ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1939/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. La data de 30.09.2020 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, contestația formulată de Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii nr. 30 din 15.09.2020 dată de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României și a deciziei nr. XII/6/08.07.2019 dată de Curtea de Conturi a României. Reclamanta a solicitat anularea în parte a actelor administrative emise de pârâta Curtea de Conturi a României, în sensul admiterii contestației formulate împotriva măsurii dispuse de Curtea de Conturi a României la pct. II.1. din decizia nr. XII/6/08.07.2019. Totodată, a solicitat și suspendarea executării măsurii de la pct. II.1 din decizia nr. XII/6/08.07.2019, până la soluționarea contestației.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 1099 din data de 9 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României, ca fiind neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 1099 din data de 9 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. În primul motiv de recurs se invocă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. "când hotărârea (...) cuprinde motive contradictorii". Instanța de fond a expus un raționament juridic asupra "contextului legislativ" în care a fost adoptată H.G. nr. 250/1992, adoptată de Guvern "în anii 90", raționament care a nu a fost finalizat cu o concluzie finală, dar în urma căruia se insinuează că actul normativ respectiv ar fi devenit caduc, fără ca instanța să menționeze expres în considerente decât: "Curtea subliniază faptul că H.G. nr. 250/1992 nu poate fi separată de actul normativ de rang superior în temeiul căruia a fost adoptată. Or, Legea nr. 6/1992, ca de altfel si Legea nr. 31/1991 au fost abrogate în anul 2003 prin adoptarea unui nou Cod al Muncii și că "Codul Muncii nu poate fi însă completat cu H.G. nr. 250/1992, adoptată în baza unei norme speciale de delegare de la Legea nr. 6/1992" Or, raționamentul instanței este totalmente greșit, atât timp cât H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare și-a produs în continuare efectele, fiind și în prezent în vigoare. Mai mult, aceasta a fost modificată succesiv prin O.U.G. nr. 123/2003, O.U.G. nr. 92/2004, O.G. nr. 9/2005, H.G. nr. 411/2006 și Legea nr. 31/2020. Așadar, chiar dacă Legea nr. 6/1992 a fost abrogată prin Legea nr. 53/2003 -Codul Muncii (aspect real), Legea nr. 31/1991 a suferit modificări, însă este și în prezent în vigoare. O altă eroare cuprinsă în considerente o reprezintă împrejurarea că " H.G. nr. 250/1992 nu poate fi separată de actul normativ de rang superior în temeiul căruia a fost adoptată (...) Legea nr. 6/1992. Cu toate acestea, pe portalul legislativ al Ministerului Justiției, Legea nr. 6/1992 nu este enumerată la nici una din legăturile H.G.. nr. 250/1992 cu acte anterioare sau ulterioare: https:/Iegislatie.iust.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/2566, fiind clar că H.G.. nr. 250/1992 are un parcurs independent de Legea nr. 6/1992, contrar celor susținute în considerentele instanței de fond. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv hotărârea a fost pronunțată "cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.". Sub acest aspect se susține că instanța de fond nu a înlăturat nici un moment împrejurarea invocată de DNA că, deși pe buletinele de determinare întocmite la solicitarea DNA este menționat că expertizarea este făcută pentru obținerea sporului de toxicitate, este de subliniat că pentru acordarea concediului suplimentare se solicită constatarea unei situații identice, dar care ar presupune - din perspectiva Curții de Conturi și a instanței de fond - o expertiză nouă, care ar dubla costurile. Or, Curtea de Conturi a României este acea instituție care veghează chiar asupra cheltuirii banului public, scopul acesteia fiind chiar prevenirea irosirii acestor fonduri. După cum s-a arătat, la nivelul anului 2018 suma plătită a fost în cuantum de 183.616 RON (155.710,5 RON și 27.905,5 RON pentru efectuarea determinărilor de noxe în vederea acordării sporului pentru condiții vătămătoare, la cele doua sedii ale structurii centrale și serviciile teritoriale. În accepțiunea Curții de Conturi, suma ar fi trebuit să fie dublată - 367.232 RON, pentru a fi constatați aceiași parametri, pe baza acelorași criterii, practic pentru identificarea unei situații similare. Interpretarea legii trebuie să se facă atât în litera legii, dar și în spiritul acesteia, așa că, este evident că situația premisă (condițiile periculoase) există, fiind de necontestat, recunoscută urmare a efectuării unor determinări de un institut autorizat, sigura "deficiență" constatată de Curtea de Conturi fiind lipsa mențiunii exprese pe buletinele de determinare că ar servi inclusiv la acordarea concediului de odihnă suplimentar. Astfel, după cum am arătat, în cadrul D.N.A. nivel central și servicii teritoriale existența condițiilor deosebite - vătămătoare, grele sau periculoase - la locurile de muncă a fost stabilită pe baza determinărilor efectuate de către personalul Institutului Național de Cercetare Dezvoltare pentru Protecția Muncii determinări din care au rezultat depășirea limitelor prevăzute de normele naționale de protecție a muncii, așa după cum era prevăzut la art. 3 al Legii nr. 31/1991 și pe baza acestora s-a acordat sporul de 15% angajaților DNA, precum și cele 5 zile/10 zile de concediu suplimentar de odihnă funcționarilor publici și personalului contractual. Determinările efectuate au fost avizate de Inspectoratele teritoriale de muncă și de Direcțiile de Sănătate Publică, folosindu-se aceeași expertizare atât la acordarea sporului pentru de spor pentru condiții periculoase sau vătămătoare, cât și la acordarea concediului de odihnă suplimentar întrucât vizau întrunirea acelorași criterii de desfășurare a muncii angajaților. În cadrul DNA, condițiile de muncă sunt similare, existența factorilor nocivi, a prafului din dosare constatatându-se încă de la primele măsurători, începând cu anul 2003, efectuate pe baza criteriilor prevăzute în baza Legii nr. 31/1991, precum și la cele ulterioare anului 2018 pentru acordarea sporului de condiții periculoase, efectuate pe baza criteriilor prevăzute în H.G. nr. 917/2017 - pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă, precum și a condițulor de acordare a acestuia pentru familia ocupațională de funcții bugetare "Administrație" din administrația publică centrală. Determinările au fost efectuate de același institut de protecția muncii, instituție abilitată pentru a efectua asemenea determinări și expertizări, pe baza acelorași criterii, prevăzute în legi diferite. De asemenea, mențiunea că, pentru acordarea acestor zile suplimentare de concediu de odihnă ar fi trebuit o nouă expertiză, alta decât cea pentru acordarea sporului pentru condiții periculoase sau vătămătoare de 15% este, de asemenea, excesivă, având în vedere că legea nu dispune de asemenea manieră. Dimpotrivă, efectuarea a două expertizări, pe baza acelorași criterii, pentru a constata aceeași împrejurare este împotriva judicioasei folosiri a banului public, costurile dublându-se. După cum s-a arătat, în anul 2018 D.N.A. a achitat facturi către INCDPM "A." în cuantm de 183.616 Iei (155.710,5 RON și 27.905,5 RON pentru efectuarea determinărilor de noxe în vederea acordării sporului pentru condiții vătămătoare, la cele două sedii ale structurii centrale și serviciile teritoriale. În accepțiunea Curții de Conturi, suma ar fi trebuit să fie dublată - 367.232 RON, pentru a fi constatați aceiași parametri, pe baza acelorași criterii. Apreciază că nici sub aspectul incidenței actelor normative speciale, instanța de fond nu a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material (dincolo de împrejurarea că le consideră abrogate/neabrogate/caduce), după cum urmează: a. Dispozițiile art. 18 din H.G. nr. 250/1992 rețin: "în afara concediului de odihnă, prevăzut la art. 1, salariații din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, care prestează munci grele, periculoase sau vătămătoare, ori lucrează în locuri de muncă în care există astfel de condiții, stabilite potrivit Legii nr. 31/1991, au dreptul în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă suplimentar, cu o durată cuprinsă între 3-10 zile lucrătoarei/condiționând aplicarea acestuia de incidența Legii nr. 31/1991. b. În Raportul Curții de Conturi este menționată, de asemenea, și acordarea concediilor de odihnă suplimentare funcționarilor publici și personalului contractual din cadrul DNA după data emiterii Ordinului procurorului șef al D.N.A. nr. 100 din 27.07.2018 prin care au fost abrogate Ordinul procurorului șef nr. 26/3.04.2008, modificat prin Ordinul nr. 107/12.07.2017 (pentru funcționarii publici) și Ordinul procurorului șef nr. 40/29.04.2008, modificat prin Ordinul nr. 117/31.07.2017. Apreciază că, contrar celor reținute de instanța de fond, nici această măsura nu încalcă prevederile legale în vigoare întrucât la data abrogării ordinului existau persoane care efectuaseră acest concediu, dar și persoane care nu îl efectuaseră, considerându-se că pot fi acordate în continuare concediile suplimentare neefectuate, doar în condițiile în care personalul amintit a avut acest drept în perioada din an situată între limitele 1 ianuarie -27 iulie 2018, anterior abrogării Ordinelor respective, și numai proporțional cu perioada în care ordinul amintit a fost în vigoare. În concluzie, ulterior abrogării ordinelor în cauză, salariații aveau deschisă calea solicitării concediului de odihnă neefectuat în perioada valabilității ordinelor, încă 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul, așa încât, acordarea în continuare a concediului suplimentar, proporțional cu perioada valabilității ordinelor salariaților care încă nu beneficiaseră de acesta este pe deplin legală.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat și menținerea sentinței atacate. Recurentul-reclamant Ministerul Publice - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a depus precizări în cadrul cărora a menționat că, la data de 5 decembrie 2022 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1163 Legea nr. 329/29.11.2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 78/2018 privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială, context în care apreciază că Decizia nr. XII/6/08.07.2019 emisă de Curtea de Conturi a României a rămas fără obiect.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 04 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 31 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. 6.1. Examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei de interes invocată în ședința publică din data de 05.04.2023, Înalta Curte o constată ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. "orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia justifică un interes". Prin urmare, una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării căilor de atac. În dreptul procesual civil, interesul de a promova o acțiune este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia. Conform art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual iar acțiunea în contencios administrativ nu derogă de la aceste cerințe, în raport cu prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004. Activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes reprezentând folosul material sau moral pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu soluționarea unei cereri - acțiune sau cale de atac. Potrivit dispozițiilor art. 458 din C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, cu prilejul promovării acțiunii sau formulării căii de atac, și care trebuie să subziste pe tot parcursul derulării cauzei. În contextul arătat se constată că, cererea de recurs vizează anularea măsurii dispuse de Curtea de Conturi a României la pct. II.1 din Decizia nr. XII/6/08.07.2019 prin care s-a dispus în sarcina conducerii entității verificate remedierea abaterii reținute în actul de control, constând în acordarea unor drepturi de personal reprezentând indemnizații de concediu de odihnă suplimentar, fără îndeplinirea condițiilor stabilite de prevederile legale în domeniu, însă apariția Legii nr. 329/29.11.2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 78/2018 privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială și emiterea raportului de follow-up aprobat de Departamentul XII al Curții de Conturi a României, încheiat în urma misiunii de follow-up privind modul de implementare a măsurii dispuse prin Decizia nr. 6/08.07.2019, nu poate înlătura interesul recurentului-reclamant de a obține rezultatul dorit în urma demersului judiciar. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes a recursului. 6.2. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte a actelor administrative emise de pârâta Curtea de Conturi a României, în sensul admiterii contestației formulate împotriva măsurii dispuse de Curtea de Conturi a României la pct. II.1. din decizia nr. XII/6/08.07.2019. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență că, inexistența dreptului la concediu de odihnă pentru niciuna din categoriile profesionale din Ministerul Public înseamnă înlăturarea retroactivă a modalității concrete de acordare în favoarea beneficiarilor a plății indemnizației. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, prin primul motiv de recurs se invocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotătârea cuprinde motive contradictorii, în susținerea căruia arată că raționamentul instanței este totalmente greșit, atât timp cât H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare și-a produs în continuare efectele, fiind și în prezent în vigoare. Mai mult, aceasta a fost modificată succesiv prin O.U.G. nr. 123/2003, O.U.G. nr. 92/2004, O.G. nr. 9/2005, H.G. nr. 411/2006 și Legea nr. 31/2020. Cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că criticile formulate subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat. Împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la existența unor motive contradictorii, deoarece interpretarea actelor normative și raționamentul expus de judecătorul fondului poate fi, eventual, o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate și analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar conține motive contradictorii nu poate fi primită. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant susține că interpretarea legii trebuie să se facă atât în litera legii, dar și în spiritul acesteia, iar în cadrul D.N.A. nivel central și servicii teritoriale, existența condițiilor deosebite - vătămătare, grele sau periculoase, la locurile de muncă a fost stabilită pe baza deternminărilor efectuate de către personalul Institutului Național de Cercetare Dezvoltare pentru Protecția Muncii, pentru care la nivelul anului 2018 în vederea obținerii sporului de toxicitate, au fost întocmite buletine de determinare la solicitarea D.N.A. din care a rezultat depășirea limitelor prevăxute de normele naționale de protecție a muncii, așa cum era prevăzut la art. 3 al Legii nr. 31/1991 și pe baza cărora s-a acordat sporul de 15% angajaților DNA, precum oi cele 5 zile/10 zile de concediu suplimentar de odihnă funcționarilor publici și personalului contractual. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Înalta Curte constată că prin ordinul procurorului șef nr. 26/03.04.2008 privind concediul suplimentar de odihnă acordat funcționarilor publici din Direcția Națională Anticorupție s-a aprobat acordarea a 5 zile de concediu de odihnă suplimentar acestei categorii de personal. Ulterior, prin ordinul procurorului șef nr. 107/12.07.2017 referitor la modificarea alin. (1) al art. 1 din ordinul nr. 26/03.04.2008 privind concediul suplimentar de odihnă acordat funcționarilor publici din Direcția Națională Anticorupție a fost aprobată acordarea a 10 zile de concediu de odihnă suplimentar funcționarilor publici. În ceea ce privește personalul contractual, prin ordinul procurorului șef nr. 40/29.04.2008 privind concediul suplimentar de odihnă acordat personalului contractual din Direcția Națională Anticorupție a fost aprobată acordarea a 5 zile de concediu de odihnă suplimentar acestui personal. În urma controlului efectuat, Curtea de Conturi a României a considerat ca fiind abatere de la legalitate faptul că ordinele din anul 2008 au fost emise fără a fi fost anterior stabilită existența condițiilor deosebite de muncă, pe baza determinărilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 31/1991. În acest sens, s-a afirmat că dispozițiile art. 18 și art. 19 din H.G. nr. 250/1992, republicată, coroborate cu cele ale art. 2 din Legea nr. 31/1991 fac trimitere la condițiile deosebite de muncă ca fiind un element obligatoriu al acordării concediului de odihnă suplimentar, respectiv stabilirea criteriilor, categoriilor de personal și a locurilor de muncă în care se desfășoară astfel de activități. Or, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, buletinele de determinare din anul 2005 și din anul 2018 au fost emise strict pentru acordarea sporului pentru condiții grele, vătămătoare sau periculoase, spor prevăzut de H.G. nr. 281/1993, respectiv H.G. nr. 118/2018, iar nu pentru acordarea concediului de odihnă suplimentar. Într-adevăr, dispozițiile art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, republicată, menționează că: "În afara concediului de odihnă, prevăzut la art. 1, salariații din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, care prestează munci grele, periculoase sau vătămătoare, ori lucrează în locuri de muncă în care există astfel de condiții, stabilite potrivit Legii nr. 31/1991, au dreptul în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă suplimentar, cu o durată cuprinsă între 3 - 10 zile lucrătoare", iar dispozițiile art. 19 din același act normativ, menționează că: "Stabilirea categoriilor de personal, a activităților și a locurilor de muncă pentru care se acordă concediu de odihnă suplimentar, precum și existența condițiilor de muncă vătămătoare, grele sau periculoase se fac potrivit prevederilor art. 2 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 31/1991". Conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 31/1991 "(1) Existenta condițiilor deosebite - vătămătoare, grele sau periculoase - la locurile de muncă se stabilește, pentru fiecare unitate, de inspectoratele de stat teritoriale pentru protecția muncii, pe baza determinarilor efectuate de către personalul încadrat în unitățile specializate ale Ministerului Sănătății din care rezultă depășirea limitelor prevăzute de normele naționale de protecție a muncii. Inspectoratele de stat teritoriale pentru protecția muncii au obligația de a verifica dacă la data efectuării determinarilor s-au aplicat toate măsurile pentru normalizarea condițiilor de muncă și dacă instalațiile de protecție a muncii funcționează normal." Într-adevăr, din analiza buletinelor de determinare a rezultat că acestea au fost emise pentru acordarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, în cuantum de 15% din indemnizația lunară de încadrare sau, după caz, din salariul de bază (mențiune ce se regăsește în toate buletinele de determinare), în conformitate cu prevederile H.G. nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unitățile bugetare, abrogată de Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (buletinele de expertizare din anul 2005) și cu prevederile H.G. nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă, precum și a condițiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională (buletinele de expertizare din anul 2018). Însă, o astfel de determinare a condițiilor de muncă din cadrul reclamantei Direcția Națională Anticorupție în vederea acordării zilelor de concediu de odihnă suplimentar, nu a fost făcută nici în anul 2008 când au fost emise ordinele administrative de acordare a 5 zile de concediu de odihnă suplimentar pentru funcționarii publici și personalul contractual, nici ulterior până la data abrogării ordinelor. Faptul că la nivelul anului 2018 s-a plătit suma de 183.616 RON pentru efectuarea determinărilor de noxe în vederea acordării sporuli pentru condiții vătămătoare, la cele două sedii ale structurii centale și serviciile teritoriale nu poate atrage concluzia că aceleași buletine de determinare se pot folosi și la acordarea concediului de odihnă suplimentar. De asemenea, Înalta Curte constată că adoptarea Legii nr. 329/29.11.2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 78/2018 privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială și emiterea raportului de follow-up aprobat de Departamentul XII al Curții de Conturi a României, încheiat în urma misiunii de follow-up privind modul de implementare a măsurii dispuse prin Decizia nr. 6/08.07.2019, nu pot constitui motive de nelegalitate a actului administrativ atacat în contextul în care acesta reprezintă o realitate juridică ce nu poate fi înlăturată. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes a recursului, precum și recursul, ca nefondat.