ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4670/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale, au solicitat anularea Deciziei nr. 4681/16.06.2016, prin care Ministerul Culturii a respins solicitarea de declasare a monumentului istoric "C.", precum și a Deciziei nr. 6128/06.10.2016, prin care li s-a respins plângerea prealabilă, cu consecința obligării Ministerului Culturii să declaseze imobilul monument istoric.

Prin sentința civilă nr. 3881 din 23 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată, iar pe fondul cauzei, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3881 din 23 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A. și B., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar în rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de casare, recurenții-reclamanți au formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate:

Instanța de fond a apreciat în mod greșit că nu au fost atacate actele emise de Comisia Națională a Monumentelor Istorice, respectiv propunerea Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice.

Legea nr. 422/2001 nu prevede posibilitatea contestării propunerii emise de Comisia Națională a Monumentelor Istorice, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de fond.

Prin aplicarea greșită a normelor de drept material indicate, prima instanță a respins acțiunea, fără a analiza legalitatea deciziilor contestate și raportat la motivele reținute de Ministerul Culturii pentru respingerea solicitării de declasare a imobilului.

Prin soluția instanței de fond se încalcă dreptul la un proces echitabil, nefiind exercitat un control de legalitate eficient asupra actelor emise de Ministerul Culturii, cu o motivare neîntemeiată.

Totodată, interpretarea greșită a Legii nr. 422/2001 a condus și la o soluție greșită în privința probatoriului administrat în cauză.

Prin încheierea din 29 iunie 2017, instanța de fond a respins solicitarea reclamanților de a se administra și proba cu expertiză în specialitatea arhitectură, apreciind că nu este concludentă și utilă cauzei, întrucât nu au fost atacate actele emise de Comisia Națională a Monumentelor Istorice.

În cazul în care instanța de fond ar fi încuviințat administrarea probei cu expertiză tehnică, ar fi rezultat fără echivoc că locuința nu are valoare istorică însemnată și că nu este reprezentativă pentru municipiul Alexandria, neavând valoare memorial-simbolică.

Motivarea dată dosarului de declasare, respectiv că imobilul are o importanță istorică pentru municipiul Alexandria este neîntemeiată, fiind contrazisă de avizul inițial favorabil al direcției din teritoriu a Ministerului Culturii, precum și de poziția comunității locale exprimată de Primăria Alexandria.

Totodată, prima instanță a apreciat că nu sunt pertinente criticile privind clasarea imobilului ca monument istoric, întrucât au fost tranșate la rămânerea definitivă a actului de clasare.

Or, acest act nu este depus la dosar și nu a fost comunicat, contrar dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 27/1992.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 10 mai 2018, intimatul-pârât Ministerul Culturii și Identității Naționale a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanță.

Intimatul-pârât a susținut, în esență, că în mod întemeiat instanța de fond a reținut că nefiind invocate în cererea introductivă motive de nelegalitate în privința propunerii de declasare, soluția adoptată prin deciziile atacate este temeinic justificată, având la bază opinia cu valoare științifică ridicată exprimată prin propunere, căreia legea îi conferă, practic, caracter obligatoriu.

Ministrul Culturii și Identității Naționale nu poate impune Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice să emită aviz favorabil de declasare a unui monument istoric, în acest sens dispozițiile art. 33 din Legea nr. 422/2001 prevăzând că Ministrul Culturii poate decide declasarea numai în cazul în care Comisia Națională a Monumentelor Istorice a propus declasarea.

Prin Rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 03 decembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 septembrie 2020, în raport de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat.

Recurenții-reclamanți A. și B. au supus controlului de legalitate Decizia nr. 4681/16.06.2016, emisă de pârâtul Ministerul Culturii, prin care s-a dispus respingerea solicitării de declasare a monumentului istoric "C.", precum și Decizia nr. 6128/06.10.2016, emisă de ministerul pârât, prin care reclamanților le-a fost respinsă plângerea prealabilă.

În cuprinsul Deciziei nr. 4681/16.06.2016 s-a reținut că urmare a reanalizării dosarului în ședința din data de 31.05.2016 a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, s-a decis respingerea solicitării de declasare prin majoritate simplă de voturi, dintre motivațiile notate de membrii comisiei fiind enumerate: vechimea mare a imobilului, considerat autentic din punct de vedere al amplasamentului, conceptului, materialelor și tehnicilor de execuție, relevanța imobilului pentru municipiul Alexandria, valorile arhitecturale, valoarea tradițională, autenticitatea și reprezentativitatea monumentului istoric pentru comunitatea locală.

Instanța de fond a reținut că prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții nu au înțeles să atace și propunerea Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, nefiind invocate motive de nelegalitate în privința acestei propuneri, context în care s-a apreciat că soluția adoptată prin deciziile atacate este temeinic justificată, având la bază opinia cu valoare științifică ridicată exprimată prin propunere, căreia legea îi conferă un caracter obligatoriu.

Instanța de control judiciar nu poate împărtăși opinia exprimată de judecătorul fondului.

Conform dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 422/2001:,,(1) Comunicarea de clasare, de declasare sau răspunsul privind neclasarea sau nedeclasarea pot fi contestate de proprietarul bunului imobil în cauză la Ministerul Culturii și Cultelor în termen de 30 de zile de la data comunicării; contestația se soluționează în termen de 30 de zile de la înregistrare.

(2) În cazul în care prin votul a două treimi din numărul membrilor Comisia Națională a Monumentelor Istorice susține hotărârea inițială de clasare sau de neclasare, ministrul culturii și cultelor este îndreptățit să respingă contestația.

(3) În cazul în care contestatarul nu este mulțumit de răspunsul primit, acesta se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile legii."

Totodată, potrivit art. 33 alin. (1) lit. d) din actul normativ menționat, "Comisia Națională a Monumentelor Istorice propune clasarea, declasarea, neclasarea sau nedeclasarea și schimbarea grupei de clasare a monumentelor istorice", iar alin. (1^1) al aceluiași articol stabilește că "Ministrul culturii poate emite ordinul de declasare a unui monument istoric sau decide neclasarea numai în cazul în care Comisia Națională a Monumentelor Istorice a propus declasarea, respectiv neclasarea."

Din întreaga economie a prevederilor Legii nr. 422/2001 rezultă că analiza dosarului de declasare este o atribuție ce aparține Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, propunerea exprimată de Comisie reprezentând un act premergător emiterii ordinului de declasare/neclasare, care fundamentează acest act administrativ, fără însă a se prevede posibilitatea contestării separate a propunerii exprimate de Comisie.

În aceste condiții, criticile formulate în privința deciziei emise de Ministerul Culturii, ca răspuns al contestației formulate de proprietarul imobilului, în temeiul art. 15 din Legea nr. 422/2001, se îndreaptă, implicit, și asupra propunerii exprimate de Comisia Națională a Monumentelor Istorice, act cu caracter prealabil care stă la baza emiterii deciziei atacate în instanță.

În contextul evidențiat, se constată că, în speță, controlul de legalitate al Deciziilor nr. 4681/16.06.2016 și nr. 6128/06.10.2016, emise de Ministrul Culturii implică și analiza aspectelor reținute în cuprinsul propunerii exprimate de Comisia Națională a Monumentelor Istorice, motivarea acestei propuneri regăsindu-se în conținutul deciziilor contestate.

Cum prima instanță a examinat legalitatea deciziilor atacate, fără a analiza și motivele reținute de Comisie la emiterea propunerii de nedeclasare, instanța de control judiciar constată că situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce echivalează cu o necercetare efectivă a fondului cauzei și este de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil cel puțin al uneia dintre părți.

Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate și criticile recurenților-reclamanți vizând probatoriul administrat în cauză de către instanța de fond, din perspectiva motivării date deciziei prin care s-a dispus respingerea solicitării de declasare, în sensul că imobilul are o importanță istorică pentru municipiul Alexandria.

În legătură cu acest aspect, reclamanții au susținut că imobilul îndeplinește condițiile pentru declasare potrivit art. 21 alin. (1) lit. c) din Ordinul nr. 2260/2008, întrucât imobilul nu corespunde criteriilor valorice pentru selecția de înscriere în Lista monumentelor istorice și nu a corespuns acestor criterii nici la data la care a fost înscris în lista menționată.

În dovedirea acestor susțineri, reclamanții au solicitat proba cu expertiză tehnică în specialitatea arhitectură, în vederea stabilirii vechimii, a valorii arhitecturale, artistice și urbanistice a imobilului în cauză, probă care a fost respinsă de către instanța de fond, pe considerentul că nu este concludentă și utilă cauzei, întrucât reclamanții au atacat doar Deciziile nr. 4681/16.06.2016 și nr. 6128/06.10.2016, emise de Ministerul Culturii, nefiind atacată și propunerea Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice.

În raport de considerentele reținute în motivarea deciziei de respingere a solicitării de declasare a imobilului și având în vedere criticile formulate de reclamanți vizând întrunirea condițiilor pentru declasarea imobilului monument istoric, Înalta Curte apreciază că se impune ca judecătorul fondului să administreze probe pentru clarificarea acestor aspecte, inclusiv proba cu expertiză tehnică în specialitatea arhitectură, în vederea determinării valorii istorice a imobilului în litigiu, precum și a reprezentativității în calitate de monument istoric pentru comunitatea locală.

În raport de cele reținute în cuprinsul prezentei decizii și având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 492 alin. (1) C. proc. civ., republicat, proba cu expertiză tehnică judiciară nu poate fi administrată în etapa procesuală a recursului, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care urmează a suplimenta materialul probator pentru o corectă dezlegare a litigiului dedus judecății.

Pentru considerentele expuse anterior, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamanții A. și B., casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, urmând a se menține soluția instanței de fond cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii.

Față de soluția pronunțată în calea de atac a recursului, nu poate fi primită solicitarea recurenților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată, soluționarea acestei cereri necesitând dezlegarea pe fond a pretențiilor deduse judecății, cu ocazia rejudecării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3881 din 23 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Menține soluția instanței de fond cu privire la excepția inadmisibilității.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2020.