ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 119/2022

Ședința publică din data de 13 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 26.09.2014, reclamantul Ministerul Public-Parchetul De Pe Lîngă Înalta Curte De Casație Și Justiție a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând anularea constatării înscrise la punctul 2 și a măsurii dispuse la punctul 2 din Decizia nr. XII/7/16.07.2014/D1.

Prin sentința civilă nr. 47 din 7 februarie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a cererea formulată de reclamantul Ministerul Public-Parchetul de pel Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și a anulat Decizia nr. XII/7/16.07.2014/D1 și încheierea nr. 35/10.09.2014 emise de pârâtă.

Împotriva sentinței civile menționate la punctul I.2 anterior, a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, invocând incidența prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca întemeiată.

În motivarea căii de atac promovate, recurenta a arătat că hotărârea este pronunțată cu încălcarea și greșita aplicare a principiului de drept tempus regit actum, cât și a prevederilor art. 430 C. proc. civ., motivele de casare fiind prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, recurenta a susținut că misiunea de audit financiar la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a desfășurat în perioada 10.03.2014 -18.06.2014 și s-a referit la situațiile financiare încheiate la 31.12.2013.

În intervalul de timp evidențiat, dispozițiile art. 296

18

alin. (5) și ale pct. 27 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, erau în vigoare la momentul consemnării abaterii de la legalitate în procesul-verbal de constatare anexă la Raportul de audit financiar nr. x/18.06.2014 și dispunerii măsurii de la pct. 2 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, arată recurenta, conform prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, "Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".In consecință, apreciem ca fiind lipsită de fundament susținerea instanței de fond conform căreia constatarea și măsură dispusă pentru remedierea sa sunt nelegale pentru că în anul 2015, la doi ani după întocmirea situațiilor financiare supuse auditului, art. 296

18

alin. (5) și ale pct. 27 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004 au fost declarate nelegale.

b) In ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., recurenta susține următoarele aspecte:

Litigiul ce a făcut obiectul sentinței civile recurate se referă la contestarea de către intimatul-reclamant a unei măsuri dispuse în baza unor prevederi legale în vigoare la momentul încheierii raportului de audit financiar și emiterii deciziei contestate.

Spre deosebire de acesta, prin sentința civilă nr. 2672//20.10.2015 s-a dispus anularea pct. 27 (privind art. 296

18

alin. (5) din Codul fiscal) și a pct. 27 (privind art. 296

18

alin. (5)

1

din Codul fiscal) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În fine, recurenta susține că între cele două litigii nu există nici identitate de obiect și nici identitate de părți, situație în care consideră că nu se poate susține existența autorității de lucru judecat.

Intimatul - reclamant Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note scrise prin care a solicitat respingerea căii de atac promovate, ca nefondate și menținerea, drept temeinică și legală, a sentinței recurate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 4 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 13 ianuarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate și de dispozițiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. XII/7/16.07.2014/D1, Curtea de Conturi a stabilit în sarcina reclamantului, măsuri de remediere a deficiențelor, la pct. 2 stabilind următoarele:" Luarea măsurilor care să asigure, atât la nivelul ordonatorului principal de credite cât și la nivelul ordonatorilor secundari și terțiari, aplicarea completă și corectă a prevederilor legale în vigoare în ceea ce privește calculul contribuțiilor de asigurări sociale în cazul drepturilor bănești plătite în baza unor hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, prin defalcarea sumelor pe lunile la care se referă, utilizarea cotelor de contribuții de asigurări sociale în vigoare în acea perioadă, precum și depunerea declarațiilor rectificative, conform actelor normative în vigoare."

Contestația formulată împotriva măsurilor dispuse prin decizia menționată a fost respinsă prin încheierea nr. 35/10.09.2014, fiind menținute măsurile dispuse de Curtea de Conturi.

Prin sentința civilă ce face obiectul prezentului recurs, instanța fondului a anulat atât Decizia nr. XII/7/16.07.2014/D1, cât și încheierea nr. 35/10.09.2014, reținând, în esență, că, prin sentința civilă nr. 2672/20.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului declarat împotriva sa, s-a dispus anularea pct. 27 privind art. 296

18

alin. (5) Codul fiscal și pct. 28 privind art. 296

18

alin. (5)

1

Codul fiscal din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în temeiul cărora au fost emise actele contestate. Pentru anularea acestor prevederi, instanța de contencios administrativ a constatat că dispozițiile pct. 27 și 28 din Norme contravin dispozițiilor din Codul fiscal în aplicarea cărora au fost emise

Printr-o primă critică adusă hotărârii instanței de fond, recurenta învederează că nelegalitatea hotărârii atacate ar deriva din aplicarea greșită a principiului de drept tempus regit actum, având în vedere că anularea prevederilor pct. 27 și 28 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal a avut la loc la doi ani după emiterea actelor contestate.

Înalta Curte constată că este nefondată această critică, având în vedere că anularea prevederilor pct. 27 privind art. 296

18

alin. (5) Codul fiscal și pct. 28 privind art. 296

18

alin. (5)

1

Codul fiscal, din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care au caracter normativ, produce efecte juridice în privința actele administrative individuale contestate, emise în temeiul și cu aplicarea acestor prevederi.

Drept urmare, sunt nefondate susținerile recurentei, atât timp cât motivul contestării actelor administrative este generat chiar de interpretarea și aplicarea acestor prevederi, având caracter normativ, anulate, constatate ca fiind contrare prevederile Codul fiscal în aplicarea cărora au fost emise.

În ceea ce privește celelalte susțineri ale recurentei, privind reținerea de către instanța de fond a autorității de lucru judecat, raportat la sentința nr. 2672/20.10.2015, corecte din perspectiva lipsei identității de părți, nu sunt de natură să conducă la nelegalitatea sentinței, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 23 din Legea nr. 554/2004, invocate chiar de recurentă, potrivit cărora "Hotărârile judecătorești definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor."

În interpretarea acestor dispoziții, prin Decizia nr. 10/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura hotărâri prealabile, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., s-a stabilit că "Dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești."

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că în mod corect au fost anulate actele administrative individuale contestate în prezenta cauză, fiind legală hotărârea primei instanțe de admitere a cererii de anulare a acestora.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr. 47 din 7 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 ianuarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.