ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5427/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 30 mai 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Institutul Național al Patrimoniului ("INP", "Institutul"), în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea:

a) pct. 2 din Decizia nr. 4/29.03.2017 - Măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și recuperarea acestora;

b) pct. 11 din Raportul de Control întocmit la nivelul Institutului Național al Patrimoniului, înregistrat sub nr. x din 03.03.2017 - "Prejudicierea bugetului INP prin plata nelegală în suma de 11.040 RON a unor activități prestate de casa de avocatură A., B., C., pentru servicii care erau atribuite avocatului D. (persoana cu care institutul are încheiate contracte de asistență juridică, începând cu data de 06.08.2014 până în prezent) pentru dosare ce se aflau deja pe rolul instanțelor de judecată";

c) încheierii nr. 33/16.05.2017, emisă de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 4300 din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Institutul Național al Patrimoniului, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4300 din 13 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Institutul Național al Patrimoniului, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, rejudecarea litigiului în fond, cu consecința admiterii acțiunii.

Susține recurentul-reclamant că sentința instanței de fond nu este motivată în fapt și în drept și, totodată, cuprinde argumente străine cauzei, întrucât face trimitere la alte părți și altă situație litigioasă decât cea din speță, preluând din conținutul altor hotărâri judecătorești, fără legătură cu prezenta cauză sau al susținerilor pârâtei, fără a examina vreunul dintre argumentele reclamantului. Astfel, hotărârea este dată cu încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a principiului rolului activ al judecătorului, precum și a art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

Pe fondul cauzei, recurentul invocă greșita reținere de către instanța de fond a suprapunerii obiectului celor două contracte de asistență juridică încheiate cu cei doi prestatori de servicii juridice, respectiv casa de avocatură A., B., C. și avocatul D.. Potrivit contractelor de asistență juridică încheiate, avocatul D. asigura reprezentarea reclamantului în instanță, conform ofertei din 07.03.2016, pe când societatea de avocați presta servicii de consultanță juridică de specializată, materializată prin desfășura unei activități de audit, constând în studiu, analiză și emitere a unor opinii juridice pe marginea litigiilor în care era implicat reclamantul.

Așadar, obiectul celor două contracte era diferit, reprezentarea în instanță fiind asigurată exclusiv de avocatul D., iar societatea de avocați asigura doar o verificare, un control, iar dacă se descopereau probleme, urma să emită îndrumări. În desfășurarea acestei activități, societatea de avocați a oferit opinii juridice, verbale, comunicate managerului institutului, emise în condițiile art. 89 și urm. din Statutul profesiei de avocat.

Recurentul-reclamant învederează că activitatea de consultanță oferită de societatea de avocați era structurată pe două paliere distincte, pe de-o parte reorganizarea instituțională a INP, în sensul elaborării noului regulament de organizare și funcționare, a organigramei și statutului de funcții și, pe de altă parte, analiza documentelor și a situației unui număr de aproximativ 20 de dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată, prin sondaj, în vederea pregătirii unor informări. Așadar, activitatea de analiză a dosarelor de instanță se referea la situația unui număr de "aproximativ" 20 de dosare, iar nu exact 20 de dosare.

Cât privește emiterea facturilor și modul de plată a acestora, arată recurentul că singurele documente justificative acceptate la plată sunt facturile și anexele care prezintă în detaliu activitățile desfășurate. Facturile seria x nr. x/13.04.2016 și nr. y/05.07.2016 cuprind aceste anexe, în care nu se prevede o executare parțială a serviciilor prestate. În acord cu contractul, activitățile exercitate nu au fost defalcate, însă ele nu constau doar în analiza litigiilor, neexistând vreo justificare pentru imputarea la plată a unei singure facturi în integralitate.

Arată recurentul că intimata-pârâtă s-a întemeiat pe Memorandumul întocmit de societatea de avocați, dar acesta nu este anexă la vreo factură, fiind un document intermediar, o notă de informare, care nu are valoarea unui document justificativ. Acest Memorandum este rezultatul unei prime etape de desfășurare a activităților contractate, având un caracter preliminar. Ca atare, echipa de control a stabilit în mod eronat că doar factura fiscală seria x nr. x/13.04.2016 se circumscrie activităților asigurate de consultant, deși societatea de avocați a asigurat consultanță pe ambele paliere prevăzute în contract.

Apreciază recurentul-reclamant că au fost respectate dispozițiile art. 2 din Legea contabilității nr. 82/1991 și art. 2 pct. 33 coroborat cu art. 22 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 500/2002, managerul INP confirmând realitatea prestării serviciilor prin aplicarea vizei "bun de plată". Auditorii externi ai Curții de Conturi au adoptat o măsură excesivă și neîntemeiată, înlăturând documentele justificative, deși atât managerul INP, cât și avocații și restul persoanelor implicate în derularea contractului de consultanță confirmă că serviciile prestate sunt reale, complete și utile, nefiind produs niciun prejudiciu la adresa bugetului INP.

În raport de aceste aspecte, consideră recurentul-reclamant că sentința instanței de fond este pronunțată și cu încălcarea prevederilor art. 1266-1268 C. civ., care reglementează încheierea contractelor.

Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cât privește criticile referitoare la nemotivarea sentinței recurate, susține intimata că hotărârea este suficient motivată, iar menționarea în cuprinsul său a numelui altei entități publice reprezintă doar o eroare materială.

Pe fondul recursului, consideră că argumentele prezentate de recurentul-reclamant nu relevă o încălcare a normelor de drept material incidente în cauză. În mod corect prima instanță a achiesat la punctul de vedere exprimat în actul de control, din probatoriul administrat în speță rezultând că INP a încheiat, nejustificat, două contracte de asistență juridică și reprezentare cu două cabinete de avocatură, la distanță de trei zile, obiectul acestor contracte fiind similar, dacă nu chiar identic.

Ca atare, consideră intimata-pârâtă că entitatea verificată a generat cheltuieli neeconomicoase, eludând principiile bunei gestiuni financiare, al economicității și eficienței în utilizarea fondurilor publice și nesocotind prevederile Legii nr. 500/2002, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum ți sentința recurată, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. (în ale căror dispoziții se încadrează criticile formulate în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Institutul Național al Patrimoniului este fondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că:

"(1) Hotărârea va cuprinde: … b)…motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților."

Aceasta dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

Confirmând și întărind acest caracter imperativ, precum și sancțiunea nulității, legiuitorul a înțeles să reglementeze un motiv de nelegalitate distinct al hotărârii judecătorești, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și anume:

"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii."

Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

În raport de pretențiile expuse prin cererea de chemare în judecată și de argumentarea lor în fapt și în drept, Înalta Curte constată că, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu dovedesc o examinare efectivă a argumentelor și a motivelor expuse de părți, nefiind întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil.

În speță, motivarea hotărârii de fond are un caracter atât de succint, încât nu permite exercitarea controlului judiciar, instanța de recurs fiind în imposibilitatea de a analiza temeinicia sau netemeinicia soluției pronunțate, obligând la o casare cu trimitere spre rejudecare, deși, strict formal, Curtea de Apel București s-a pronunțat asupra fondului cauzei. Considerentele instanței de fond se rezumă la redarea situației de fapt incidente (chiar și aceasta fiind eronat expusă), a conținutului actelor administrative atacate (parțial eronată), precum și a prevederilor Legii nr. 500/2002, reținute în cuprinsul actului de control a fi fost încălcate de reclamant. În continuare, Curtea expune concluzii succinte, prin care confirmă aspectele reținute prin raportul de control, fără a prezenta o analiză proprie, completă, a argumentelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, neputând fi decelat raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată.

Totodată, este de observat că parte din considerentele instanței de fond sunt străine cauzei, făcând trimitere la alte părți, alte acte administrative și alte măsuri dispuse de pârâta Curtea de Conturi a României, împrejurare care confirmă că prima instanță a făcut o analiză superficială și formală a cauzei; mai mult, datele cauzei sunt greșit reținute (din perspectiva numărului dosarelor de instanță a căror verificare urma a fi realizată de societatea de avocați).

Este adevărat că motivarea hotărârii nu reprezintă o problemă de volum, ci una de conținut, dar este necesar ca acest conținut să releve o analiză concretă și completă a situației de fapt și de drept relevate în speță. Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. face trimitere la nevoia expunerii motivelor de fapt și de drept "pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților", ceea ce conduce la concluzia că motivarea trebuie sa cuprindă argumentele proprii judecătorului, simpla reluare a argumentelor uneia dintre părți ori prezentarea succintă a situației de fapt și de drept, astfel cum a fost reținută prin actele administrative contestate, nefiind suficientă. O astfel de motivare nu face dovada analizării efective a argumentelor părților și nu respectă rigorile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României, care garantează dreptul la un proces echitabil, garanție ce nu poate fi respectată de o hotărâre judecătorească care se rezumă la a prelua argumentele părților sau conținutul actelor supuse controlului de legalitate, fără a fi trecute prin filtrul judecătorului.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauza de față, considerentele hotărârii recurate nu respectă exigențele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective și complete a cauzei și a argumentelor părților, astfel încât se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte nu va mai analiza motivele de recurs invocate de reclamant, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare.

Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Institutul Național al Patrimoniului, va casa sentința civilă nr. 4300 din 13 noiembrie 2017 și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Institutul Național al Patrimoniului împotriva sentinței civile nr. 4300 din 13 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2021.