ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 997/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 29.03.2017 sub nr. x/2017 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Identității Naționale, reprezentat legal prin ministru și Direcția Pentru Cultură a Municipiului București a solicitat obligarea acestora să emită un ordin prin care să dispună declasarea imobilului din București, str. x, obligarea la plata unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere aplicată conducătorilor acestora și unor penalități de întârziere de 100 RON pe zi până la soluționarea primului capăt al cererii, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1703 din 5 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a respins excepțiile inadmisibilității și prematurității, ca neîntemeiate; - a admis parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Indentitatii Naționale Prin Ministru și Direcția Pentru Cultură a Municipiului București; - a obligat pârâții să soluționeze cererea de declasare formulată de reclamant, înregistrată sub nr. x/18.11.2013; - a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; - a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1703 din 5 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, Ministerul Culturii și Identității Naționale a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În contextul prezentării situației de fapt, recurentul-pârât a precizat că reclamantul a solicitat emiterea unui Ordin de declasare a imobilului proprietatea sa având în vedere faptul că în urma unui incident tehnic prin care s-a produs demolarea unuia. din imobilele vecine și anume cel din str. x, a rezultat dispariția monumentului, precum și pierderea calității de monument istoric. În ședința din data de 16.04.2018 membrii Secțiunii de evidentă a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, în urma analizării dosarului privind declasarea imobilului situat în str. x, București, au propus declasarea zonei dispărute, iar în Plenul Comisiei Monumentelor Istorice, membrii acesteia au aprobat această propunere a secțiunii de specialitate. Conform art. 14 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, rep. serviciile publice deconcentrare ale Ministerului Culturii și Identității Naționale, au obligația de a comunica de îndată proprietarului, titularului dreptului de administrare sau, respectiv, titularului altui drept real asupra bunului imobil declanșarea procedurii de clasare sau de declasare. Recurentul a susținut că este evidentă buna credința a Ministerului Culturii și Identității Naționale în a da curs cererii reclamantului, însă pentru a finaliza procedura astfel cum este prevăzută de lege, este imperios necesar a se întocmi nota de constatare privind dispariția imobilului. În fine, recurentul a arătat că potrivit Anexei nr. 5 a Normelor metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorie, aprobate prin Ordinul nr. 2260/2008, cu modificările și completările ulterioare, Direcția pentru Cultură a Municipiului București este în măsură să demareze procedura privind constituirea Notei de constatare pentru monumentele istorice dispărute. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că prima instanță a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente circumstanțelor de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 18 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de aceasta este nul, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Instanța de control judiciar constată că prin cererea înregistrată sub nr. x/18.11.2013, adresată pârâtei Direcției Pentru Cultură și Patrimoniu Național a Municipiului București, reclamantul A., a solicitat declasarea imobilului din str. x, sector 3 București, față de producerea unui incident tehnic ce a dus la dispariția monumentului istoric. Prin sentința recurată, instanța a respins acțiunea a fost admisă în parte, obligând pârâții să soluționeze cererea de declasare formulată de reclamant, înregistrată sub nr. x/18.11.2013 Pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale Fondul de Garantare a Asiguraților formulând critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților. Astfel, deși există formal o declarație de recurs, nu se indică explicit, raportat la textul invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanței de fond fiind astfel imposibil de realizat. Or, exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie și prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nu poate echivala cu motivarea recursului. Înalta Curte constată că în declarația scrisă de recurs, înregistrată la dosar, recurentul-pârât prezintă situația de fapt și preia aceleași texte legale incidente raportului juridic de drept material invocate în apărările formulate în fața instanței de fond, fără însă să evidențieze care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în unul din motivele limitativ și expres prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ. chiar dacă această normă a fost invocată expres de recurent. Așa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere la apărările de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, ele reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată. Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează. În acest context, deși așa cum s-a relevat mai sus, recurentul-pârât a indicat expres art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva încălcării textelor de lege de drept material incidente în cauză, se reține că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textul de lege menționat. Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de față la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reținute ca temei al recursului. În aceste condiții, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate. Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului. Înalta Curte constată că, în speță, raportat la obiectul acțiunii, prin cererea de recurs, recurentul-pârât a făcut referire la procedura prevăzută de art. 14 din legea nr. 422/2001 și de Normele metodologice de clasare și inventariere a monumentele istorice, solicitând instanței de control judiciar rejudecarea litigiului. Or, aceste aspecte au fost supuse în această formă controlului de legalitate în fața primei instanțe, fiind analizate de către aceasta, astfel că prin reluarea acelorași argumente în cuprinsul cererii de recurs, nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanța de control judiciar, vizând temeinicia sentinței recurate, neconstituind, așadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate. Prin urmare, recurentul-pârât nu a formulat nici o critică concretă de nelegalitate în privința motivării reținute, nearătând modul în care au fost interpretate sau aplicate greșit prevederile legale incidente în cauză, ori regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate. Așa fiind, instanța de control judiciar constată că aspectele reținute de către instanța de fond în justificarea soluției de obligare a pârâților la soluționarea cererii reclamantului, nu au fost contestate, pe calea recursului, de către pârât. Din această perspectivă, așa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural și, ca atare, nu satisface exigențele pentru validarea sa. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, reținând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere și faptul că, în speță, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârât.