ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5506/2021

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 25 noiembrie 2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Hotărârii nr. 912/06.11.2019, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori ca fiind netemeinică și nelegală, admiterea cererii contestatorului, care nu a fost pusă în discuția pârâtei, și pe cale de consecință, menținerea acestuia în funcția de procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș cu obligarea pârâtului la achitarea drepturilor sale salariale de care a fost privat din momentul emiterii hotărârii și până la data reintegrării acestuia în funcția deținută anterior.

Prin decizia nr. 2740 din 23 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și a declinat competența de soluționare a contestației formulate de A. împotriva Hotărârii nr. 912 din 6 noiembrie 2019 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acesteia sub nr. x/2019 la data de 03 septembrie 2020.

Prin sentința civilă nr. 322 din 05 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la capătul de cerere având ca obiect achitarea drepturilor salariale și a respins acest petit ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a respins în rest acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 322 din 05 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, rejudecând pe fond cauza, admiterea cererii principale având ca obiect anularea Hotărârii cu nr. 912/06.11.2019 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Procurori, act administrativ prin care s-a dispus eliberarea recurentului din funcția de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, ca urmare a condamnării sale definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Printr-un prim set de critici recurentul-reclamant a învederat că în mod greșit instanța de fond nu s-a raportat la conținutul art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea cu nr. 303/2004, la data de 25 octombrie 2019, data la care Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia de respingere a apelului promovat de acesta împotriva inițialei sentințe de condamnare.

Raportat la acest aspect avea tot interesul să se prevaleze de Decizia cu nr. 225/2017 a Curții Constituționale, decizie care - chiar dacă a privit un text din Legea cu nr. 51/1195 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat - a vizat aceeași problemă de claritate a legii, respectiv a criticat analitic tocmai expresia în discuție și în dosarul de față: o infracțiune prin care se aduce atingere prestigiului profesiei.

În aceeași ordine de idei, în raport de Decizia nr. 225/2017 a Curții Constituționale, recurentul-reclamant a apreciat, pe de o parte, că este nelegală aplicarea diferențiată a art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea cu nr. 303/2004 - în forma care include expresia "infracțiuni prin care se aduce atingere prestigiului profesiei" -întrucât conferă Consiliului Superior al Magistraturii o prerogativă, respectiv o putere pe care o poate exercita excesiv, cu consecința înlăturării din magistratură a unora și, respectiv, cu consecința menținerii în profesie a altora, cu toate că - și unii, și alții - se găsesc în situația a fi suferit o condamnare pentru infracțiunea de conducerea pe drumurile publice a unui vehicul, sub influența alcoolului sau a altor substanțe.

Pe de altă parte, contrar celor reținute de judecătorul fondului, nu a avut și nu are nici în prezent niciun interes în a invoca o excepție de neconstituționalitate, în ceea ce privește conținutul art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea cu nr. 303/2004 - în forma acestui text, care include sintagma "infracțiuni prin care se aduce atingere prestigiului profesiei" - întrucât o eventuală soluție similară celei date prin Decizia cu nr. 225/2017 a Curții Constituționale, soluție prin care sintagma anterior reprodusă a fost declarată neconstituțională, ar conduce automat la o reconfigurare a dreptului obiectiv, în sensul instituirii obligativității eliberării din funcția de magistrat a celui care a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni, indiferent de natura, gravitatea și ecoul social al acesteia.

Totodată, recurentul-reclamant a descris evoluția istorică a conținutului art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, apreciind că în mod greșit instanța de fond nu a procedat la analiza evoluției juridice a acestui text legal, în condițiile în care a invocat prin acțiune și această critică.

În acest sens, recurentul-reclamant a învederat că nici faptul că instanța penală nu a dispus interzicerea dreptului de a exercita profesia de magistrat nu a fost analizat de prima instanță.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a învederat că, potrivnic celor reținute de instanța de fond, art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004 - în forma cuprinzând sintagma "o infracțiune prin care se aduce atingere prestigiului profesiei" - stabilește că o infracțiune poate aduce atingere prestigiului profesiei, și nu infractorul, nici circumstanțele reale ori personale în care infracțiunea a fost săvârșită și, în sfârșit, nici conduita autorului infracțiunii în timpul procesului penal.

Altfel spus, redactând art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea cu nr. 303/2004, în forma mai sus enunțată, legiuitorul a intenționat să recurgă, pe de-o parte, la un criteriu obiectiv - infracțiunea, iar pe de altă parte, la un criteriu subiectiv -capacitatea acestei infracțiuni de a aduce atingere profesiei și oricum s-ar interpreta acest text, legiuitorul nu a stabilit că prestigiul profesiei ar putea fi atins de infractor, de circumstanțele particulare ale săvârșirii unei anumite infracțiuni ori de atitudinea făptuitorului/inculpatului în cursul procesului penal, ci, în mod generic, numai de infracțiunea pentru care a fost pronunțată o condamnare definitivă.

În același registru al argumentelor, recurentul-reclamant a arătat și faptul că art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea cu nr. 303/2004, în forma de la data condamnării sale definitive, impune eliberarea din funcția de judecător sau de procuror în caz de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de renunțare la urmărire penală, confirmată de judecătorul de camera preliminară, și nu doar de propriu-zisa săvârșire a unei infracțiuni, neurmată de vreuna din măsurile alternativ menționate de același art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea cu nr. 303/2004 (în aceeași formă mai sus arătată).

Prin urmare, consideră că este netemeinică și nelegală reținerea judecătorului fondului potrivit căreia autoritatea emitentă a actului administrativ atacat ar fi definit valorile legate de prestigiul profesiei și, mai apoi, ar fi raportat în mod corect elementele de fapt la aceste valori, concluzionând ca infracțiunea pentru care a fost condamnat afectează prestigiul profesiei de magistrat, aceasta în condițiile în care aparatul argumentativ la care recurge instanța de fond, se îndepărtează de elementul "infracțiune" și deduce capacitatea infracțiunii săvârșite de recurent de a aduce atingere profesiei de magistrat, din modalitatea concretă de săvârșire a faptei și, respectiv, din atitudinea acestuia în timpul procesului penal, ceea ce, în mod evident, contravine legii.

Concluzionând, recurentul-reclamant a învederat că în cazul său autoritatea publică pârâtă a încălcat principiul egalității de tratament, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituția României și și-a asumat o putere discreționară care s-a manifestat în forma unui exces de putere, în condițiile în care, în cazul unor magistrați ajunși în postura de condamnați la pedeapsa închisorii, cu suspendarea executării pedepsei, a decis menținerea lor în magistratură, în timp ce în cazul subsemnatului, a luat hotărârea excluderii din profesie, deși, din punct de vedere obiectiv, respectiv, în relație cu infracțiunea săvârșită, subsemnatul se găsea în aceeași situație cu magistrații condamnați, dar menținuți în exercițiul profesiei.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 februarie 2021, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De altfel, faptul că judecătorul fondului nu a analizat evoluția juridică a conținutului art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004 nu este de natură să influențeze soluția instanței de fond, relevante fiind dispozițiile art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în forma în vigoare la momentul adoptării Hotărârii nr. 912/06.11.2019 a secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul cărora instanța de fond a soluționat cauza.

În acest sens, Înalta Curte reține ca fiind lipsit de relevanță și faptul că instanța penală nu a dispus interzicerea dreptului de a exercita profesia de magistrat, întrucât prevederile art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la data emiterii hotărârii atacate (06 noiembrie 2019), nu prevăd o astfel de condiționare, forma textului legal incident impunând doar efectuarea unei analize legată de potențialitatea afectării prestigiului justiției prin condamnarea dispusă printr-o hotărâre definitivă, analiză ce a fost realizată atât de autoritatea pârâtă, cât și de instanța de fond.

Totodată, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, B. împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, în ceea ce îl privește pe recurentul-reclamant, a fost pronunțată sentința penală nr. 82/PI/28.09.2018 a Curții de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017, definitivă prin respingerea apelului prin decizia nr. 335/A/25.10.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care reclamantul A. a fost condamnat în baza art. 336 alin. (1) C. pen., la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau altor substanțe, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare cu un termen de supraveghere stabilit de 3 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

Prin cererea înregistrată la CSM la data de 28 octombrie 2019 reclamantul a solicitat menținerea în funcție ca urmare a pronunțării definitive a soluției în dosarul nr. x/2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și încetarea suspendării din funcție dispusă prin Hotărârea CSM nr. 225/15.05.2017, cererea sa fiind întemeiată pe practica judiciară a CSM în situații similare.

Prin Hotărârea nr. 912 din 6 noiembrie 2019 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Procurori s-a dispus eliberarea din funcție a reclamantului, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, ca urmare a condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat plângere prealabilă, respinsă în ședința secției pentru procurori din data de 11 februarie 2020.

Reclamantul a solicitat anularea Hotărârii nr. 912/06.11.2019, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția de procuror și admiterea cererii sale de menținere în funcție, acțiune ce a fost respinsă prin sentința recurată în cauză.

Criticile privind nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva interpretării și aplicării greșite a prevederilor art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a avut în vedere la soluționarea cauzei dispozițiile art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la data emiterii hotărârii atacate (06 noiembrie 2019):

"ART. 65

(1) Judecătorii și procurorii sunt eliberați din funcție în următoarele cazuri:

(...) f) condamnarea, amânarea aplicării pedepsei și renunțarea la aplicarea pedepsei, dispuse printr-o hotărâre definitivă, precum și renunțarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, pentru o infracțiune prin care se aduce atingere prestigiului profesiei."

Înalta Curte constată că argumentele ce se întemeiază pe evoluția istorică a art. 65 din Legea nr. 304/2004 nu pot fi avute în vedere, față de principiul aplicării legii civile în timp, care are în vedere aplicarea legii în vigoare la data apariției unei anumite situații juridice. Astfel, la data emiterii hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii atacate, forma textului amintit impunea efectuarea unei analize legată de potențialitatea afectării prestigiului justiției prin condamnarea dispusă printr-o hotărâre definitivă, analiză ce a fost realizată atât de autoritatea pârâtă, cât și de instanța de fond.

Astfel, în hotărârea recurată instanța de fond a expus, în esență, starea de fapt reținută în sentința de condamnare, atitudinea reclamantului, a definit valorile legate de prestigiul profesiei și, raportând elementele de fapt la aceste valori, a concluzionat în deplin acord cu cele statuate de secția pentru procurori că infracțiunea pentru care a fost condamnat recurentul-reclamant afectează prestigiul profesiei.

În acest sens, Înalta Curte amintește că în cadrul statului de drept justiția reprezintă una din valorile sale fundamentale, iar încrederea și respectul de care se bucură magistrații într-o societate democratică reprezintă garanții ale eficienței sistemului judiciar. Corelativ, acestora le revin și anumite obligații sociale, tocmai în virtutea statutului deținut. Recurentul-reclamant ignoră faptul că în calitatea sa de procuror avea obligația de a proceda în permanență la respectarea unor reguli elementare de conduită și comportament principial manifestat prin decență, integritate, profesionalism, conștiinciozitate, demnitate, grijă pentru propria imagine, inclusiv de a nu conduce automobilul după consumul prealabil de alcool, indiferent de motivație și, cu atât mai mult, de a nu-și folosi cunoștințele profesionale în încercarea de a înlătura răspunderea penală.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de control judiciar reține că judecătorul fondului a realizat o analiză judicioasă sub aspectul sintagmei cuprinse în art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, referitoare la atingerea prestigiului profesiei având în vedere și condițiile în care instanța penală a analizat, la rândul ei, existența infracțiunii și a vinovăției recurentului-reclamant, constatând că în mod indirect instanța penală de apel în paragraful al doilea de la pagina 28 a deciziei face și ea o referire la profesia reclamantului, însă în contextul individualizării pedepsei penale.

Or, concluzia care se poate desprinde din aceste considerente este aceeași și anume atitudinea recurentului-reclamant de a-și folosi cunoștințele profesionale în încercarea de a înlătura răspunderea penală este o împrejurare care afectează prestigiul profesiei, astfel că sunt nefondate criticile acestuia privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004.

În acest context, Înalta Curte respinge ca neîntemeiate și criticile recurentului-reclamant referitoare la adoptarea în mod discreționar și cu exces de putere a Hotărârii nr. 912 din 6 noiembrie 2019, în condițiile în care hotărârea atacată a fost emisă de autoritatea intimată în limitele competențelor atribuite secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii potrivit art. 40 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 317/2004 și, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de fond, aceasta cuprinde temeiurile de fapt și de drept pe care se întemeiază, fiind pe larg motivată în fapt, autoritatea intimată detaliind motivele pentru care a apreciat că în privința recurentului-reclamant sunt incidente prevederile art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, respectiv de ce prin infracțiunea săvârșită se aduce atingere prestigiului profesiei.

Nefondate sunt și criticile recurentului-reclamant prin care încearcă să disocieze infracțiunea de autorul acesteia și de conduita autorului infracțiunii pe parcursul procesului penal, invocând faptul că trebuie avută în vedere la atingerea adusă prestigiului profesiei doar infracțiunea în sine, nu și infractorul sau circumstanțele reale sau personale în care a fost săvârșită infracțiunea sau atitudinea adoptată de autor.

O astfel de disociere nu poate fi făcută, întrucât în evaluarea pe care o face structura competentă, în speță secția pentru procurori, sub aspectul sintagmei "infracțiune prin care se aduce atingere prestigiului profesiei" trebuie avute în vedere toate circumstanțele concrete ale săvârșirii faptei. Deci nu se poate vorbi de o analiză în abstract, cu ignorarea aspectelor la care face referire recurentul-reclamant, ci trebuie avute în vedere circumstanțele reale și personale în care o anumită faptă a fost săvârșită, neputând fi ignorată nici atitudinea autorului acesteia adoptată pe parcursul procesului penal.

Referitor la reiterarea aspectelor legate de discriminarea recurentului -reclamant raportat la alți colegi aflați în situații similare, Înalta Curte reține că practica Consiliului Superior al Magistraturii în această materie nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român, iar faptul că alți magistrați condamnați ar fi fost menținuți în exercițiul profesiei prin hotărâri ale plenului Consiliului Superior al Magistraturii nu poate constitui motiv pentru interpretarea dispozițiilor legale în sensul dorit de recurentul-reclamant, principiul constituțional al egalității în drepturi nefiind un temei pentru admiterea acțiunii acestuia.

Totodată, instanța de recurs are în vedere că aplicabilitatea dispozițiilor legale se realizează în concret pentru fiecare persoană, raportat la situația sa specifică, astfel că menținerea în funcție a unor magistrați condamnați definitiv pentru săvârșirea cu intenție a unor infracțiuni care nu aduc atingere prestigiului profesiei, raportat la dispozițiile legale, nu poate fi apreciată discriminare.

Cu privire la Decizia Curții Constituționale nr. 225/2017, la care face trimitere recurentul-reclamant, instanța de control judiciar reține că prin această decizie a fost admisă excepția de neconstituționalitate, constatându-se că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat este neconstituțională.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că cele reținute în decizia de care se prevalează recurentul-reclamant nu pot fi aplicate mutatis mutandis în prezenta cauză, întrucât dispozițiile legale ce constituie temei al eliberării din funcție a acestuia și anume art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, nu au fost declarate neconstituționale, iar pe de altă parte că, în realitate, recurentul-reclamant formulează critici privind efectul textelor legale incidente, ori eventualul control de "legalitate" implică în principal un control de constituționalitate, operațiune ce nu intră însă în competența instanței de judecată, ci a Curții Constituționale în condițiile art. 146 lit. d) din Constituția României revizuită. Totodată, art. 124 din Constituție prevede că "Justiția se înfăptuiește în numele legii", ceea ce implică o acțiune de aplicare a acesteia, fără a se recunoaște judecătorului dreptul de a legifera.

În acest sens, instanța de recurs amintește și Decizia nr. 1325/2008 a Curții Constituționale a României, care, în legătură cu O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, a reținut că dispozițiile acelui act normativ "sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative". A reținut Curtea Constituțională în considerentele deciziei amintite că "Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective".

În aceste condiții, Înalta Curtea reține că urmărirea prin acțiune a unei astfel de finalități, respectiv înlăturarea de la aplicare a unui text de lege în vigoare la momentul eliberării recurentului-reclamant din funcție și nedeclarat ca fiind neconstituțional, urmată de crearea unei norme pe cale jurisprudențială, nu are temei legal spre a permite instanței în a proceda de o asemenea manieră, fiind lipsite de relevanță în acest context motivele pentru care recurentul-reclamant a preferat să nu invoce excepția de neconstituționalitate a art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004.

De altfel, chiar recurentul-reclamant susține că nu a avut și nu are nici în prezent niciun interes în a invoca excepția de neconstituționalitate a art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, în forma acestui text care include sintagma "infracțiune prin care se aduce atingere prestigiului profesiei", întrucât o eventuală soluție similară celei date prin Decizia nr. 225/2017 a Curții Constituționale ar conduce automat la o reconfigurare a dreptului obiectiv, în sensul instituirii obligativității eliberării din funcția de magistrat a celui care a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni, indiferent de natura, gravitatea și ecoul social al acesteia. Din aceste susțineri rezultă cu claritate faptul că și ipoteza admiterii unei excepții de neconstituționalitate a prevederilor art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul sintagmei "infracțiune prin care se aduce atingere prestigiului profesiei" nu i-ar aduce acestuia niciun beneficiu. Or, cu atât mai mult, nu poate aduce un beneficiu recurentului-reclamant o decizie a Curții Constituționale ce a avut în vedere un text de lege inaplicabil cauzei.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 322 din 05 noiembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2021.