ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5532/2021

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal- veche la data de 18 decembrie 2018, reclamanții A., B. și C., specialiști IT în cadrul Curții de Apel Târgu-Mureș, au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Târgu Mureș,

- anularea Deciziei Curții de Apel Târgu Mureș nr. 180/DE/01.10.2018 și a Anexei nr. 1 la decizie cu privire la reclamanți, respectiv încadrarea cu 23 iulie 2018;

- obligarea Curții de Apel Târgu Mureș la emiterea unei noi decizii de încadrare și plata diferențelor salariale rezultate din stabilirea salarizării specialiștilor IT din cadrul Curții de Apel Târgu Mureș cu respectarea prevederilor pct. 53 din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a dispozițiilor cuprinse în art. 10, art. 17 alin. (3)-(4) și art. 22 și Anexa nr. V-Cap. I lit. B), nr. crt. 4 (rândul 2 - vechime în funcție 15-20 ani pentru stabilirea coeficientului și raportat la gradația 4 și 5) și art. 38 alin. (1) și (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare și art. 3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se dispune salarizarea lor cu luarea în considerare a vechimii în muncă si a vechimii efective în funcție (specialitate) pe care o are fiecare specialist IT de la Curtea de Apel Târgu Mureș (respectiv încadrarea la 15-20 ani deoarece au peste 17/18 ani vechime în funcție) pentru stabilirea coeficientului, a nivelului instanței si nivelului funcției de conducere (specialist IT șef), similar specialiștilor IT de la Curtea de Apel București, și nu prin aplicarea unui procent general (coeficient) și nelegal, corespunzător unei vechimi în funcție de 0-3 ani (respectiv stabilirea celui mai mic coeficient) și nerecunoașterea nivelului instanței la care își desfășoară activitatea, începând cu 23 iulie 2018 și în continuare;

- obligarea Curții de Apel Târgu Mureș la plata diferențelor salariale rezultate, care au fost enunțate la pct. 2), actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii penalizatoare, calculate pentru perioada cuprinsă între data 23 iulie 2018 și în continuare, până la data achitării integrale a drepturilor salariale.

Prin sentința civilă nr. 1588 din 24 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal- veche a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanții A., B. și C., specialiști IT în cadrul Curții de Apel Târgu-Mureș, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Târgu Mureș.

Împotriva sentinței civile nr. 1588 din 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal- veche au declarat recurs A., B. și C., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenții-reclamanți au învederat, în esență, că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea pct. 53 din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a dispozițiilor cuprinse în art. 10, art. 17 alin. (3)-(4) și art. 22 și Anexa nr. V- Cap. I lit. B), nr. crt. 4 (rândul 2 - vechime în funcție 15-20 ani pentru stabilirea coeficientului și raportat la gradația 4 și 5), ale art. 38 alin. (1) și (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare și art. 3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că trebuia să se dispună salarizarea acestora cu luarea în considerare a vechimii în muncă și a vechimii efective în funcție (specialitate) pe care o are fiecare specialist IT de la Curtea de Apel Târgu Mureș (respectiv încadrarea la 15-20 ani deoarece avem peste 17/18 ani vechime în funcție) pentru stabilirea coeficientului, a nivelului instanței și nivelului funcției de conducere (specialist IT șef), similar specialiștilor IT de la Curtea de Apel București și Curtea de Apel Cluj, și nu prin aplicarea unui procent general (coeficient) și nelegal, corespunzător unei vechimi în funcție de 0-3 ani (respectiv stabilirea celui mai mic coeficient) și nerecunoașterea nivelului instanței la care își desfășoară activitatea, începând cu 23 iulie 2018 și în continuare.

Recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de fond în mod greșit a reținut faptul că nu le sunt aplicabile reglementările personalului auxiliar de specialitate, personal din care fac parte ca specialiști IT (Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești - inclusiv art. 17 și Legea nr. 153/2017 cu referire la dispoziții aplicabile personalului auxiliar de specialitate) și au enumerat în susținerea motivării de recurs și prevederile art. 3 alin. (2) și art. 60 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, art. 120 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, art. 66 din H.C.S.M. nr. 1375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a instanțelor, cu modificările și completările ulterioare, art. 15, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 22 alin. (1) și (2), art. 41, art. 47 și art. 53 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 7, art. 23 și art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Carta social europeană revizuită (Legea nr. 74/1999), Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (1966, Decretul 212/1974), art. 5, art. 6, art. 38, art. 39 și art. 40 din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare (la data aplicării), Legea nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminarea, cu modificările și completările ulterioare.

Prin concluziile scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 13 septembrie 2019, intimata-pârâtă Curtea de Apel Târgu-Mureș a solicitat respingerea recursului.

La data de 03 septembrie 2019 și la data de 05 octombrie 2021, recurenții-reclamanți au depus cereri de completare a cererii de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează:

Cu titlu preliminar Înalta Curte constată că la data de 03 septembrie 2019 și la data de 05 octombrie 2021, recurenții-reclamanți au depus cereri de completare a cererii de recurs, care nu vor fi analizate de către instanța de recurs, fiind tardiv formulate, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu prevederile art. 487 și art. 489 din C. proc. civ., urmând a fi analizate exclusiv criticile formulate prin cererea de recurs.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Astfel, prin Decizia nr. 180/DE/01.10.2018 a Curții de Apel Târgu Mureș, contestată în prezenta cauză, au fost stabilite drepturile salariale ale specialiștilor IT din cadrul curții și instanțelor din raza sa de competență, începând cu data de 23 iulie 2018, conform anexei 1, astfel:

- reclamantul C. - specialist IT șef la Curtea de Apel Tg. Mureș gradația 4 - salariu de bază 13.122 RON, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, respectiv de confidențialitate 3.937 RON și spor condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase 1.968 RON;

- reclamantul B. - specialist IT la Curtea de Apel Tg. Mureș gradația 5 - salariu de bază 11.929 RON, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, respectiv de confidențialitate 3.579 RON și spor condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase 1.789 RON;

- reclamantul A. - specialist IT la Curtea de Apel Tg. Mureș gradația 4 - salariu de bază 11.361 RON, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, respectiv de confidențialitate 3.408 RON și spor condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase 1.704 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 120 alin. (6) și (7) din Legea nr. 304/2004, cu modificările aduse prin Legea nr. 207/2018:

"Specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare beneficiază de aceleași drepturi salariale ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilite potrivit legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiștii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege."

Prin urmare, Înalta Curte reține că drepturile salariale ale specialiștilor din cadrul PÎCCJ (deci și cele ale recurenților-reclamanți) sunt stabilite de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 22, în conformitate cu care:

"(1) Salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4.

(2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1) beneficiază și de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepția elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte."

Cap. I lit. B) nr. crt. 4 se referă la indemnizația de încadrare pentru procurori cu grad de judecătorie, iar din coroborarea textelor de lege arătate mai sus rezultă că salariile de baza ale specialiștilor din PÎCCJ, la care se raportează nivelul de salarizare al recurenților-reclamanți se stabilesc doar în condițiile acestor dispoziții legale, urmând ca doar celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, anume sporurile, compensațiile, majorările, primele să fie adăugate de la categoria profesională a personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor, având în vedere că din această categorie fac parte si specialiștii IT, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004.

Dispozițiile art. 120 alin. (6) și (7) din Legea nr. 303/2004 fac referire la salarizarea potrivit cap. I lit. B) nr. crt. 4, însă textul de lege nu poate fi lecturat și, în consecință, nu poate fi aplicat făcându-se abstracție de prevederile Notei anexate tabelului de calcul al salariilor de bază, potrivit căreia, la pct. 1 se prevăd următoarele:

"Prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție."

În consecință, deși în cap. I lit. B) nr. crt. 4 se prevăd mai multe niveluri de salarizare pentru procurorii cu grad de judecătorie, diferența fiind dată inclusiv de vechimea în funcție, care conduce la majorarea "bazei de salarizare", o astfel de majorare nu poate fi aplicată decât dacă sunt îndeplinite condițiile pentru vechimea în funcție, astfel cum sunt acestea explicitate în pct. 1 al notei, respectiv dacă se face dovada vechimii în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție.

Specialiștii IT din cadrul PÎCCJ nu fac parte din categoria magistraților ori a personalului asimilat magistraților, limitativ indicați în textul notei și, pe cale de consecință, nu pot beneficia de majorarea aferentă vechimii în funcția de magistrat sau personal asimilat.

În aceste condiții, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte constată că în mod corect intimata-pârâtă a stabilit că salariul de bază al specialiștilor IT din cadrul instanțelor se calculează prin raportare la salariul de bază al unui procuror cu grad de judecătorie calculat fără aplicarea majorării corespunzătoare vechimii în funcția de magistrat/personal asimilat magistraților, la care se adaugă celelalte drepturi salariale aferente categoriei profesionale din care fac parte (sporuri, prime, etc. acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor).

Susținerile recurenților-reclamanți privitoare la aceea că salariile personalului auxiliar de specialitate se diferențiază în raport cu vechimea în specialitate sunt nerelevante, având în vedere că în privința specialiștilor IT sunt aplicabile dispozițiile speciale ale Legii nr. 303/2004, care deși îi menține în categoria profesională a personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești, le stabilește specialiștilor IT un nivel de salarizare superior, prin raportare la o altă categorie profesională - de procuror cu grad de judecătorie, cu excluderea însă a majorării specifice vechimii în funcția de magistrat.

În măsura în care s-ar da relevanță susținerilor recurenților-reclamanți, potrivit cărora ar trebui să beneficieze de salariul de bază aferent unui procuror cu grad de judecătorie, dar în același timp și de majorarea pentru vechimea în funcție acordată personalului auxiliar de specialitate, s-ar adăuga în mod nepermis la lege, în condițiile în care în Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu este prevăzută în grilele de salarizare o astfel de posibilitate, majorările pentru vechimea în funcție prevăzute pentru categoria magistraților și cele pentru personalul auxiliar fiind diferite și fiind prevăzute în mod distinct pentru fiecare categorie profesională.

De altfel, această chestiune a făcut obiectul unei sesizări adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea asigurării unei practici unitare, iar prin Decizia nr. 31/2021, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"94. Faptul că prin nota de subsol la tabelul prevăzut de capitolul I lit. B) din anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 se prevede că, prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție denotă că ierarhizarea salarizării în funcție de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu și categoriilor de personal a căror salarizare se stabilește prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare.

Înalta Curte constată că raționamentul juridic avut în vedere la pronunțarea acestei decizii se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cazul recurenților-reclamanți, raportat la calitatea acestora de specialiști IT în cadrul instanțelor.

Nu în ultimul rând, referitor la criticile recurenților-reclamanți privind nerecunoașterea nivelului instanței în care își desfășoară activitatea, Înalta Curte apreciază că în mod judicios a reținut instanța de fond legalitatea neacordării majorării de curtea de apel de 7,5% de către intimata-pârâtă, în condițiile în care reglementarea aplicabilă din art. 22 alin. (1) ipoteza finală al Legii nr. 153/2017 prevede că specialiști IT nu beneficiază de elementele salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte, în speță personal auxiliar, iar majorarea de curte de apel de 7,5% nu este un spor, ci intră în mod cert în componența salariului de bază.

În ceea ce privește pretinsa discriminare în raport cu salarizarea altor specialiști IT din cadrul sistemului judiciar, nici aceasta nu poate fi valorificată în soluționarea favorabilă a contestației, având în vedere, în primul rând, faptul că modul în care alți ordonatori de credite au înțeles să interpreteze și să aplice legea nu face obiectul cenzurii instanței de judecată în prezentul litigiu, iar potrivit Notei nr. x/2018 a PÎCCJ, indicată în decizia de salarizare contestată, ordonatorul principal de credite a dat îndrumări tuturor ordonatorilor secundari și terțiari cu privire la aplicarea legii de salarizare la nivelul întregii țări, interpretarea dată de acesta textelor de lege fiind aceeași cu interpretarea dată de instanța de judecată în prezentul litigiu.

În al doilea rând, Înalta Curte reține, după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 818/03.07.2008 a Curții Constituționale a României, că instanțele judecătorești nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.

Prin decizia menționată, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 (3) și art. 27 (1) din O.G. nr. 137/2000, statuând ca aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, acordarea de despăgubiri în temeiul discriminării nu poate fi susținută nici prin invocarea dispozițiilor constituționale, comunitare sau a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Este adevărat că potrivit art. 11 și 20 din Constituția României, dispozițiile pactelor și tratatelor privitoare la drepturilor omului ratificate ce nu concordă cu legile interne sunt aplicabile direct în dreptul intern, iar potrivit art. 23 pct. 2 din Declarația universala a drepturilor omului, toate persoanele sunt egale în fața legii, însă dreptul la sporul pentru vechimea în funcție nu reprezintă un drept fundamental constituțional și nici un drept câștigat, după cum a stabilit Curtea Constituțională. Prin urmare, acordarea unor asemenea drepturi ce nu aparțin sferei drepturilor și libertăților fundamentale reprezintă opțiunea exclusivă a legiuitorului.

Pe de altă parte, în ceea ce privește noțiunea de discriminare privită prin prisma prevederilor C.E.D.O., astfel cum au fost ele interpretate în jurisprudența Curții, care face corp comun cu acestea, formând un bloc de convenționalitate, s-a reținut, într-adevăr, că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă. În lumina articolului 14 din Convenție, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile (Hotărârea din 21 februarie 2008 pronunțată în Cauza Driha împotriva României).

De asemenea, Înalta Curte reține ca fiind relevante considerentele Deciziei nr. 552 din 24 mai 2012 (referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din cap. VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției al anexei nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătii din fonduri publice):

"Față de această critică, Curtea reține că, potrivit celor statuate în mod constant în jurisprudența sa, principiul egalității în drepturi a cetățenilor nu presupune un tratament juridic uniform, astfel că situații obiectiv diferite justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat" (Decizia nr. 1296 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011).

Totodată, în interpretarea art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că nu orice diferență de tratament juridic dobândește, în mod automat, semnificația unei discriminări. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă (Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Stubbings și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii - paragraful 72).

Or, din perspectiva celor arătate, Înalta Curte apreciază că prevederile de lege criticate nu sunt contrare principiului constituțional al egalității în drepturi. Astfel, acordând drepturile bănești reglementate de aceste prevederi, legiuitorul a avut în vedere diferențele de atribuții și condiții în care diferitele categorii de persoane implicate în mod direct sau indirect în înfăptuirea justiției le au.

Prin urmare, Curtea concluzionează că nu este vorba despre un tratament juridic diferit aplicat unor persoane aflate în situații similare, ci aflate în situații diferite raportat la complexitatea și diversitatea activităților, responsabilitatea și impactul deciziilor, dificultatea activităților exercitate.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, prima instanță reținând în mod corect că decizia atacată a fost emisă cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenții-reclamanți în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C. împotriva sentinței civile nr. 1588 din 24 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal- veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2021.