ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 441/2020

Ședința publică din data de 29 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 07 septembrie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Institutul Național al Patrimoniului, a solicitat obligarea pârâților să efectueze operațiunea administrativă de rectificare a erorii materiale cuprinse în Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 2828/2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 bis din data de 15.02.2016 - Lista monumentelor istorice, în sensul înlăturării înscrierii ca monument istoric a imobilului situat în București, Str. x, identificat ca monument istoric la pozițiile nr. 1869 și nr. 1888 din Anexa nr. 1 la ordinul atacat.

Prin sentința civilă nr. 744 din 06 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Institutul Național al Patrimoniului.

Împotriva sentinței civile nr. 744 din 06 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac, reclamantul a susținut că, potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, în situația imobilelor înscrise în Lista monumentelor istorice anterior intrării în vigoare a acestei legi, Institutul Național al Patrimoniului avea obligația ca, în termen de 3 ani de la apariția actului normativ, să verifice dacă regimul de monument istoric se menține sau nu, ceea ce înseamnă reluarea și parcurgerea procedurii de clasare prevăzută de lege.

Contrar argumentației primei instanțe, nu există un ordin de clasare nici înainte, nici după apariția Legii nr. 422/2001, astfel încât, în lipsa acestui ordin, procedura nu a fost legal îndeplinită, iar imobilul a fost în mod eronat înscris în Lista monumentelor istorice din anul 2004, eroare care s-a perpetuat în anul 2015.

A apreciat recurentul-reclamant a fi greșit argumentul instanței de fond, referitor la menținerea efectelor Listei monumentelor istorice din anul 1991-1992, al cărei conținut a fost preluat în lista aferentă anului 2004, întrucât, potrivit art. 60 din Legea nr. 422/2001, această listă avea o existență juridică limitată la cei trei ani de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, timp în care autoritatea publică avea obligația de a parcurge procedura prevăzută de art. 3, art. 7 și art. 21 cu privire la clasarea imobilelor. Această interpretare este susținută de dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 477/2005, care a reținut că efectele clasării stabilite în temeiul O.G. nr. 27/1992 încetează la împlinirea termenului prevăzut de art. 60 din Legea nr. 422/2001, dar și de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sens în care este indicată decizia nr. 908/2008.

În acest context, recurentul-reclamant a susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 pentru a se dispune rectificarea erorilor materiale din cuprinsul Listei monumentelor istorice din anul 2015.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 26 iunie 2017, intimatul-pârât Institutul Național al Patrimoniului a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14 iulie 2017, intimatul-pârât Ministerul Culturii a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Chestiunea litigioasă supusă dezlegării instanței de contencios administrativ privește, în esență, modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, în cazul imobilelor înscrise în Lista monumentelor istorice întocmită anterior acestui act normativ, recurentul-reclamant susținând că autorității publice competente îi revenea obligația actualizării acestei liste prin parcurgerea întregii proceduri de clasificare a tuturor imobilelor, ipoteză pe care instanța de fond a apreciat-o a fi lipsită de fundament.

Înalta Curte constată că modalitatea de interpretare a noțiunii de "actualizare" a listei monumentelor istorice, dispuse prin art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, astfel cum a fost susținută de recurentul-reclamant, nu corespunde voinței legiuitorului.

Potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001:

"Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991-1992, rămâne în vigoare și produce efecte ca atare timp de maximum 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, perioadă în care aceasta va fi actualizată potrivit art. 3, 7 și 21."

Datorită trimiterilor textului de lege la dispozițiile art. 3, art. 7 și art. 21 din Legea nr. 422/2001, care reglementează procedura de clasificare a imobilelor, recurentul-reclamant a pornit de la premisa eronată că toate imobilele cuprinse în listele monumentelor istorice întocmite anterior, trebuie să fie supuse unei noi proceduri de clasare, astfel încât, includerea imobilului aflat în proprietatea sa în lista întocmită la nivelul anului anului 2004 și apoi în cea aferentă anului 2015, fără parcurgerea acestei proceduri, reprezintă o eroare.

În realitate, "actualizarea" listei monumentelor istorice nu poate avea ca obiect reluarea procedurii de clasare cu privire la toate imobilele înscrise anterior, atât timp cât o astfel de dispoziție nu rezultă explicit din textul de lege (și, am adăuga, o astfel de activitate ar reprezenta un consum însemnat de resurse și un număr ridicat de proceduri de îndeplinit, care ar putea depăși cu ușurință reperul temporal de trei ani), trimiterile la dispozițiile art. 3, art. 7 și art. 21 din Legea nr. 422/2001 având aplicabilitate doar în privința imobilelor nou introduse în listă. După cum în mod corect a remarcat și instanța de fond, având în vedere și dispozițiile Ordinului ministrului Culturii și Cultelor nr. 2682/2003 privind aprobarea normelor metodologice de clasare și evidență a monumentelor istorice, operațiunea de actualizare a listei monumentelor istorice presupune adăugarea în listă a obiectivelor nou clasate, înlăturarea imobilelor pentru care s-a urmat procedura de declasare și validarea monumentelor istorice deja cuprinse în lista aprobată în anii 1991-1992, respectiv preluarea acestora în noua listă, fără refacerea/reluarea procedurii de clasare.

Or, imobilul proprietatea reclamantului a fost înscris în Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991-1992, conform dispozițiilor O.G. nr. 27/1992 și nu a fost supus declasării în perioada 1991-2015, fiind cuprins în listele succesive, întocmite la nivelul anilor 2004, 2010 și 2015, conform Legii nr. 422/2001.

Așadar, este nefondată critica formulată de recurentul-reclamant referitoare la inexistența unui ordin de clasare, necesar includerii imobilului în lista aferentă anului 2015, atât timp cât imobilul a fost inclus în Lista monumentelor istorice prin urmarea procedurii prevăzute de O.G. nr. 27/1992, în vigoare la data clasării, procedură care nu prevedea emiterea unui ordin de clasare, ci doar aprobarea listei de către Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice. Totodată, emiterea unui ordin de clasare nu era necesară după apariția Legii nr. 422/2001, având în vedere argumentele expuse anterior, referitoare la inexistența unei obligații a autorității de a relua procedura de clasare pentru imobilele deja cuprinse în listele anterioare și care nu au fost declasate.

În ceea ce privește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 477/2005, pronunțate în soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a prezentat doar un anumit pasaj din această decizie, desprins din context, fără a-l corela cu restul considerentelor. Deși Curtea Constituțională a reținut că efectele clasării dispuse prin O.G. nr. 27/1992 au încetat la data expirării celor trei ani, termen stabilit de art. 60 din Legea nr. 422/2001, în cuprinsul aceleiași decizii a concluzionat că:

"...în baza dispozițiilor art. 60 alin. (1) din lege, a fost emis Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2.314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, și a Listei monumentelor istorice dispărute, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 16 iulie 2004, listă care cuprinde și monumentele istorice clasate ca atare prin Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991-1992.

În consecință, potrivit art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate ridicată este inadmisibilă, întrucât textul legal criticat nu mai este în vigoare, acesta încetându-și efectele la data de 16 iulie 2004, când a fost publicat în Monitorul Oficial al României Ordinul nr. 2.314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, și a Listei monumentelor istorice dispărute, emis de ministrul culturii și cultelor."

Așadar, Curtea Constituțională a constatat că imobilele cuprinse în Lista monumentelor istorice întocmită la nivelul anilor 1991-1992 au fost preluate în lista întocmită în anul 2014, fără ca prin aceasta să afirme, explicit sau implicit, astfel cum a susținut recurentul-reclamant, că includerea în noua listă trebuia să se realizeze prin reluarea procedurii de clasare.

În ceea ce privește decizia de speță din jurisprudența Înaltei Curți, invocată de recurentul-reclamant, instanța de control judiciar reține că, din considerentele deciziei nr. 908/2008, rezultă o situație de fapt diferită de cea din prezenta cauză (în decizia de speță reclamanta nu a cunoscut existența procedurii de clasare a imobilului proprietatea sa), de natură a afecta însăși procedura care a condus la includerea imobilului în lista monumentelor istorice întocmită în anul în anul 2004. Aceste circumstanțe specifice nu au fost invocate de reclamant și nu se regăsesc în prezenta cauză, pe de-o parte, iar pe de altă parte, această decizie de speță, singulară și cu elemente de fapt diferite, nu poate fi opusă, cu titlu de practică judiciară a ÎCCJ în materie.

În fine, în ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, care permit efectuarea unor operațiuni de rectificare a erorilor ivite în cuprinsul listei monumentelor istorice, Înalta Curte constată că textul de lege se referă la erorile materiale, situație neregăsită în prezenta cauză, întrucât pretinsa eroare invocată de reclamant nu vizează o simplă greșeală materială, ci pune în discuție un aspect de nelegalitate a Ordinul ministrului culturii nr. 2828/2015, din perspectiva includerii imobilului pe care îl deține reclamantul în cuprinsul listei monumentelor istorice din 2015, fără respectarea procedurii de clasare.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 744 din 06 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.