ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 43/2023

Ședința publică din data de 11 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Prin cererea înregistrată la data de 8 noiembrie 2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii la recunoașterea obținerii gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a numirii în funcții de conducere în cadrul acestei instituții.

1.2. Prin răspunsul la întâmpinare formulat în faza de judecată a fondului, reclamanții au solicitat și anularea Hotărârii nr. 950/14.11.2019.

1.3. La data de 18 februarie 2020, reclamanții au înțeles să completeze cererea de chemare în judecată, prin reiterarea solicitării de anulare a Hotărârii nr. 950/14.11.2019 a secției pentru procurori a CSM și prin formularea unei solicitări de anulare a Hotărârii nr. 977/20.11.2019 a secției pentru procurori a CSM.

2.1. Prin încheierea de ședință din data de 7 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a constatat tardivitatea formulării cererii adiționale prin care a fost solicitată anularea Hotărârii nr. 977/20.11.2019 a secției pentru procurori a CSM.

2.2. Prin sentința civilă nr. 1389 din 21 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins atât excepția lipsei de interes, dar și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., ca neîntemeiate.

Împotriva celor două hotărâri judecătorești indicate anterior la punctele I.2.1 și I.2.2 au declarat recurs reclamanții A., B., C. și D., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea parțială a încheierii din data de 7 decembrie 2020, mai precis în ceea ce privește constatarea tardivității cererii de anulare a Hotărârii nr. 977/2019 a secției pentru procurori a CSM, precum și casarea integrală a sentinței civile nr. 1389 din 21 decembrie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal. De asemenea, recurenții au solicitat ca, în rejudecarea cauzei, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, anularea, în tot, a Hotărârilor nr. 950/2019 și nr. 977/2019 ale secției pentru procurori a C.S.M., prin care s-a respins cererea recurenților de recunoaștere a gradului profesional corespunzător P.Î.C.C.J. și, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, obligarea secției pentru procurori a C.S.M. la recunoașterea gradului profesional corespunzător P.Î.C.C.J. față de reclamanți, începând cu data numirii lor în funcțiile de conducere.

Cu privire la încheierea din 7 decembrie 2020, au arătat recurenții-reclamanți că Hotărârea nr. 950/2019 a privit pe trei dintre ei, respectiv A., B. și D., iar prin Hotărârea nr. 977/2019 a fost soluționată cererea formulată de C..

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 08.11.2019 pe rolul Curții de Apel București, reclamanții au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să se dispună obligarea secției pentru procurori a CSM la recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a numirii lor în funcții de conducere în cadrul acestei instituții.

Au arătat recurenții că au adresat o cerere în acest sens către CSM, înregistrată la data de 3.10.2019, la care nu au primit răspuns în termen de 30 de zile, conform Legii nr. 554/2004, pentru ca, ulterior, pârâtul CSM să formuleze întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes, motivând că cererile au fost soluționate prin Hotărârea secției pentru procurori nr. 950/14.11.2019, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Susțin recurenții că prin întâmpinare a fost menționată o singură hotărâre, respectiv cea cu nr. 950/14.11.2019, pârâtul nerecunoscând că în realitate au fost pronunțate două hotărâri.

Prin răspunsul la întâmpinare, din data de 3 ianuarie 2020, reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul anulării și a celor două hotărâri ale CSM, însă la acea dată doar prima hotărâre din 14 noiembrie 2019 le fusese comunicată odată cu întâmpinarea și putea fi identificată cu număr.

Au susținut recurenții că, fiind în imposibilitate de a preciza numărul celei de-a doua hotărâri, au apreciat că nu a fost depășit termenul legal în care se putea face acest lucru, întrucât completarea nu a vizat decât numărul hotărârii, respectiv 977/20.11.2020.

În aceste condiții, reproșează recurenții primei instanțe faptul că a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale, validând greșeala pârâtului, care nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor și care, ulterior, prin întâmpinare, a persistat în eroare, susținând că prin răspunsul la întâmpinare din 3 ianuarie 2020 nu a fost precizat numărul hotărârii comunicate în data de 9 ianuarie 2020.

Se mai susține că tot în mod greșit a interpretat prima instanță dispozițiile legale cu privire la primul termen la care au fost legal citați, dată până la care reclamanții ar fi putut face precizări și completări, întrucât în data de 10 februarie 2020 cauza a fost amânată, având în vedere Hotărârea Adunării generale a judecătorilor CAB nr. 1/21 ianuarie 2020, prin care s-a stabilit suspendarea activității de judecată începând cu data de 22 ianuarie 2020, precum și Hotărârile Adunării generale a judecătorilor Curții de Apel București din 29 ianuarie 2020 și din 6 februarie 2020, prin care s-a menținut măsura suspendării activității de judecată, în contextul iminentei abrogări a dispozițiilor legale care privesc pensia de serviciu pentru judecători.

În atare condiții, au apreciat recurenții-reclamanți că erau incidente în cauză prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., fiind vorba despre o mărire a obiectului cererii prin precizarea numărului hotărârii CSM a cărei anulare se ceruse, astfel încât, prin încheierea din data de 7 decembrie 2020, instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În privința recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 1389/21.12.2020, au arătat recurenții-reclamanți că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva temeiului regăsit la pct. 1 al art. 488 C. proc. civ., au susținut recurenții că soluția primei instanțe a fost pronunțată de un judecător incompatibil, care a formulat cerere de abținere în cauză, ce a fost respinsă, însă, ceea ce reproșează recurenții este faptul că o astfel de cerere a fost formulată după fixarea a patru termene de judecată, contrar prevederilor art. 43 alin. (3) C. proc. civ.

Au susținut recurenții-reclamanți că în mod greșit a fost respinsă declarația de abținere prin încheierea din 29.09.2020, existând motive întemeiate pentru a se aprecia că judecătorul cauzei nu ar fi putut fi imparțială în soluționarea litigiului de față, iar conceptul de greșită compunere a instanței are în vedere atât alcătuirea acestuia cu un număr necorespunzător de judecători, cât și cu judecători care s-au aflat într-o situație de incompatibilitate ori recuzare, aceasta deoarece textul de lege nu își restrânge aplicabilitatea la încălcarea dispozițiilor privind alcătuirea instanței cuprinse în legea de organizare judecătorească, ci se referă la orice situație în care instanța nu a fost alcătuită potrivit legii, fie a celei de organizare judecătorească, fie a celei de procedură.

Au arătat recurenții-reclamanți că, potrivit jurisprudenței CEDO, imparțialitatea constă în absența oricărei prejudecăți sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluția unui proces, apreciindu-se sub două aspecte, și anume posibilitatea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare (imparțialitate subiectivă), precum și împrejurarea că judecătorul oferă toate garanțiile suficiente pentru a excluse, în persoana sa, orice bănuială legitimă (imparțialitate obiectivă).

Au făcut trimitere recurenții-reclamanți la principiul nr. 3 al Cartei judecătorilor în Europa, care indică în mod expres că judecătorul nu numai că trebuie să fie imparțial, ci trebuie să fie văzut de toți ca fiind imparțial.

În referire la temeiul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat recurenții-reclamanți că au avut în vedere omisiunea primei instanțe de a răspunde tuturor motivelor de critică a Hotărârii nr. 950/2019, formulate prin răspunsul la întâmpinare.

I se reproșează judecătorului fondului că nu a analizat fiecare dintre argumentele expuse în mod detaliat în răspunsul la întâmpinare, prin care au criticat fiecare motiv invocat de secția pentru procurori pentru respingerea cererii lor, limitându-se doar să afirme că acestea sunt similare cu cele expuse în cererea principală.

Recurenții-reclamanți susțin că nu există similaritate între cele două documente întocmite, întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată după trecerea unui termen de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termen în care secția pentru procurori din cadrul CSM nu a înțeles să soluționeze solicitarea petenților de acordare a gradului profesional, în timp ce răspunsul la întâmpinare a fost întocmit prin raportare la Hotărârea secției pentru procurori nr. 950/2019, prin analizarea și indicarea nelegalității tuturor argumentelor folosite pentru motivarea acestei hotărâri.

Au apreciat recurenții-reclamanți că instanța de fond nu a răspuns motivelor de critică a legalității actelor administrative contestate și nu a examinat probleme care i-au fost deduse spre analiză, astfel că soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii apare ca nemotivată.

Au mai invocat recurenții-reclamanți incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de fond și-a întemeiat soluția pe interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 43 alin. (1) și ale art. 56 din Legea nr. 303/2004, susținând, în esență, că scopul și sensul art. 56 a fost prezentat denaturat, întrucât prevederile legale din cuprinsul articolului anterior menționat nu-i împiedică pe magistrați să funcționeze în continuare în cadrul aceluiași parchet după încetarea mandatului funcției de conducere, deoarece ei au dobândit dreptul de a funcționa în cadrul acestuia și implicit gradul profesional, odată cu numirea în funcțiile de conducere pentru care legea reglementează o procedură specială, derogatorie de la regulile generale.

Prin urmare, susțin recurenții că acest articol nu are legătură cu obținerea gradului profesional ci cu rezervarea unui post de execuție pentru procurorii care candidează și obțin posturi de conducere. În opinia recurenților, rezolvarea problemei funcției pe care o poate ocupa un magistrat la expirarea mandatului funcției de conducere este, așadar, subsecventă celei privind dobândirea gradului profesional odată cu numirea în funcția de conducere și, drept urmare, depinde de modul cum este soluționată problema principală. Au menționat recurenții-reclamanți existența unei sentințe civile pronunțate în această materie, în cadrul dosarului nr. x/2018 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Recurenții-reclamanți au menționat că secția corespunzătoare din cadrul CSM a arătat că legiuitorul ar fi reglementat expres dobândirea gradului profesional dacă ar fi intenționat ca acest lucru să se întâmple odată cu numirea într-o funcție de conducere, însă, în opinia recurenților, acest aspect nu a fost prevăzut expres, cum, de altfel, nici în cazul promovării în funcțiile de execuție, prin concursul prevăzut la art. 43 din Legea nr. 303/2004, nu se menționează în mod expres dobândirea gradului profesional ierarhic superior, sau caracterul definitiv al acestei dobândiri.

Consideră recurenții-reclamanți că este nelegală interpretarea potrivit căreia un procuror care a promovat în funcție de execuție la nivelul parchetului de pe lângă curtea de apel, s-ar transfera ulterior la nivelul parchetului de pe lângă tribunal, s-ar putea considera că revine la gradul profesional corespunzător parchetului de pe lângă tribunal, asta pentru că legea nu a reglementat în mod expres dobândirea gradului profesional prin promovarea în funcție de execuție, putându-se interpreta că procurorul a dobândit doar dreptul de a activa la parchetul superior, drept pe care ulterior l-a pierdut, prin transfer.

Au susținut recurenții-reclamanți că legile justiției în forma inițială, până la modificările operate prin O.U.G. nr. 56/2009, prin care au fost introduse articolele 79

1

alin. (11) și art. 87 alin. (9

1

), nu reglementau în mod expres modalitatea de dobândire a gradului profesional, revenindu-i Consiliului Superior al Magistraturii rolul de a defini sintagma "grad profesional", ce apărea în cuprinsul art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, lucru realizat prin Hotărârea nr. 878/2007 a Plenului CSM, din care reiese că nu există o singură modalitate de obținere a gradului profesional, aceea a promovării, cum i se reproșează instanței de fond că a reținut greșit.

În cazul recurenților se arată că au fost respectate dispozițiile legale de numire în funcții de conducere la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar acest drept nu este limitat în timp la durata mandatului funcției de conducere, întrucât cele două aspecte trebuie privite distinct, respectiv, pe de o parte, că prin numire au dobândit dreptul de a ocupa și exercita o funcție de conducere pe o durată de timp limitată, iar pe de altă parte, prin aceeași numire, au dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor, drept ce are un caracter permanent. În atare condiții, orice excepție de la regulă, potrivit căreia gradul profesional odată dobândit nu se pierde, introduce o restrângere a unui drept dobândit, iar această restrângere trebuie prevăzută în mod expres și aplicată restrictiv, doar pentru ipoteza normei și doar pentru viitor, cum, de altfel, s-a întâmplat prin modificările inserate în O.U.G. nr. 56/2009, pentru procurorii numiți la DNA sau DIICOT, modificări ce s-au aplicat pentru viitor.

În accepțiunea recurenților-reclamanți, norma juridică "își redobândesc gradul profesional de execuție anterior" semnifică recunoașterea implicită a faptului că, prin numirea în cadrul compartimentelor din Parchetul de pe lângă ÎCCJ, procurorii au dobândit gradul profesional corespunzător acestui parchet.

Au mai amintit recurenții-reclamanți modificările survenite la data de 18.10.2018 asupra dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 303/2004, subliniind, însă, că numirile lor în funcții de conducere de procuror șef serviciu și respectiv procuror șef birou s-au făcut în temeiul art. 55 din Legea nr. 303/2004, anterior datei de 18.10.2018, iar pentru aceste funcții nu există o prevedere similară cu cea din art. 54 alin. (5) din Legea nr. 303/2004.

Au făcut trimitere recurenții la prevederile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, afirmând că legiuitorul a păstrat caracterul permanent al dobândirii gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă ÎCCJ, pentru cei ce ocupă alte funcții de conducere, de natura celor ocupate de titularii demersului judiciar de față.

Au fost aduse ca exemplu mai multe hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii din perioada 2013-2015 prin care s-a recunoscut gradul profesional pe care îl solicită și recurenții-reclamanți în prezentul dosar.

Aceștia au reamintit prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum și decizia CCR nr. 463/2014, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, subliniind, în acest context, că promovarea unei proceduri organizate în conformitate cu legea pentru numirea într-o funcție de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, reprezintă, din perspectiva conflictului de legi civile în timp, facta praeterita, realizată în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi și pentru care, dacă s-ar aplica o lege ulterioară, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv.

În opinia recurenților, pierderea gradului profesional la expirarea mandatului pentru care au fost numiți în funcțiile de conducere ar reprezenta o atingere severă adusă principiului stabilității procurorilor, prevăzut de art. 3 alin. (12) din Legea nr. 303/2004.

În referire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 303/2004, consideră recurenții că acest text de lege nu poate constitui o justificare a respingerii solicitării lor, deoarece modul în care se aplică depinde de rezolvarea prezentei probleme litigioase, respectiv cea a dobândirii gradului profesional de la momentul numirii în funcție și ca efect al acestei numiri, problemă ce trebuie soluționată în prealabil.

În privința prevederilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, au susținut recurenții-reclamanți că termenul "numai" din cuprinsul acestei norme legale se referă la faptul că promovarea în funcții de execuție se face numai prin concurs organizat la nivel național și nu prin concursuri organizate la nivel local.

Reiau recurenții-reclamanți datele factuale ale numirii lor în funcțiile de conducere și, implicit, incidența statuărilor dispuse prin Hotărârea CSM nr. 878/2007, subliniind că nu le sunt aplicabile prevederile art. 43 din Legea nr. 303/2004. Se afirmă în cadrul prezentului recurs că sunt incidente situațiile de excepție reglementate la art. 52-55 din Legea nr. 303/2004, iar diferențele de regim juridic în raport cu procedura de ocupare a funcțiilor de conducere pentru celelalte parchete se justifică, în cazul numirii în funcții de conducere la PÎCCJ, pentru care nu s-a prevăzut condiția ca procurorul să aibă dreptul să funcționeze în cadrul acestui parchet, prin necesitatea creării unei baze de selecție cât mai largi, precum și prin faptul că nu se prevede organizarea unui concurs pentru asemenea funcții, ci doar se susține un interviu în fața secției pentru procurori a CSM.

Cu privire la invocarea jurisprudenței CEDO, în care s-a stabilit că în situații similare nu pot fi date soluții diferite, pentru că s-ar încălca principiul securității juridice, (cauza Beian contra României, cauza Driha contra României), afirmă recurenții că intervalul de timp în care practica judiciară trebuie să fie constantă este cel în care o prevedere legală nu se modifică, iar normele legale în baza cărora prima instanță a respins cererea reclamanților nu s-au modificat de la adoptare până în prezent, fiind pronunțate numeroase soluții de admitere a cererilor de recunoaștere a dobândirii gradului profesional corespunzător PÎCCJ.

Au pretins recurenții-reclamanți că sunt incidente prevederile Convenției EDO (art. 14), ale dreptului european al muncii, norme ce au un caracter prioritar față de normele interne, respectiv Directiva Consiliului nr. 200/43/2000 privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane și Directiva 200/78/2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

A fost menționată decizia nr. 635/2010 a ÎCCJ cu titlu de practică judiciară, context în care au menționat recurenții că securitatea și previzibilitatea legii constituie elemente fundamentale ale preeminenței dreptului, deduse din prevederile art. 1 alin. (3) din Constituția României și enunțate în preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului, ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil.

În final, au susținut recurenții-reclamanți că nu au invocat critici de neconstituționalitate în litigiul dedus judecății, însă au menționat Decizia CCR nr. 545/2011, afirmând că, în cadrul acestei decizii, judecătorul constituțional a statuat că prin numirea în cadrul structurilor din PÎCCJ, procurorii dobândesc gradul profesional corespunzător PÎCCJ.

Au mai făcut trimitere recurenții-reclamanți la standardele europene referitoare la statutul și cariera magistraților, cuprinse în Recomandarea nr. R(94) 12 a Consiliului de miniștri și Carta europeană privind statutul judecătorilor, concluzionând că numirea lor s-a realizat pe criterii obiective, fiind, în opinia lor, o recunoaștere oficială a unui anumit nivel de performanță profesională, corespunzător funcțiilor de conducere în care au fost numiți. Susțin recurenții că ar fi inechitabil să se considere că ar trebui să promoveze alte examene pentru recunoașterea oficială a unui nivel de performanță caracteristic unei funcții inferioare de execuție.

Un ultim aspect adus în discuție de către recurenții-reclamanți îl reprezintă faptul că aceștia, în calitate de titulari ai acțiunii judiciare de față, nu au solicitat înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 56 și art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nu au considerat că aceste norme sunt neconstituționale și nici nu au solicitat crearea unor norme pe cale jurisprudențială, ci doar au cerut obligarea CSM să constate că, prin numirea lor în funcții de conducere prevăzute de art. 55 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în vigoare la data numirii lor, au dobândit gradul profesional corespunzător ÎCCJ.

În acest context, au afirmat recurenții-reclamanți că art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 reglementează o altă modalitate de obținere a gradului profesional, prin promovarea în funcții de execuție, iar art. 56 din Legea nr. 303/2004 are menirea de a garanta persoanelor numite în funcții de conducere că nu-și pierd locul în care au funcționat și că se pot întoarce la acesta în momentul încetării mandatului, fiind o garanție a stabilității în funcție.

În concluzie, au arătat recurenții-reclamanți că menținerea soluției instanței de fond ar reprezenta, în opinia lor, o încălcare a principiului securității juridice, astfel cum acesta se regăsește în jurisprudența CEDO consacrată în cauzele Beian contra României și Driha contra României.

Legal citat, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, sub un prim aspect, că nu se poate dispune casarea încheierii din 7.12.2020, întrucât prima instanță a aplicat corect prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., constatând tardivitatea cererii modificatoare, constând în completarea cererii inițiale cu un obiect nou, respectiv anularea Hotărârii secției pentru procurori nr. 977/2019, dată fiind inexistența acordului din partea pârâtului pentru depunerea acestei cereri după împlinirea termenului de decădere.

În combaterea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 1389/21.12.2020, a arătat intimatul CSM că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât declarația de abținere formulată de judecătorul fondului a fost respinsă, instanța fiind alcătuită conform dispozițiilor legale.

Nici în privința celui de-al doilea motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu a considerat intimatul-pârât că sunt întemeiate criticile regăsite în recursul declarat de reclamanți, întrucât hotărârea pronunțată în cauză este motivată coerent, din cuprinsul acesteia desprinzându-se clar raționamentul logico-juridic pe care s-a fundamentat soluția adoptată.

Arată intimatul CSM că obligația instanței este aceea de a analiza și de a răspunde tuturor cererilor și motivelor invocate de părți, iar nu de a analiza fiecare argument ce susține motivele invocate, iar pe de altă parte, considerentele primei instanțe nu sunt nici contradictorii, nici străine de natura cauzei.

În referire la pretinsa incidență în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apreciat intimatul-pârât că în mod corect a interpretat și aplicat prima instanță prevederile art. 55-56 din Legea nr. 303/2004, iar practica administrativă și judiciară în materie este unitară în prezent, interpretarea recurenților fiind contrară acestei practici, în care s-a stabilit că la încetarea mandatului funcției de conducere, procurorii își redobândesc gradul profesional de execuție și salarizarea corespunzătoare acestuia, iar singura modalitate prevăzută de lege de recunoaștere a gradului profesional este promovarea prin concurs, organizat potrivit art. 43 și urm. din Legea nr. 303/2004, relevantă fiind și Decizia CCR nr. 1325/2008.

A mai susținut intimatul CSM că nu se poate crea o situație de discriminare prin aplicarea legii în vigoare, în acest sens fiind și considerentele din deciziile Curții Constituționale nr. 1325/2008, nr. 16/2011 și nr. 545/2011.

Revirimentele de jurisprudență nu pot reprezenta fapte de discriminare, în condițiile în care un astfel de reviriment este motivat de o modificare legislativă și de înlăturarea inechității create în sistem când procurorii care au activat în cadrul PÎCCJ sau dețineau funcții de conducere în cadrul PÎCCJ obțineau recunoașterea gradului profesional al acestei unități de parchet, fără să urmeze procedurile legale de concurs pentru avansare în grad profesional.

Contrar susținerilor recurenților, arată intimatul CSM că nu se poate considera că prin numirea în funcția de procuror șef în cadrul PÎCCJ aceștia au dobândit automat gradul profesional corespunzător PÎCCJ, având în vedere faptul că dobândirea de jure a unui grad profesional de către un procuror numit într-o funcție de conducere la un parchet ierarhic superior ar fi trebuit să fie stipulată în mod expres de legiuitor, or, în lipsa unei dispoziții normative exprese, nu se poate prezuma voința legiuitorului în acest sens.

A făcut trimitere intimatul-pârât la considerentele Deciziei CCR nr. 545/2011, în cadrul cărora s-a reținut ca fiind constituționale prevederile art. 75 alin. (11

1

) și art. 87 alin. (9

1

) din Legea nr. 304/2004, statuând, cu alte cuvinte, că recunoașterea în favoarea procurorilor a gradului profesional corespunzător PÎCCJ, "fără să urmeze procedurile de concurs pentru avansarea în gard profesional" constituie o inechitate care a fost înlăturată de legiuitor prin O.U.G. nr. 56/2009, aprobată prin Legea nr. 385/2009.

Tot în scopul înlăturării acestor inechități, CSM și-a reconsiderat practica anterioară, în sensul respingerii cererilor de acordare a gradului profesional corespunzător PÎCCJ, indicând și jurisprudență a instanței supreme în acest sens, precum decizia nr. 1398/2017 și decizia nr. 2092/2017, ambele pronunțate de ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin răspunsul la întâmpinarea, recurenții-reclamanți A., B., C. și D. au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul - pârât, apreciind că susținerile acestuia sunt neîntemeiate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 9 iulie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul declarat în cauză prin prisma motivelor de casare invocate și a normelor legale incidente, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, pentru următoarele considerente:

I. Argumente de fapt și de drept relevante

Recursul exercitat împotriva încheierii din 7 decembrie 2020 este nefondat, judecătorul primei instanțe aplicând corect normele de procedură civilă ce reglementează regimul actelor procedurale depuse la dosar de titularii acțiunii în contencios administrativ.

Deși inițial recurenții-pârâți au chemat în judecată pe pârâtul CSM pentru ca acesta să fie obligat să le recunoască obținerea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamând, astfel, tăcerea administrativă a forului competent pentru lipsa unui răspuns la cererea lor în termen de 30 de zile, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1), coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. h) și alin. (2), toate din Legea nr. 554/2004, ulterior, observând că demersul lor a fost soluționat de pârât, prin răspunsul la întâmpinare, au înțeles să-și precizeze cererea, în sensul învestirii instanței competente cu o acțiune în anularea unui act administrativ cu caracter individual, indicat expres ca fiind Hotărârea secției pentru procurori din cadrul CSM nr. 950/2019.

Primul termen de judecată la care reclamanții au fost legal citați a fost cel din data de 10 februarie 2020, iar potrivit prevederilor art. 204 C. proc. civ., numai până la acest termen puteau reclamanții să-și modifice cererea, modificările ulterioare fiind condiționate de acordul expres al tuturor părților, conform alin. (3) al aceluiași articol. Cum un astfel de acord din partea pârâtului CSM nu a fost exprimat, în mod corect a reținut judecătorul fondului că este învestit cu analiza de legalitate a Hotărârii CSM nr. 950/2019, cererea adițională, vizând solicitarea de anulare a Hotărârii CSM nr. 977/2019, fiind depusă tardiv.

Deși în calea recursului au afirmat recurenții-reclamanți că au înțeles doar să precizeze numărul hotărârii atacate, ce a fost emisă de CSM după depunerea răspunsului la întâmpinare, astfel că, în realitate, nu a fost vorba despre o completare a obiectului cererii inițiale, ci de clarificarea sub aspectul identificării exacte a actelor administrative a căror anulare s-a solicitat, Înalta Curte reține că individualizarea obiectului unei acțiuni judiciare presupune prezența acelor elemente care permit a se avea în vedere, de către judecătorul cauzei, actul administrativ asupra căruia este chemat să exercite controlul de legalitate. Îndeplinirea obligației procesuale de a arăta în mod clar obiectul unei cereri de chemare în judecată nu se poate realiza într-o manieră echivocă, printr-o trimitere generală cu privire la ceea ce au intenționat titularii acțiunii să supună judecății.

Față de împrejurarea că recurenții-reclamanți au indicat expres în termenul procedural în care putea modifica cererea lor de chemare în judecată doar Hotărârea nr. 950/2019, în mod corect s-a considerat judecătorul fondului învestit cu acțiunea în anulare îndreptată împotriva acestei hotărâri.

Nici aspectul referitor la faptul că la termenul din 10 februarie 2020 s-a dispus amânarea cauzei nu determină validarea criticilor recurenților-reclamanți, întrucât norma procesuală permite modificarea unei cereri de chemare în judecată până la primul termen la care titularul demersului judiciar este legal citat, fără nicio altă condiție, astfel că măsurile procesuale adoptate la acel termen nu prezintă relevanță sub aspectul cerinței legale de a propune modificarea cererii, fără a fi necesar acordul expres al celeilalte părți. După epuizarea acestui prim termen la care reclamanții au fost legal citat, orice modificare a acțiunii judiciare intra sub incidența prevederilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., corect reținute în cauză de judecătorul fondului.

Prin urmare, încheierea de ședință din 7.12.2020 nu prezintă nereguli procedurale care să determine reformarea hotărârii din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile recurenților-reclamanți, subsumate acestui temei de drept, fiind nefondate.

În privința recursului exercitat asupra sentinței civile nr. 1389/21.12.2020, un prim motiv de casare invocat de recurenții-reclamanți este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., argumentele invocate fiind, de asemenea, nefondate. Aceasta deoarece, reține Înalta Curte că, în mecanismul procedural de verificare a îndoielilor care se ivesc cu privire la imparțialitatea judecătorul desemnat în cauză, respingerea declarației de abținere formulate de acel judecător îi permite să reia soluționarea pricinii, fără a se putea considera că respectiva cauză a fost pronunțată în condiții de neregularitate procesuală constând în alcătuirea instanței.

De altfel, recurenții nu au formulat cerere de recuzare în cursul judecății la prima instanță, a cărei soluție ar fi putut fi supusă controlului judiciar, acceptând soluția pronunțată asupra declarației de abținere. Cât privește împrejurarea că o astfel de declarație de abținere a fost formulată după parcurgerea mai multor termene procedurale, consecința acestui fapt cu poate conduce la remediul procesual solicitat de recurenții-reclamanți, legea neprevăzând o sancțiune procedurală pentru depășirea termenului până la care se putea formula declarația de abținere.

Se reține, prin urmare, faptul că nu a existat niciun impediment pentru judecătorul desemnat să soluționeze cauza în primă instanță, astfel că nu poate fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În referire la temeiul de drept regăsit în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea pronunțată în cauză cuprinde argumente relevante ce au format raționamentul logico-juridic concordant cu soluția pronunțată.

I s-a reproșat primei instanțe faptul că nu a analizat argumentele expuse în mod detaliat în răspunsul la întâmpinare, prin care reclamanții au criticat fiecare motiv invocat de secția pentru procurori din cadrul CSM pentru respingerea cererii lor, arătând, astfel, nelegalitatea și netemeinicia Hotărârii nr. 950/2019, iar prima instanță s-a limitat să afirme că acestea sunt similare cu cele expuse în cererea principală.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În jurisprudența sa constantă, Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, chestiuni circumscrise astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Judecătorul cauzei este îndreptățit, însă, să facă o sinteză a argumentelor prezentate de părțile litigante, să identifice motivele de fapt relevante asupra cărora trebuie să fie aplicate în mod corespunzător normele legale incidente, fără a fi necesar să răspundă fiecăreia dintre ideile regăsite în actele procedurale depuse de părți la dosarul cauzei.

Chestiunea motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu reprezintă o problemă legată de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

O astfel de motivare, precum cea din prezentul dosar, este una ce permite exercitarea controlului judiciar, respectând, totodată, garanțiile dreptului la un proces echitabil și ale dreptului la apărare, nefiind fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile circumscrise acestui temei de drept.

Refuzul secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii de a acorda recurenților-reclamanți gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este unul justificat, întemeiat în mod legal pe normele juridice incidente în soluționarea unei astfel de cereri, după cum corect a reținut și prima instanță.

Recurenții-reclamanți au fost numiți în diverse funcții de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în anul 2018, pentru o perioadă de 3 ani, iar în timpul mandatelor lor în respectivele funcții de procurori șefi din cadrul structurilor instituționale au formulat cerere de recunoaștere a gradului profesional aferent parchetului în care au fost numiți pentru o perioadă determinată.

Numirea recurenților-reclamanți în aceste funcții de conducere s-a realizat potrivit procedurii reglementate de art. 54-56 din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la data numirii, iar criticile din recurs au vizat modalitatea în care judecătorul fondului a interpretat scopul și sensul articolului 56 din Legea nr. 303/2004, care prevede că "la încetarea mandatului pentru funcțiile de conducere prevăzute la art. 55 din același act normativ, procurorii revin la parchetele de unde provin sau la alt parchet unde au dreptul să funcționeze potrivit legii". În accepțiunea recurenților-pârâți, această normă juridică le permite să funcționeze în continuare, după expirarea mandatului corespunzător funcțiilor de conducere în care au fost numiți, în unitatea de parchet în cadrul căreia au exercitat respectivele funcții de conducere.

În esență, susținerile recurenților-reclamanți se centrează pe ideea că, prin numire în funcții de conducere în cadrul unui parchet pentru care nu obținuseră gradul profesional corespunzător prin promovare prin concurs, au câștigat dreptul de a funcționa în acel loc, fără a mai fi necesară parcurgerea altor etape.

Înalta Curte nu validează o astfel de interpretare a normelor incidente în materie, cele două noțiuni, aflate în discuție, având un regim juridic diferit, iar numirea într-o funcție de conducere în cadrul unei unități de parchet superioară celei corespunzătoare gradului profesional deținut de procurorii numiți în astfel de funcții nu echivalează cu dobândirea acelui grad profesional.

Reține Înalta Curte că, în conformitate cu dispozițiile art. 55 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în vigoare la data numirii recurenților-reclamanți în funcțiile de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, "(1) Numirea în alte funcții de conducere decât cele prevăzute la art. 54 în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se face pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, de către secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție sau a procurorului șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, după caz".

Numirea procurorilor, în temeiul dispozițiilor legale anterior citate, trebuie să parcurgă toate etapele procedurii prevăzute în art. 21 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificată și completată prin Hotărârea nr. 355/2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Din aceste dispoziții legale și regulamentare reiese că, pentru numirea în funcția de procuror șef al unei structuri din cadrul Parchetului general, nu este necesară deținerea gradului profesional corespunzător acestui parchet și nici aceea a funcționării efective în cadrul acestuia, numirea fiind dispusă pentru o perioadă determinată (3 ani, cu posibilitatea reînvestirii pentru încă 3 ani).

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data numirii în funcții de conducere a recurenților-reclamanți, la încetarea mandatului pentru funcțiile de conducere prevăzute la art. 55 din același act normativ, procurorii revin la parchetele de unde provin sau la un alt parchet unde au dreptul să funcționeze potrivit legii.

De menționat că aceasta este o dispoziție imperativă, norma legală nefolosind opționalul pot reveni. Pe de altă parte, în măsura în care considera că procurorii numiți într-o funcție de conducere, la un nivel ierarhic superior, dobândesc gradul profesional corespunzător, legiuitorul ar fi reglementat, în mod expres, acest aspect. În ceea ce privește promovarea procurorilor, Înalta Curte reține că promovarea în funcții superioare de execuție (pe loc sau efectivă), ce constituie o componentă a carierei procurorilor, se poate realiza în prezent în baza art. 43 din Legea nr. 303/2004, numai prin examen/concurs, în condițiile prevăzute de lege și pe baza criteriilor stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii în activitatea sa de gestionare a carierei procurorilor.

Din analiza și interpretarea logică și teleologică a dispozițiilor Legii nr. 303/2004, republicată, rezultă că, în cazul judecătorilor și procurorilor, cariera evoluează prin promovare dintr-un grad profesional în gradul profesional următor. De asemenea, mai rezultă că gradul profesional superior, dobândit în condițiile legii, are un caracter definitiv în evoluția carierei profesionale.

Astfel cum corect a reținut și judecătorul fondului, prin numirea recurenților-reclamanți în funcții de conducere a unor structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform dispozițiilor legale derogatorii, prevăzute de art. 55 din Legea nr. 303/2004, care este o normă de excepție, interpretată restrictiv, nu se poate considera că aceștia au dobândit în mod automat gradul profesional corespunzător parchetului în cadrul căruia au fost numiți, întrucât, în mod evident, s-ar produce o încălcare a dispozițiilor legale privitoare la promovarea, numai prin concurs, în funcții de execuție imediat superioare.

Nu pot fi primite nici argumentele recurenților-reclamanți, constând în faptul că, spre deosebire de funcțiile de conducere reglementate de art. 54 din Legea nr. 303/2004, în ipotezele avute în vedere de art. 55 din aceeași lege, nu se mai folosește expresia "redobândirea gradului profesional", ceea ce, în accepțiunea acestor recurenți, semnifică faptul că legiuitorul a păstrat caracterul permanent al dobândirii gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, fără a fi necesar să existe o prevedere similară celei de la art. 54 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 (prevedere care, de altfel, a fost adoptată la un moment ulterior celui în care au fost numiți recurenții în funcții de conducere, neavând nicio incidență asupra situației acestora), este suficientă norma de la art. 56 din Legea nr. 303/2004, care stabilește fără echivoc că trebuie respectată cerința de a avea dreptul să funcționeze la o unitate de parchet potrivit legii, adică, în acest caz, conform gradului profesional dobândit conform prevederilor legale, ceea ce implică respectarea cerințelor de promovare în funcții de execuție, în procedura reglementată de art. 43 din Legea nr. 303/2004.

Având în vedere cele expuse, în contextul cauzei deduse judecății, numirea procurorilor în funcții de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu trebuie confundată cu o promovare a acestora la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât noțiunile de promovare și numire sunt distincte, pentru fiecare în parte, legea prevăzând proceduri, de asemenea, distincte. Pe de altă parte, din interpretarea tuturor dispozițiilor legale și regulamentare privitoare la cariera judecătorilor și procurorilor, se observă că nu există nicio dispoziție legală expresă, derogatorie de la procedura de promovare în funcții de execuție pentru cei care au deținut funcții de procuror șef serviciu în cadrul Parchetului de pe lână Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că, în lipsa unei dispoziții normative exprese, nu se poate prezuma voința legiuitorului în acest sens.

Cât privește referirile recurenților-reclamanți la practica Consiliului Superior al Magistraturii și la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție din anii 2009-2010 în această materie, Înalta Curte reține cu titlu preliminar că practica anterioară a instanțelor naționale nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român, iar faptul că alți magistrați ar fi obținut anterior recunoașterea gradului profesional superior ca efect al numirii în funcții de conducere și ar fi obținut soluții favorabile prin hotărâri judecătorești sau prin hotărâri ale plenului Consiliului Superior al Magistraturii nu poate constitui motiv pentru interpretarea dispozițiilor legale în sensul dorit de recurenții-reclamanți.

Totodată, instanța de control judiciar are în vedere că practica administrativă și practica judiciară evoluează, astfel încât nu se poate susține că se încalcă principiul securității juridice în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în Cauza Beian c. României și Cauza Driha c. României, dacă într-un anumit interval de timp (câțiva ani) soluțiile administrative și soluțiile organelor judiciare se modifică.

Este adevărat că, în jurisprudența anterioară a secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost recunoscută dobândirea cu caracter de permanență a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte în favoarea procurorilor numiți în funcții de conducere la acest parchet ori în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism. Însă, pentru a se da eficiență principiului potrivit căruia promovarea în grad profesional a procurorilor se realizează în mod exclusiv prin parcurgerea procedurilor legale de concurs și pentru a se înlătura inechitățile profesionale între procurori care lucrează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a fi urmate procedurile de concurs pentru avansarea în grad profesional, instanța supremă și-a reconsiderat practica anterioară.

Astfel, jurisprudența ulterioară a secției de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție a devenit constantă și unitară, în sensul că promovarea în grad profesional a procurorilor se realizează în mod exclusiv prin parcurgerea procedurilor legale de concurs, în conformitate cu prevederile art. 43 și următoarele din Legea nr. 303/2004 (deciziile nr. 3178/2015, nr. 1182/2016, nr. 2092/2017, nr. 3393/2018, nr. 5505/2021). Ca atare, jurisprudența invocată de recurenții-reclamanți, nedefinitivă la data formulării prezentului recurs, este în sensul aceleiași practici unitare a secției de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, nici criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot conduce la o reformare a soluției pronunțate de judecătorul fondului.

II. Temeiul de drept al soluției pronunțate

Pentru considerentele arătate anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva încheierii din 7 decembrie 2020 și a sentinței civile nr. 1389 din 21 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, menținând soluțiile pronunțate de prima instanță, fiind legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva încheierii din 7 decembrie 2020 și a sentinței civile nr. 1389 din 21 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 ianuarie 2023.