Decizia nr. 168/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — conflict de competență împotriva încheierii nr. 3323/2021 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea

Cererea Prin cererea înregistrată la 9 iulie 2021 pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, sub nr. x/2021, petenta A. a solicitat încuviințarea executării silite imobiliare în baza titlurilor executorii reprezentate de hotărârea cu nr. de referință x/02 din 4 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Justiție Arnhem - Leeuwarden, sentința Tribunalului Gerderland, secția drept comercial și cantonal, sala de ședințe Arnhem, pronunțată în dosarul x la 15 noiembrie 2017 și contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. x din 20 februarie 2008 de notarul public C., privindu-i pe creditoarea D. și pe debitorii E. și F.. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 665 alin. (1) C. proc. civ.

Hotărârea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea Prin încheierea nr. 3323 din 21 iulie 2021, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. Pentru a dispune astfel, judecătoria a reținut că, prin cererea dedusă judecății, s-a solicitat încuviințarea executării silite imobiliare a două hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe din Olanda (Curtea de Justiție Arnhem - Leeuwarden și Tribunalul Gerderland). A constatat că art. 1103 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "hotărârile străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligați a le executa pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviințării date, la cererea persoanei interesate, de către tribunalul în circumscripția căruia urmează să se efectueze executarea." Aplicând dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Judecătoria Râmnicu Vâlcea a apreciat că nu este competentă, din punct de vedere material, să soluționeze cererea, ci că aparține Tribunalului Vâlcea competența de a o judeca.

Hotărârea Tribunalului Vâlcea Prin sentința nr. 1924 din 7 septembrie 2021, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova. Pentru a dispune astfel, Tribunalul Vâlcea a reținut că obiectul cererii deduse judecății îl constituie solicitarea petentei A. privind încuviințarea executării silite imobiliare, în dosarul de executare silită nr. x/2021, în baza titlurilor executorii reprezentate de hotărârea cu nr. de referință x/02 din 4 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Justiție Arnhem - Leeuwarden, sentința Tribunalului Gerderland, secția drept comercial și cantonal, în dosarul x la 15 noiembrie 2017 și contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. x din 20 februarie 2008 de notarul public C., privindu-i pe creditoarea D. și pe debitorul F.. A apreciat că, în materia încuviințării executării silite a hotărârilor străine sunt aplicabile dispozițiile speciale ale Titlului III "Eficacitatea hotărârilor străine", Capitolul II " Executarea hotărârilor străine" C. proc. civ., iar competența materială și teritorială este, ca regulă, reglementată de norma de ordine publică prevăzută de art. 1103 C. proc. civ. A reținut că executorul judecătoresc a formulat cerere de încuviințare executare silită imobiliară a titlurilor executorii menționate împotriva debitorului F., cu domiciliul în jud. Vâlcea, imobilele lăsate în garanție reală imobiliară fiind situate în jud. Prahova. A constatat că, în ceea ce privește competența executorului judecătoresc, aceasta este reglementată de art. 652 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini și al executării silite directe imobiliare, hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii executându-se de executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află imobilul. În situația în care executarea silită imobiliară vizează imobilele individualizate, situate în comuna Valea Doftanei, jud. Prahova, lăsate în garanție imobiliară, a apreciat că în acest loc urmează să se realizeze executarea silită imobiliară, conform prevederilor art. 1103 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, a stabilit că cererea de încuviințare a executării silite a titlurilor executorii, constând în hotărâri străine, revine în competența tribunalului în a cărui circumscripție urmează a se efectua executarea silită și unde se află imobilele lăsate în garanție, respectiv Tribunalul Prahova.

Hotărârea Tribunalului Prahova Prin sentința nr. 2892 din 17 noiembrie 2021, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea. Constatând intervenit conflictul de competență a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia. Pentru a dispune astfel, Tribunalul Prahova a reținut că, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că obiectul cererii cu care a fost învestit Tribunalul Prahova, prin declinare de competență, constă în încuviințarea executării silite solicitate de petenta A., în baza titlurilor executorii reprezentate de hotărârea cu nr. de referință x/02 din 4 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Justiție Arnhem - Leeuwarden, sentința Tribunalului Gerderland, secția drept comercial și cantonal, în dosarul x la 15 noiembrie 2017 și contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. x din 20 februarie 2008 de notarul public C., privindu-i pe creditoarea D. și pe debitorul F.. La 10 ianuarie 2015, a intrat în vigoare Regulamentul UE nr. 1215/2012 care a înlocuit Regulamentul UE nr. 44/2001. Potrivit art. 66 din Regulament, acesta se aplică numai acțiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial și tranzacțiilor judiciare aprobate sau încheiate la 10 ianuarie 2015 sau după această dată. La alin. (2) s-a menționat că, fără a se aduce atingere art. 80, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 continuă să se aplice hotărârilor pronunțate în cadrul acțiunilor judiciare, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial și tranzacțiilor judiciare aprobate sau încheiate înainte de 10 ianuarie 2015 și care intră în domeniul de aplicare al regulamentului respectiv. Conform art. 39 din Regulamentul UE nr. 1215/2012, "O hotărâre pronunțată într-un stat membru care este executorie în statul membru respectiv, este executorie în celelalte state membre fără a fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării", ceea ce înseamnă că, prin actuala reglementare, a fost eliminată procedura de exequatur pentru acțiunile judiciare începute din 10 ianuarie 2015. În același sens a menționat și dispozițiile art. 41 alin. (1) din Regulament, potrivit cărora, "Sub rezerva dispozițiilor prezentei secțiuni, procedura de executare a hotărârilor pronunțate într-un alt stat membru este reglementată de legislația statului membru solicitat. O hotărâre pronunțată într-un stat membru care este executorie în statul membru solicitat este executată în aceleași condiții ca o hotărâre pronunțată în statul membru solicitat." Tribunalul Prahova a reținut și dispozițiile art. 651 alin. (1) și (3) C. proc. civ., conform cărora "Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. (3) Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe". Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (1) și (2), art. 3 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 119/2006 a constatat că, în urma eliminării la nivelul UE a procedurii de exequatur (procedură care a fost reglementată pentru hotărârile pronunțate în spațiul UE prin art. 38 din Regulamentul UE nr. 44/2001 și care este în continuare reglementată pentru hotărârile pronunțate în afara acestui spațiu prin art. 1103 alin. (1) C. proc. civ.), o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu început la 10 ianuarie 2015 sau ulterior acestei date se execută pe teritoriul României, urmând aceeași procedură prevăzută de legislația internă pentru executarea unei hotărâri naționale, aceasta fiind de drept recunoscută și considerată ca fiind executorie în baza certificatului emis conform modelului prevăzut de anexa 1 din Regulament, fapt ce implică respectarea aceleiași proceduri și a competențelor deja stabilite de legislația națională. A apreciat că hotărârile judecătorești străine ce se solicită a fi executate, pronunțate de instanța statului olandez, membru UE, certificate în baza Regulamentului UE nr. 1215/2012, trebuie să urmeze procedura de încuviințare a executării silite reglementate de legea națională, care stabilește competența de soluționare a cererii în favoarea judecătoriei. Deși dispozițiile art. I 4 , art. 1 din O.U.G. nr. 119/2006 includ în competența materială a Tribunalului soluționarea cererilor de refuz a încuviințării executării pe teritoriul României a hotărârilor pronunțate în spațiul UE, această competență specială nu trebuie raportată la procedura din legislația națională, ci la procedura specială prevăzută de Regulamentul nr. 1215/2012, în art. 46-51, conform cărora executarea unei hotărâri se refuză, la cererea persoanei împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care se constată existența unuia dintre motivele prevăzute la art. 45. Aceasta înseamnă că procedura dată expres în competența tribunalului este declanșată la cererea debitorului, fiind de natură să justifice caracterul restrictiv al interpretării art. I 4 , art. 1 din O.U.G. nr. 119/2006, în sensul că nu este incident cererii de încuviințare a executării silite formulate de creditor, adresate executorului judecătoresc. A constatat că normele care reglementează competența materială sunt de ordine publică, având caracter absolut, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței, potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Ținând cont de prevederile art. 651 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și limitele învestirii instanței, în sensul că cererea îl vizează pe debitorul F., cu domiciliul jud. Vâlcea, tribunalul nu a reținut apărările debitoarei referitoare la competența instanței de la domiciliul său, aceasta făcând obiectul încuviințării executării silite în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Sectorului 3 București. Tribunalul a apreciat că nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 1103 C. proc. civ., deoarece Cartea a VII-a, Titlul III, se referă doar la hotărârile judecătorești dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene, iar art. 1103 și următ. din acest cod este aplicabil doar cererilor de recunoaștere a unor hotărâri judecătorești dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene, iar nu cererilor de încuviințare a executării silite a unor hotărâri dintr-un stat membru UE, în raport de prevederile art. 1094 și art. 1096 C. proc. civ. Mai mult, nici O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană nu stabilește pentru aplicarea Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 norme de competență derogatorii de la regulile generale instituite de C. proc. civ. A considerat că sunt incidente dispozițiile art. 41 din Regulamentul nr. 1215/2012, conform cărora, procedura de executare a hotărârilor pronunțate într-un alt stat membru este reglementată de legislația statului membru solicitat. O hotărâre pronunțată într-un stat membru, care este executorie în statul membru solicitat, este executată în aceleași condiții ca o hotărâre pronunțată în statul membru solicitat. În acest context, a arătat că hotărârile judecătorești străine rămân supuse încuviințării executării silite ca și celelalte titluri executorii emise de autoritățile naționale, în condițiile art. 663 și următ. C. proc. civ., această procedură fiind, în toate cazurile, de competența instanței de executare, competență care se determină după regulile prevăzute de art. 651 alin. (1) și (2) din cod, care reglementează competența materială și teritorială. Contrar argumentelor Tribunalului Vâlcea, a reținut că aparține întotdeauna judecătoriei competența materială, indiferent de natura titlului executoriu sau de izvorul creanței. Cum domiciliul debitorului este în raza de competență a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, iar titlurile executorii ce se solicită a fi încuviințate sunt emise de un stat membru UE, în aplicarea dispozițiilor art. 651 C. proc. civ., a apreciat că acestei instanțe îi revine competența materială de soluționare a cauzei.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul A. A. la 21 mai 2021, sub nr. x/2021, creditoarea D., cu sediul în Olanda, Schelluinsestraat 23, 4203 NJ Gorinchem, a solicitat executarea silită a debitorilor E. și F., în baza titlurilor executorii reprezentate de hotărârea nr. x/02 din 4 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Justiție Arnhem - Leeuwarden în dosarul nr. x, sentința Tribunalului Gerderland, secția drept comercial și cantonal, pronunțată în dosarul x la 15 noiembrie 2017 și contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. x din 20 februarie 2008 de notarul public C., în vederea recuperării sumei de 358.731 euro, constând în debit nerealizat, cheltuieli de judecată și speze de executare. La 28 iulie 2021, în baza art. 666 alin. (1) C. proc. civ., organul de executare a solicitat Judecătoriei Sectorului 3 București încuviințarea executării silite, cererea fiind admisă prin încheierea din camera de consiliu din 15 septembrie 2021, pronunțată de această instanță în dosarul nr. x/2021. Potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, la data sesizării organului de executare, 21 mai 2021, debitoarea E. avea domiciliul în București, str. x, iar debitorul F., în Bujoreni, sat Bogdănești, str. x, jud. Vâlcea, potrivit consemnărilor din cuprinsul încheierii din camera de consiliu din 10 august 2021, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă în dosarul nr. x/2021. În ceea ce privește obiectul cererii deduse judecății, Înalta Curte constată că acesta vizează realizarea dreptului de creanță al creditoarei D., anume recuperarea sumei de 358.731 euro, prin executarea, în toate formele prevăzute de lege, a titlurilor executorii reprezentate de hotărârile judecătorești străine și de contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. x din 20 februarie 2008 de notarul public C.. Astfel, ceea ce reprezintă obiect de învestire al instanței este cererea de încuviințare a executării silite formulate de creditoare, în baza titlurilor executorii reprezentate de hotărâri judecătorești străine, iar nu cea a procedurii speciale de încuviințare a executării acestor hotărâri pe teritoriul României și emiterii titlului executoriu reglementată de art. 1103 și urm C. proc. civ., pentru a atrage competența tribunalului în circumscripția căruia urmează a se efectua executarea. De altfel, prin art. 41 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215 din 12 decembrie 2012 s-a stabilit că "procedura de executare a hotărârilor pronunțate într-un alt stat membru este reglementată de legislația statului membru solicitat. O hotărâre pronunțată într-un stat membru care este executorie în statul membru solicitat este executată în aceleași condiții ca o hotărâre pronunțată în statul membru solicitat." Cu alte cuvinte, hotărârile judecătorești străine rămân supuse încuviințării executării silite similar titlurilor executorii emise de autoritățile naționale, această procedură fiind în competența de soluționare a instanței de executare, care se impune a fi determinată potrivit regulilor stabilite de art. 651 alin. (1) C. proc. civ. Dispozițiile art. 651 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor." Alin. (3) al articolului enunțat a atribuit instanței de executare competența de soluționare a cererilor de încuviințare a executării silite, a contestațiilor la executare, precum și a oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe. Prin decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021 de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 din C. proc. civ., instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel." Prin aceeași decizie s-a statuat că, "ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat executarea nu doar că este câștigată, dar și rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale. Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanță nu va putea fi apreciată drept instanță de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestației la titlu, spre exemplu - toate cererile și incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competența aceleiași instanțe de executare." Reținând aceste considerente, care se impun cu putere obligatorie în cauză, conform dispozițiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de executare este Judecătoria Sectorului 3 București, care a pronunțat, în dosarul nr. x/2021, încheierea din camera de consiliu din 15 septembrie 2021, prin care a fost încuviințată deja cererea de executare silită a debitorilor E. și F., formulată de petenta A., în baza art. 666 alin. (1) C. proc. civ., în baza acelorași titluri executorii. Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.