ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5505/2021

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, la data de 27 decembrie 2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea Hotărârii nr. 673, emisă în data de 06 noiembrie 2018 de secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii și, în consecință, anularea tuturor efectelor produse în baza actului administrativ nelegal, inclusiv obligarea secției pentru procurori a Consiliul Superior al Magistraturii să recunoască gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție față de reclamantă începând cu data formulării cererii, respectiv 22 octombrie 2018.

Prin sentința civilă nr. 1348 din 09 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a anulat Hotărârea nr. 673 din 06 noiembrie 2018 a Consiliului Superior a Magistraturii, secția pentru procurori și a obligat pârâtul să emită o hotărâre prin care să recunoască reclamantei gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva sentinței civile nr. 1348 din 09 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței atacate în sensul respingerii contestației formulate împotriva Hotărârii nr. 673 din data de 06 noiembrie 2018 a secției pentru procurori, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a învederat, în esență, că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 79

1

alin. (11) și ale art. 87 alin. (9

1

) din Legea nr. 304/2004, cu modificările ulterioare, raportat la prevederile art. 43, art. 54, în vigoare la data numirii intimatei-reclamante în funcția de procuror general și art. 56 din Legea nr. 303/2004, cu modificările ulterioare, în vigoare la data încetării mandatului de procuror general, în 2018.

Împrejurarea că intimata-reclamantă a fost numită în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție începând cu octombrie 2006 nu poate constitui un fundament juridic pentru admiterea acțiunii, față de prevederile art. 56 din Legea nr. 303/2004, aplicabile momentului revocării sale din funcție prin Decretul Președintelui României nr. 526 din 09 iulie 2018, potrivit cărora "La încetarea mandatului pentru funcțiile de conducere prevăzute la art. 55, judecătorii sau procurorii revin la instanțele sau parchetele de unde provin sau la o instanța sau parchet unde au dreptul să funcționeze potrivit legii". Textul de lege este foarte clar, iar intimata-reclamantă a revenit la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul teritorial Sibiu, cu grad de tribunal, ea nefuncționând niciodată pe o funcție de execuție la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu grad profesional corespunzător acestei unități de parchet.

Numirea procurorilor în funcții de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție nu trebuie confundată cu o promovare a acestora la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât pentru încadrarea procurorilor și numirea în funcții de conducere la această unitate de parchet sunt prevăzute proceduri speciale (cuprinse în art. 54 din Legea nr. 303/2004, republicată, în vigoare la data numirii reclamantei), distincte de promovarea în funcții de execuție la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (care, în condițiile art. 43 raportat la art. 44 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările ulterioare, se poate realiza numai prin concurs).

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a apreciat că în mod greșit instanța de fond a reținut că lipsa gradului profesional al reclamantei de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar submina coerența sistemului ierarhic specific Ministerului Public și ar pune sub semnul întrebării legalitatea tuturor actelor realizate de procurorul general în această calitate, având în vedere faptul că la numirea sa ca procuror general nu era necesar gradul profesional specific acestei unități de parchet, astfel că au fost respectate condițiile prevăzute de lege de la acea vreme.

Totodată, a arătat că toată interpretarea dată de instanța de fond modificărilor legislative intervenite prin Legea nr. 242/2018 este eronată, având în vedere că acestea sunt în acord cu deciziile recente ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu practica Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-au înlăturat disfuncționalitățile și inechitățile din sistemul judiciar.

De asemenea, nu se poate reține o situație discriminatorie față de alți procurori care au deținut funcții de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că în aplicarea dispozițiilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a statuat, în mod constant, că principiul nediscriminării nu este încălcat dacă urmărește un scop legitim și are o justificare obiectivă și rezonabilă.

În cauză, hotărârea secției pentru procurori atacată are o justificare obiectivă și rezonabilă, constând în respectarea principiului potrivit căruia promovarea în grad profesional a judecătorilor și procurorilor se realizează în mod exclusiv prin concurs.

Nu se poate crea o situație de discriminare prin aplicarea legii în vigoare, Curtea Constituțională statuând de nenumărate ori că instanțele judecătorești, respectiv Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, nu pot constata existența unor fapte de discriminare derivate din aplicarea legii, fără a se încălca principiul separației puterilor în stat.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 26 august 2019, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței atacate ca legală și temeinică.

Intimata-reclamantă a arătat, în esență, că prin hotărârea pronunțată de instanța de fond s-a dat eficiență normelor legale incidente și în vigoare la momentul care se circumscrie situației dedusă judecății, astfel că, prin anularea Hotărârii nr. 673 din 06 noiembrie 2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori și emiterea de către recurent a unei hotărâri, prin care să i se recunoască gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se asigură o reală și legală recunoaștere a stabilității profesionale.

A susținut că pe baza dispozițiilor legale invocate, Consiliul Superior al Magistraturii a recunoscut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție altor procurori care au avut funcții de conducere și care nu au obținut gradul conform acestor dispoziții legale, aceștia fiind chiar subordonați ierarhic procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest sens, a apreciat că un eventual tratament juridic diferit al aceleiași situații de fapt ar atrage incidența prevederilor art. 2, art. 3 și art. 7 din O.U.G. nr. 137/2000 de sancționare a faptelor de discriminare, iar în temeiul art. 14 CEDO și art. 1 Protocol nr. 1 adițional, aplicabile conform art. 11 și art. 20 din Constituția României, o susținere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă și rezonabilă între persoane aflate în cadrul aceleiași categorii de beneficiari, este una care permite instanțelor să o analizeze.

Nu în ultimul rând, a învederat că sunt aplicabile dispozițiile art. 14 CEDO, dar și ale dreptului comunitar al muncii, care au caracter prioritar față de dreptul intern, respectiv Directiva Consiliului nr. 200/43/2000 privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică și Directiva 2000/78/2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Intimata-reclamantă a invocat atât practica Consiliului Superior al Magistraturii (Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii cu nr. 1174/29 octombrie 2013, nr. 1408 din 10 decembrie 2013, nr. 293/26 martie 2015, nr. 595/10 iunie 2015, nr. 594/10 iunie 2015, nr. 594/10 iunie 2015), cât și cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, indicând în acest sens decizia nr. 5427/20.11.2009 și decizia nr. 635/08.02.2010.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Criticile formulate de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt întemeiate.

În fapt, prin Decretul nr. 1122 din 02 octombrie 2006 al Președintelui României reclamanta A., ce funcționase anterior ca procuror la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul teritorial Sibiu, a fost numită în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție pentru o perioadă de 3 ani.

Prin Decretul Președintelui României nr. 1369 din 02 octombrie 2009 reclamanta a fost reînvestită în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție pentru un nou mandat de 3 ani.

Prin Decretul Președintelui României nr. 483 din 15 mai 2013 reclamanta a fost numită pentru o perioadă de 3 ani procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție, iar prin decretul Președintelui României nr. 376 din 07 aprilie 2016 a fost reînvestită procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție pentru o nouă perioadă de 3 ani.

La data de 09 iulie 2018 reclamanta a fost revocată din această funcție prin Decretul Președintelui României nr. 526 din 09 iulie 2018.

La data de 22 octombrie 2018 reclamanta s-a adresat secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii cu o cerere de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Hotărârea nr. 673 din data de 06 noiembrie 2018, secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție formulată de reclamantă.

Învestită cu cererea în anulare a Hotărârii nr. 673 din data de 06 noiembrie 2018, instanța de fond a dispus anularea acesteia, reținând, pe de o parte, că efectul numirii în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în baza art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, este acela că procurorul numit în această funcție dobândește dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia Ministerului Public și gradul profesional corespunzător acestui parchet, iar pe de altă parte, că gradul dobândit odată cu numirea în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate fi pierdut și nici retras în urma încetării acestei funcții, schimbările ulterioare de legislație neavând nicio incidență cu privire la gradul deja dobândit de reclamantă la data numirii în funcție.

Înalta Curte nu împărtășește opinia exprimată de judecătorul fondului în ceea ce privește soluția dată cererii în anulare a Hotărârii nr. 673 din data de 06 noiembrie 2018 a Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, în hotărârea contestată, secția pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a interpretat corect și a făcut distincția cuvenită între noțiunile de numire în funcții de conducere și promovare, legea prevăzând condiții și proceduri diferite pentru cele două instituții.

Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în vigoare la data numirii intimatei-reclamante în funcțiile sus-menționate, "Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prim-adjunctul și adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Național Anticorupție, adjuncții acestuia, procurorii șefi de secție ai acestor parchete, precum și procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și adjuncții acestora sunt numiți de Președintele României, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcția de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată."

Numirea procurorilor, în temeiul dispozițiilor legale pre citate, trebuie să parcurgă toate etapele procedurii prevăzute în art. 21

1

alin. (1)-(4) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificată și completată prin Hotărârea nr. 355/2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Din aceste dispoziții legale și regulamentare, reiese că pentru numirea în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și pentru funcția de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție, nu este necesară deținerea gradului profesional corespunzător acestui parchet și nici pe aceea a funcționării efective în cadrul acestuia, numirea fiind dispusă pentru o perioadă determinată (3 ani, cu posibilitatea reînvestirii pentru încă 3 ani).

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare pe perioada în care intimata-reclamantă a deținut funcțiile de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție, la încetarea mandatului pentru funcțiile de conducere prevăzute la art. 54 din același act normativ, procurorii revin la parchetele de unde provin sau la un alt parchet unde au dreptul să funcționeze potrivit legii.

De menționat că aceasta este o dispoziție imperativă, norma legală nefolosind opționalul pot reveni.

Pe de altă parte, în măsura în care considera că procurorii numiți într-o funcție de conducere, la un nivel ierarhic superior, dobândesc gradul profesional corespunzător, legiuitorul ar fi reglementat, în mod expres, acest aspect.

În ceea ce privește promovarea procurorilor, Înalta Curte reține că, promovarea în funcții superioare de execuție (pe loc sau efectivă), ce constituie o componentă a carierei procurorilor, se poate realiza în prezent în baza art. 43 din Legea nr. 303/2004, numai prin examen/concurs, în condițiile prevăzute de lege și pe baza criteriilor stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii în activitatea sa de gestionare a carierei procurorilor.

Pe de altă parte, din analiza și interpretarea logică și teleologică a dispozițiilor Legii nr. 303/2004, republicată, rezultă că, în cazul judecătorilor și procurorilor, cariera evoluează prin promovare dintr-un grad profesional în gradul profesional următor.

De asemenea, mai rezultă că, gradul profesional superior, dobândit în condițiile legii, are un caracter definitiv în evoluția carierei profesionale.

Astfel, nu poate fi acceptată opinia primei instanțe potrivit căreia, prin numirea intimatei-reclamante în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform dispozițiilor legale derogatorii, prevăzute de art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, care este o normă de excepție, interpretată restrictiv, aceasta a dobândit în mod automat gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, în mod evident, s-ar produce o încălcare a dispozițiilor legale privitoare la promovarea, numai prin concurs, în funcții de execuție imediat superioare.

Având în vedere cele expuse, în contextul cauzei deduse judecății, numirea procurorilor în funcții de conducere a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu trebuie confundată cu o promovare a acestora la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât noțiunile de promovare și numire sunt distincte, pentru fiecare în parte, legea prevăzând proceduri, de asemenea, distincte.

Pe de altă parte, din interpretarea tuturor dispozițiilor legale și regulamentare privitoare la cariera judecătorilor și procurorilor, se observă că nu există nicio dispoziție legală expresă, derogatorie de la procedura de promovare în funcții de execuție pentru cei care au deținut funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că, în lipsa unei dispoziții normative exprese, nu se poate prezuma voința legiuitorului în acest sens.

În acest context, Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de fond a reținut că lipsa gradului profesional al intimatei-reclamante de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar submina coerența sistemului ierarhic specific Ministerului Public și ar pune sub semnul întrebării legalitatea tuturor actelor realizate de procurorul general în această calitate, având în vedere că, așa cum s-a arătat în cele ce preced, la numirea sa ca procuror general nu era necesar gradul profesional specific acestei unități de parchet, astfel că au fost respectate condițiile legale de la acel moment. Totodată, legalitatea actelor întocmite de intimata-reclamantă se subsumează în mod exclusiv îndeplinirii de către aceasta a condițiilor prevăzute de lege pentru a ocupa funcția de procuror general, iar nu gradului profesional pe care îl deține.

Cât privește referirile intimatei-reclamante la practica Consiliului Superior al Magistraturii și la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție din anii 2009-2010 în această materie, Înalta Curte reține cu titlu preliminar că practica anterioară a instanțelor naționale nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român, iar faptul că alți magistrați ar fi obținut anterior recunoașterea gradului profesional superior ca efect al numirii în funcții de conducere și ar fi obținut soluții favorabile prin hotărâri judecătorești sau prin hotărâri ale plenului Consiliului Superior al Magistraturii nu poate constitui motiv pentru interpretarea dispozițiilor legale în sensul dorit de intimata-reclamantă, principiul constituțional al egalității în drepturi nefiind un temei pentru admiterea acțiunii acesteia.

Totodată, instanța de control judiciar are în vedere că practica administrativă și practica judiciară evoluează, astfel încât nu se poate susține că se încalcă principiul securității juridice în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în Cauza Beian c. României și Cauza Driha c. României, dacă într-un anumit interval de timp (câțiva ani) soluțiile administrative și soluțiile organelor judiciare se modifică. Eventuala încălcare a principiului securității juridice se poate reține dacă în interiorul aceluiași interval de timp, în practica judiciară se întâlnesc soluții contrare cu privire la aceeași problemă de drept (nu este vorba despre soluții izolate), iar această situație nu poate fi remediată prin intermediul mijloacelor interne de unificare a practicii (ex. procedura recursului în interesul legii, procedura dezlegării unor chestiuni de drept). Ori, în cauză nu se poate reține această situație, reclamanta invocând doar două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 5427/2009 și decizia nr. 635/2010.

Este adevărat că, în jurisprudența anterioară a secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost recunoscută dobândirea cu caracter de permanență a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte în favoarea procurorilor numiți în funcții de conducere la acest parchet ori în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism.

Însă, pentru a se da eficiență principiului potrivit căruia promovarea în grad profesional a procurorilor se realizează în mod exclusiv prin parcurgerea procedurilor legale de concurs și pentru a se înlătura inechitățile profesionale între procurori care lucrează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a fi urmate procedurile de concurs pentru avansarea în grad profesional, instanța supremă și-a reconsiderat practica anterioară.

Astfel, jurisprudența ulterioară a secției de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție a devenit constantă și unitară, în sensul că promovarea în grad profesional a procurorilor se realizează în mod exclusiv prin parcurgerea procedurilor legale de concurs, în conformitate cu prevederile art. 43 și următoarele din Legea nr. 303/2004 (deciziile nr. 3178/2015, nr. 1182/2016, nr. 2092/2017, nr. 3393/2018).

Ca atare, jurisprudența invocată de intimata-reclamantă (decizia nr. 5427/2009 și decizia nr. 635/2010 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție), în susținerea apărărilor sale, este irelevantă în raport cu jurisprudența recentă, unitară, a secției de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază și că nu se poate reține nicio eventuală discriminare a reclamantei față de procurorii cărora li s-a recunoscut în trecut, gradul profesional, corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte reține că, în realitate, intimata-reclamantă formulează apărări privind efectul textelor legale incidente, ori eventualul control de "legalitate" implică în principal un control de constituționalitate, operațiune ce nu intră însă în competența instanței de judecată, ci a Curții Constituționale în condițiile art. 146 lit. d) din Constituția României revizuită. Totodată, art. 124 din Constituție prevede că "Justiția se înfăptuiește în numele legii", ceea ce implică o acțiune de aplicare a acesteia, fără a se recunoaște judecătorului dreptul de a legifera.

În acest sens, instanța de recurs amintește și Decizia nr. 1325/2008 a Curții Constituționale a României, care, în legătură cu O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, a reținut că dispozițiile acelui act normativ "sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative". A reținut Curtea Constituțională în considerentele deciziei amintite că "Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective".

În aceste condiții, Înalta Curtea reține că urmărirea prin acțiune a unei astfel de finalități, respectiv înlăturarea de la aplicare a unui text de lege în vigoare la momentul numirii în funcțiile de conducere și nedeclarat ca fiind neconstituțional, sub motivul unei pretinse discriminări, urmată de crearea unei norme pe cale jurisprudențială, nu are temei legal spre a permite instanței în a proceda de o asemenea manieră.

Pentru considerentele prezentate anterior, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, casarea sentinței recurate și rejudecând cauza, va respinge acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței civile nr. 1348 din 09 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2021.