ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 81/2018

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii - Direcția Patrimoniul Cultural a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța a se dispune declasarea, în totalitate, a imobilului situat în sector 6.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 2281 din 18 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să declaseze imobilul din sector 6 printr-o procedură legală. De asemenea, a obligat intimata să plătească petentului 50 lei cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței nr. 2281 din 18 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii, criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., republicat. În motivarea recursului declarat, recurenta a arătat, în esență, că instanța de fond a pronunțat o soluție cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, deoarece a soluționat o cerere, care nu a fost soluționată, cu precădere în plan administrativ de organul competent, reprezentat de Comisia Națională a Monumentelor Istorice. De asemenea, hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) raportat la dispozițiile art. 424 alin. (5) C. proc. civ., text ce impune obligația magistraților să motiveze hotărârile adoptate în funcție de probele administrate și legislația incidentă în cauză. În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că, hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind obligat recurentul să declaseze imobilul în litigiu, fără a avea în vedere împrejurarea că intimatul-reclamant nu a formulat contestație împotriva rezoluției de clasare parțială a imobilului în cauză, neîndeplinind procedura administrativă prealabilă și obligatorie, înaintea învestirii instanței de judecată. Din hotărârea judecătorească atacată rezultă fără echivoc că instanța a interpretat și aplicat greșit atât dispozițiile legii speciale, Legea nr. 422/2001 cu privire la condiționarea introducerii unei acțiuni de formularea în prealabil a unei contestații, cât și dispozițiile Legii nr. 554/2004, respectiv art. 1 și 8 din lege și ale C. proc. civ. (art. 193 și art. 194), care, pe lângă condiționarea reclamantului de același recurs administrativ anterior introducerii acțiunii, impun ca și capăt de cerere în contencios administrativ anularea actului pretins vătămător, cu individualizarea în clar a acestuia. În condițiile în care instanța de fond, cu ignorarea dispozițiilor legii speciale și a contenciosului administrativ a soluționat pricina prin admiterea acțiunii reclamantului și dispunerea declasării integrale a monumentului istoric, fără să dispună însă și anularea actului administrativ vătămător în temeiul art. 18 alin. (1) din lege, sentința astfel pronunțată este vădit nelegală și lipsită de conținut, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și respingerea pe fond a acțiunii, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar la 5 ianuarie 2016, intimatul A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurentul nu a comunicat ordinul de clasare al imobilului proprietatea sa. A mai arătat că, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în sector 6, în anul 1996, dată la care nu figura pe lista monumentelor istorice, astfel că procedura de clasare în lipsa comunicării către intimat nu poate fi considerată legală.

Procedura derulată în recurs Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit potrivit art. 493 alin. (2) și 3 C. proc. civ., a fost comunicat părților prin încheierea din data de 8 iunie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din data de 2 noiembrie 2017, completul de filtru a admis recursul în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen pentru soluționarea pe fond, în condiții de contradictorialitate.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Intimatul-reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 15 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice verificarea legalității răspunsului Direcției pentru Cultură a Municipiului București din cadrul autorității recurente privind declasarea parțială a imobilului situat în sector 6 și, pe cale de consecință, declasarea în totalitate a imobilului. În susținerea demersului judiciar, intimatul-reclamant a arătat că procedura de clasare a imobilului s-a desfășurat cu nerespectarea dispozițiilor legale, în sensul că nu i s-a comunicat declanșarea acestei proceduri despre care a luat cunoștință în anul 2012 cu ocazia demersurilor efectuate pentru vânzarea imobilului. Totodată, în urma demersurilor întreprinse la autoritatea publică intimată (dosar fond) s-a comunicat că solicitarea privind declasarea imobilului din sector 6, București a fost analizată în ședința Secțiunii de Evidență a C.N.M.I din 27 ianuarie 2014 și în plenul CNMI din 29 ianuarie 2014, însă a fost avizată favorabil declasarea parțială a imobilului, conform adresei nr. x din 13 februarie 2014 a Ministerului Culturii - Direcția Patrimoniu Cultural. A învederat, de asemenea, că, potrivit procesului-verbal din data de 21 ianuarie 2014 întocmit de Comisia Secțiunii de Evidență a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice propunerea de declasare a imobilului proprietatea intimatului-reclamant a fost votată cu 3 voturi pentru și 2 voturi împotrivă (dosar fond), pentru ca ulterior, în ședința din 29 ianuarie 2014 să se avizeze parțial declasarea imobilului, prin adresa nr. x din 13 februarie 2014 comunicându-se intimatului-reclamant această decizie, precum și posibilitatea contestării în condițiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 422/2001. Curtea de apel a admis acțiunea și a obligat autoritatea publică să declaseze imobilul din sector 6, soluție care nu este împărtășită de către instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situația de fapt stabilită în baza înscrisurilor administrate. Astfel, Înalta Curte constată că prima instanță a soluționat cauza fără să lămurească pe deplin împrejurările de fapt, limitându-se la considerații generale cu privire la motivarea actelor administrative, fără a proceda la calificarea juridică a actului dedus judecății și analiza probelor din această perspectivă, dând o aparență de motivare a hotărârii astfel pronunțate. În cauza de față, intimatul-reclamant a supus controlului instanței verificarea legalității hotărârii de declasare parțială a imobilului, invocând, pe lângă nerespectarea rezultatului votului exprimat în ședința din 21 ianuarie 2014 și faptul că procedura de clasare desfășurată în anul 2010 a fost nelegală, fără a avea la bază o documentație legală și fără a fi adusă la cunoștința proprietarului imobilului care, la vremea respectivă, se afla în executarea unei pedepse cu închisoarea la Penitenciarul Giurgiu. Instanța de fond s-a limitat numai la constatarea necomunicării ordinului de clasare, fără a analiza și celelalte argumente invocate de către intimatul-reclamant, deși, din probatoriul administrat, rezultau indicii în sprijinul susținerilor acestuia. Astfel, din înscrisurile depuse la dosar de către recurentul-pârât (dosar fond) rezultă că, inițial, în ședința Comisiei Secțiuni de Evidență a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice din 21 ianuarie 2014 s-a propus declasarea imobilului, iar, ulterior, în ședința Comisiei din 29 ianuarie 2014 s-a dispus declasarea parțială, deși, din cuprinsul fișei analitice de inventariere a monumentelor istorice rezultă că valoarea sa arhitecturală este "mică", situându-se sub limita pragului de clasare, precizându-se că nu însumează calificativele necesare protecției. Întrucât legalitatea și temeinicia hotărârii recurate se analizează în funcție de motivele care trebuie să fie în concordanță cu argumentele părților, probele administrate și dispozițiile legale incidente, în lipsa indicării unor astfel de motive, instanța de recurs nu poate verifica legalitatea și temeinicia hotărârii recurate, impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare. Găsind fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vor fi analizate, urmând a fi avute în vedere la soluționarea pe fond a cauzei. În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondat, întrucât instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, posibilitatea formulării unei acțiuni împotriva ordinului de clasare sau a răspunsului privind neclasarea, cât și competența instanței de contencios administrativ de a se pronunța asupra unei astfel de acțiuni, fiind prevăzute expres în dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 422/2001.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În raport de considerentele expuse, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.