcina Ministerului Apărării Naționale sau a UM 02015 Bacău obligația de a încheia o poliță de asigurare facultativă pentru autorul recurentelor-reclamante se impune și din perspectivă istorică, prin raportare la legislația anterioară, referitoare la personalul aeronautic, respectiv: Legea nr. 1890/1932 pentru organizarea Aeronauticii și înființarea Subsecretariatului de Stat al Aerului și Decretul Regal nr. 2620/1936 privind înființarea Ministerului Aerului și Marinei (acte normative depuse în copie la dosarul instanței de fond).

Legea nr. 35/1990 nu cuprinde, ea însăși, dispoziții cu privire la cuantumul acestor indemnizații, ci doar face trimitere la o lege care cuprinde "condițiile de asigurare de drept". Astfel de dispoziții se regăsesc în H.G. nr. 0435/1992, mai exact la art. 2, care prevede despăgubiri pentru evenimentele asigurate prevăzute în Legea nr. 35/1990: deces sau invaliditate ca urmare a catastrofelor aeriene, despăgubiri exprimate tot printr-un anumit număr de solde lunare, similar prevederilor Legii nr. 1890/1932 și Decretului Regal nr. 109/1936.

Așadar, apare cât se poate de evident că legea la care face trimitere teza a II-a a art. 49 din Legea nr. 35/1990 este reprezentată de H.G. nr. 0435/1992 și O.U.G. nr. 82/2006, noțiunea de "lege" trebuind interpretată lato sensu, având înțelesul de "act normativ".

Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, Legea nr. 15/1998 nu prevede vreo obligație în sarcina Ministerului Apărării Naționale sau a structurilor acestuia de a încheia contracte și polițe de asigurare facultative pentru întreg personalul aeronautic din aviația militară, deoarece această lege reglementează, după cum se precizează chiar în titlu, asigurările facultative, care, prin esența lor, nu pot fi obligatorii.

De altfel, nu poate exista o obligație, legală sau de altă natură, de a încheia o asigurare facultativă, așa cum susțin recurentele-reclamante, cei doi termeni aflându-se în antonimie: asigurările facultative nu sunt, prin esența lor, obligatorii.

În al doilea rând, normele acestei legi sunt permisive, nu imperative, iar rolul lor este de a crea cadrul legislativ care să permită Ministerului Apărării Naționale (și altor structuri din sistemul de apărare) să încheie polițe de asigurare facultative pentru personalul propriu cu atribuții operative sau informative, nu de a obliga ministerul să încheie aceste polițe.

Mai mult, fiul/fratele recurentelor-reclamante nu făcea parte din categoriile de personal care fac obiectul Legii nr. 15/1998, deoarece legea prevede, la art. 1 alin. (2), că asigurările facultative se pot încheia doar în beneficiul personalului "cu atribuții operative sau informative", însă C. nu avea atribuții operative și nici informative, astfel că legea nu permitea (și cu atât mai puțin nu obliga) să se încheie pentru acesta un contract/poliță de asigurare facultativă de persoane.

Presupunând că s-ar fi încheiat o poliță de asigurare în baza Legii nr. 15/1998, evenimentul în care și-a pierdut viața fiul/fratele recurentelor-reclamante nu se încadrează între cazurile de deces prevăzute la art. 1 alin. (2) din lege pentru care se acordă despăgubiri, și anume " evenimente intervenite în timpul și din cauza unor misiuni operative, informative, pirotehnice, antiteroriste, de telecomunicații speciale, de protectie a demnitarilor sau a corespondenței", acesta nu ar fi beneficiat de asigurare. În acest sens, arată că misiunea (zborul) în care și-a pierdut viața fiul/fratele recurentelor-reclamante a fost un zbor de instrucție, așa cum rezultă și din Ordonanța de clasare după începerea urmăririi penale din 06.03.2015 a Parchetului militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași, dispusă în dosarul x/2013, aflată la dosar fond.

Recurentele-reclamante susțin că "anexa 1 pct. 5 a Legii nr. 15/1998 indică expres ca fiind destinatar al actului normativ și personalul aeronautic din aviația militară, nu doar pe cei cu atribuții informative sau de contrainformații", fără a observa însă că anexa la care se face referire, intitulată "Categoriile de bunuri și persoane care pot fi asigurate operativ", trebuie interpretată, în mod evident, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (2) din aceiași lege potrivit cărora "Ministerul Apărării Naționale, (...) poate contracta asigurări facultative de persoane și de răspundere civilă, în beneficiul personalului cu atribuții operative sau informative, pentru cazurile de invaliditate sau deces, produse prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul și din cauza unor misiuni operative, informative, pirotehnice, antiteroriste, de telecomunicații speciale, de protecție a demnitarilor sau a corespondenței, misiuni executate în țară sau în străinătate".

După cum se poate lesne observa, pentru a beneficia de o asigurare încheiată în temeiul acestui act normativ, personalul aeronautic din aviația militară trebuie să aibă atribuții operative sau informative și să participe la misiuni de tipul celor menționate în textul de lege. Or, autorul recurentelor-reclamante nu îndeplinea aceste condiții, zborul la care participa fiind de instrucție.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, se constată că prin raportul de admisibilitate asupra recursului s-a reținut că normele de drept material a căror interpretare sau aplicare greșită poate fi subsumată motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost indicat de către recurente, sunt doar cele reprezentate de dispozițiile Legii nr. 15/1998 cu privire la asigurările facultative de bunuri, persoane și răspundere civilă în Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Ministerul Justiției - Direcția Generală a Penitenciarelor, respectiv prevederile Anexei 1 pct. 5 din acest act normativ, dispozițiile art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară din România, aprobat prin Legea nr. 35/1990, dispozițiile art. 9 și 13 din Legea nr. 139/2011 privind modificarea și completarea Statutului personalului aeronautic din aviația militară a României, aprobat prin Legea nr. 35/1990 și dispozițiile art. 2 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

În ce privește dispozițiile art. 1349 și urm., art. 1357, art. 1356, art. 1381 și urm., art. 1391 C. civ. și art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, prin raportul de admisibilitate s-a reținut că nu au fost dezvoltate argumente care să susțină aplicarea eronată a acestor texte de lege.

Prin urmare, întrucât recurentele nu au formulat punct de vedere la raportul de admisibilitate și nu au contestat această încadrare dată prin actul procedural, urmează ca prezentul recurs să fie analizat exclusiv din perspectiva textelor legale anterior menționate ca fiind apreciate subsumabile motivului de recurs invocat.

Înalta Curte constată că nemulțumirea recurentelor rezidă, în esență, pe de o parte în aceea că instanța de apel în mod greșit ar fi reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 15/1998, deoarece decedatul nu avea atribuții operative sau informative, în contextul în care Anexa 1 pct. 5 din lege indică în mod expres ca fiind destinatar al actului normativ și personalul aeronautic din aviația militară, nu doar pe cel cu atribuții operative sau de contrainformații.

Pe de altă parte, recurentele susțin că în mod greșit instanța de apel a reținut că dispozițiile Legii nr. 15/1998 sunt facultative, încălcând astfel, printr-o interpretare limitativă, dispozițiile art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară din România, art. 9 și 13 din Legea nr. 139/2011 privind modificarea și completarea Statutului personalului aeronautic din aviația militară a României, aprobat prin Legea nr. 35/1990.

Învederează recurentele că art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară din România fac trimitere expresă la lege, iar legile în vigoare la data producerii accidentului (martie 2013) erau, printre altele, Legea nr. 136/1995 și Legea nr. 15/1998, acte normative conținând sediul materiei pentru asigurări și care nu se exclud reciproc, ci se completează.

Criticile formulate sunt nefondate.

Potrivit art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară din România, "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială. Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege."

Înalta Curte reține că, în termenii acestei norme, intră sub incidența asigurării de drept personalul aeronautic, categorie profesională destinatară a acestei norme juridice. Având în vedere calitatea de maistru militar în aviația militară a lui C. (fiul/fratele recurentelor), este fără dubiu că în privința acestuia sunt incidente prevederile Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, dat fiind domeniul de reglementare al acestui act normativ, motiv pentru care urmașii celui decedat (cum sunt și recurentele-reclamante) sunt îndreptățiți a se prevala de dispozițiile art. 49 din acest act normativ.

Referitor la art. 49 din Legea nr. 35/1990, Înalta Curte constată că această dispoziție nu prevede obligația de a se încheia un contract de asigurare sau o poliță de asigurare, ci stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a aceleiași norme ("Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează modul în care se concretizează o asemenea asigurare, respectiv că efectele acestei asigurări de drept (drepturile și obligațiile părților din acest raport de asigurare sui generis) se stabilesc prin lege.

Aceste constatări atrag concluzia (la care a ajuns în mod corect instanța de apel) că în domeniul de aplicare a acestei norme nu este necesară încheierea unui contract sau a unei polițe de asigurare.

Dispozițiile anterior menționate sunt în concordanță cu cele din dreptul comun în materia asigurărilor, în vigoare la data adoptării Legii nr. 35/1990, respectiv cu Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, care, la art. 4, reglementa două forme de asigurare: asigurările prin efectul legii și asigurările facultative.

Art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 471/1971 prevedea că "drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege", spre deosebire de "asigurările facultative" pentru care "drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare", potrivit art. 6 alin. (2) din același decret.

Acest act normativ a fost în vigoare până la 31.01.1996, fiind abrogat și înlocuit prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, act normativ în vigoare la data producerii catastrofei aviatice din care a rezultat decesul fiului, respectiv fratelui, recurentelor, 07.03.2013.

Conform acestei noi reglementări, asigurările sunt de două feluri: asigurări obligatorii și asigurări facultative, ele fiind definite de art. 2 și 3 din lege în următorii termeni:

"în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat și asigurător, precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare" iar "în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege."

La rândul său, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România a fost în vigoare de la 01.02.1996 până la 18.09.2016, când a fost abrogată prin art. 40 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie și înlocuită parțial prin C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare din data de 01.10.2011.

O.U.G. nr. 54/2016 a fost abrogată prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, în prezent în vigoare, reglementarea noțiunilor de asigurare obligatorie și respectiv asigurare facultativă fiind similară.

În acest context, este de precizat că incidența art. 2213 din C. civ., (referitoare la asigurările obligatorii pentru care este necesară adoptarea unor legi speciale), exclude aplicabilitatea concomitentă în privința aceluiași raport juridic obligațional a dispozițiilor art. 2199 și a art. 2200 din C. civ.

De aceea, pentru asigurările de drept (noțiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, dacă sunt îndeplinite cerințele premisă pentru incidența normei (în speță, calitatea de personal aeronautic), nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, drepturile și obligațiile părților fiind stabilite prin "lege", iar noțiunea de lege trebuie să fie interpretată lato sensu, aceasta putând fi reprezentată și de un act normativ adoptat de guvern ori un act administrativ cu caracter normativ (ordin de ministru).

Or, atât în cazul asigurărilor obligatorii, cât și a celor facultative este necesară încheierea unei polițe de asigurare, în primul caz fiind vorba despre o obligație legală a destinatarilor legilor speciale, la care dispozițiile art. 2213 din C. civ. fac trimitere, pe când în ipoteza asigurărilor facultative, încheierea poliței de asigurare rămâne o opțiune, o facultate a subiectelor de drept civil, guvernată de principiul libertății contractuale, conform art. 1169 din C. civ.

Actele normative speciale la care se referă art. 2213 C. civ. sunt, de exemplu, O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren și inundațiilor etc.

Or, mecanismele descrise de aceste legi speciale presupun încheierea unei polițe de asigurare, precum și participanții obișnuiți în raporturile juridice obligaționale de asigurare - asigurat și asigurător (societățile de asigurare), întocmai ca în cazul asigurărilor facultative, reglementate de C. civ.

Consecința tuturor acestor argumente este aceea că, de vreme ce asigurarea de drept operează și în absența unei polițe, nu se poate reține existența unei fapte ilicite cum este cea imputată de reclamante pârâților - de a nu încheia contractul de asigurare.

Cum corect a stabilit instanța de apel, teza finală a art. 49 din Legea nr. 35/1990 - "Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege" - se complinește cu prevederile Legii nr. 80/1995 (art. 21), cu cele ale H.G. nr. 0435/1992 și cu Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 care detaliază despăgubirile ce se acordă de Ministerul Apărării Naționale, acestea fiind dispozițiile legale care reglementează asigurările de drept la care face referire art. 49, nicio dispoziție de lege neprevăzând obligativitatea plății unei despăpgubiri în cazuri de accidente, în baza unui contract de asigurare.

Cât privește Legea nr. 15/1998, aceasta stabilește prin art. 1 alin. (2) (în partea care interesează subiecții implicați în cauza de față) că Ministerul Apărării Naționale poate contracta asigurări facultative de persoane și de răspundere civilă, în beneficiul personalului cu atribuții operative sau informative, pentru cazurile de invaliditate sau deces, produse prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul și din cauza unor misiuni operative, informative, pirotehnice, etc., misiuni executate în țară sau în străinătate.

De asemenea, art. 2 din lege menționează în teza sa finală că anexele legii vor preciza categoriile de bunuri și persoane care pot fi asigurate facultativ.

Instanța de apel a stabilit corect, în legătură cu acest act normativ, că nu poate constitui o cauză de angajare a răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât pentru fapta ilicită a neîndeplinirii unei obligații de a încheia o asigurare de răspundere pentru accidente aviatice în care este implicat personal militar, în primul rând întrucât autorul reclamantelor nu se înscrie în sfera de cuprindere a destinatarilor acestuia. Situația premisă a descrierii domeniului de incidență, cu referire la subiectele de drept, este aceea să fie vorba despre personal cu atribuții operative sau informative, categorie în care nu se înscrie maistrul militar. Așadar, chiar dacă această ocupație poate fi considerată ca încadrându-se în categoria generală "personal aeronautic din aviația militară" menționată în Anexa 1 lit. B) pct. 5 a legii, domeniul de incidență al acesteia trebuie să corespundă și situației premisă din textul art. 2 mai sus menționat, simpla apartenență la categoria profesională nefiind suficientă.

În al doilea rând, raportarea la conținutul Legii nr. 15/1998 nu relevă existența unor obligații legale neîndeplinite în mod culpabil de către intimatul-pârât, de natură să conducă la concluzia săvârșirii de către acesta a unei fapte ilicite prejudiciabile de felul celei descrise în acțiunea recurentelor, câtă vreme cadrul legal conturat prin adoptarea acestui act normativ descrie crearea unei posibilități legale pentru toate autoritățile menționate în art. 1 alin. (2) de a încheia asigurări facultative de persoane și bunuri.

Recurentele pretind că s-ar fi încheiat astfel de asigurări și că la nivelul Ministerului Apărării ar exista un acord cadru de prestări servicii și un caiet de sarcini în care se menționează cuantumul sumei asigurate în caz de deces la valoarea de 80.000 euro, dar că intimatul a omis să încheie o poliță și pentru defunctul C. din rațiuni economice.

Referitor la această susținere, Înalta Curte reține că în cauză nu s-a făcut o astfel de dovadă, iar la solicitarea instanței formulată cu prilejul concluziilor orale, de a preciza dacă s-au încheiat astfel de polițe de către Ministerul Apărării, reprezentantul acestora a învederat că nu are cunoștință de o asemenea situație.

Decizia nr. 466/22.05.2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în dosar nr. x/2015, la care fac trimitere recurentele, a rămas definitivă prin respingerea, ca inadmisibil, a recursului, de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, la nivelul Înaltei Curți, în cadrul acelui dosar nu au fost analizate chestiuni de nelegalitate ale deciziei atacate, cauza fiind soluționată din perspectiva unui aspect procedural legat de admisibilitatea căii extraordinare de atac. În acest context, hotărârea dată în apel în acel dosar, nu poate fi avută în vedere ca reper de practică judiciară de către instanța supremă, întrucât ilustrează o soluție izolată și conjuncturală, diferită de o întreagă jurisprudență a Înaltei Curți dezvoltată prin soluționarea pe fond, în recurs, a unor cauze similare celei pendinte (în acest sens, decizia nr. 1337/15.06.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2017, decizia nr. 1586/12.10.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2019).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A., B. împotriva deciziei nr. 896 din 11 octombrie 2022 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei nr. 896 din 11 octombrie 2022 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2024.