ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3041/2020

Ședința publică din data de 01 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 septembrie 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Primul-ministru al României, Ministerul Afacerilor Interne și Ministrul Afacerilor Interne, a solicitat:

(i) obligarea pârâților să anuleze H.G. nr. 725/2015 pentru stabilirea normelor de aplicare a cap. IV din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, referitoare la acordarea recompenselor și răspunderea disciplinară a polițiștilor;

(ii) obligarea pârâților la reluarea procedurii privind transparența decizională în elaborarea unei noi hotărâri de guvern pentru recompensarea și cercetarea disciplinară a polițiștilor, care să respecte fiecare prevedere a Legii nr. 52/2003;

(iii) obligarea pârâților la plata de daune morale în cuantum de 2000 de RON;

(iv) obligarea pârâților la publicarea hotărârii judecătorești într-un ziar central și pe pagina de internet, ca despăgubire nepatrimonială pentru încălcarea dreptului reclamantului la informație;

(v) obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 4774 din 09 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 1 noiembrie 2016.

1.4. Prin încheierea din 31 ianuarie 2017, instanța de fond a dispus rectificarea citativului, constatând că au calitatea de pârâți în cauză Ministerul Afacerilor Interne și Guvernul României.

Prin sentința civilă nr. 1773 din 16 mai 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 7 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale;

(ii) a respins excepția lipsei procedurii prealabile, ca neîntemeiată;

(iii) a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată;

(iv) a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată;

(v) a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1773 din 16 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul a susținut că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea următoarelor texte de lege, a căror nesocotire atrage consecința nulității hotărârii:

- art. 84 alin. (1), art. 85 alin. (3), art. 151 alin. (3) și (5), art. 176 pct. 1 și 2, art. 179 alin. (1) și (3), art. 219 alin. (1), art. 271 alin. (1) din C. proc. civ.

- art. 3 alin. (1), art. 10 lit. c) și f) și art. 21 din Legea nr. 514/2003;

- art. 1-7, art. 19 lit. c) și f), art. 52, art. 54 și art. 90 din Statutul profesiei de consilier juridic;

- art. 2 alin. (3) lit. d), art. 5 alin. (1) lit. f) și alin. (2) lit. a), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 49 și Anexa lit. C) pct. 1 din Legea nr. 188/1999;

- art. 45 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002;

- art. 80, art. 94 alin. (2) lit. a) și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003;

- art. 26 din Legea nr. 51/1995;

- Anexa nr. 3 lit. A) pct. 20 și Anexa nr. 4 pct. 5 din Legea nr. 200/2004;

- art. 14 alin. (2) din H.G. nr. 991/2005;

- art. 58 din Legea nr. 303/2004.

Astfel, recurentul-reclamant a susținut că întâmpinarea depusă în dosarul instanței de fond nu a fost semnată de B., persoana indicată drept semnatară.

Totodată, a arătat reclamantul că, întrucât prin decizia Curții Constituționale nr. 172/2016 s-a constatat caracterul neconstituțional al art. 18 din Legea nr. 360/2002, toate persoanele care ocupă funcții de conducere în cadrul Ministerului Afacerilor Interne în temeiul acestui act normativ, inclusiv semnatarul întâmpinării, B., se află în ilegalitate și nu pot reprezenta pârâtul în instanță.

Recurentul-reclamant a mai susținut că persoana care a reprezentat pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în ședința publică din 16.05.2017 a depus, în dovedirea calității sale de consilier juridic, o copie a unei adeverințe emise de structura de resurse umane a ministerului, iar delegația sa este semnată de o persoană aflată sub incidența deciziei Curții Constituționale anterior indicată. A arătat reclamantul că semnatarul actelor procedurale depuse de Ministerul Afacerilor Interne este C., procuror militar detașat de la PCAB, ceea ce reprezintă o cauză de nulitate a acestor acte.

Recurentul a invocat dispozițiile legale care, în opinia sa, reglementează regimul incompatibilităților dintre funcțiile de polițist și consilier juridic și a arătat că persoana care s-a prezentat drept consilier juridic nu este avizată de organizația profesională a consilierilor juridici sau de Ministerul Justiției, fiind încălcate dispozițiile art. 348 C. pen. și cele ale statutului profesiei de consilier juridic.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a contestat considerentul instanței de fond, potrivit căruia termenul de 30 de zile pentru asigurarea transparenței decizionale ar fi fost respectat întrucât proiectul H.G. nr. 725/2015 a fost trimis spre avizare Ministerului Justiției în interiorul acestei perioade de timp, deși art. 7 alin. (2) teza I din Legea nr. 52/2003 impune ca anunțul privind dezbaterea publică să fie publicat anterior avizării. Prin urmare, reclamantul a apreciat că opinia instanței de fond este în contradicție cu cea a legiuitorului.

Un alt motiv de contradictorialitate al sentinței recurate, în opinia reclamantului, îl reprezintă reținerea de către instanța de fond a împrejurării că reclamantul nu a solicitat dezbateri publice, deși acesta a solicitat Guvernului României, prin adresa din 10.09.2015, reluarea dezbaterilor publice, în condițiile în care proiectul de hotărâre de guvern a fost postat pe site-ul de internet doar pentru 10 zile. Totodată, judecătorul fondului nu face nicio referire la intervalele mari de timp la care pârâții au transmis refuzul de a supune proiectul hotărârii de guvern dezbaterii publice și nici la adresa trimisă de reclamant pârâților la data de 21.08.2015.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a apreciat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 6 și art. 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art. 10 pct. 1 și art. 11 din CEDO, a art. 31 alin. (1) și (2) din Constituție, precum și a dispozițiilor Legii nr. 52/2003 și Legii nr. 544/2001. În motivarea acestei critici, reclamantul a prezentat, cu caracter exemplificativ, nemulțumirile sale referitoare la modalitatea în care, prin Legea nr. 360/2002 și H.G. nr. 725/2015, a fost reglementată contestarea avizului negativ al psihologului.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 februarie 2018, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar în ședința publică din 17 iunie 2020, a invocat excepția lipsei de interes în susținerea recursului.

Prin cererea înregistrată la data de 19 martie 2018, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 30/2007, ale Legii nr. 218/2002, ale Legii nr. 360/2002 și ale O.U.G. nr. 104/2001.

În vederea soluționării excepției de neconstituționalitate, s-a dispus constituirea dosarului asociat nr. x/2015, conform art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Referitor la excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne

În motivarea excepției nulității recursului, intimatul-pârât a susținut că motivele de nelegalitate expuse de reclamant nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât reclamantul s-a rezumat la a prezenta simple nemulțumiri și aspecte de ordin faptic, fără a indica elemente de nelegalitate ale sentinței recurate.

Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată, apreciind că, din cuprinsul recursului pot fi decelate critici care se circumscriu motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește încadrarea efectivă a recursului în cazurile de casare prevăzute de lege, deși reclamantul a subsumat motivele sale de recurs punctelor 5, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de control judiciar are posibilitatea să procedeze, după caz, la reîncadrarea criticilor în cazurile de casare corespunzătoare, cu ocazia analizării pe fond a recursului.

Pentru aceste motive, apreciind că nu este incidentă sancțiunea nulității recursului, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepția invocată de intimatul-pârât.

II.2. Referitor la excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne

Excepția lipsei de interes în susținerea recursului a fost invocată de intimatul-pârât în raport de împrejurarea că reclamantul nu mai deține calitatea de membru al Sindicatului Polițiștilor din România Diamantul, ca urmare a excluderii sale din organizația sindicală, dispusă la data de 30.06.2018 de către Adunarea Generală a Delegaților Sindicatului Polițiștilor din România Diamantul.

Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului, ca neîntemeiată, reținând că la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi privitoare la excluderea reclamantului din cadrul organizației sindicale, singurul înscris prezentat de intimatul-pârât fiind un mesaj comunicat prin poșta electronică, nesemnat, pretins provenit de la Sindicatul Polițiștilor din România Diamantul, adresat Secretariatului General al Ministerului Afacerilor Interne.

Prin urmare, la dosarul cauzei nu s-a depus un act emis de organizația sindicală, care să ateste excluderea reclamantului, respectiv un extras al hotărârii adunării generale din 30.06.2018, motiv pentru care Înalta Curte nu poate lua act de susținerile intimatului-pârât privind pierderea de către reclamant a calității de membru de sindicat și de președinte al organizației Sindicatul Polițiștilor din România Diamantul la nivelul DGPMB-Poliția sectorului 6, calități avute în vedere de instanța de fond la respingerea unei excepții similare.

Pe de altă parte, chiar în ipoteza în care recurentul-reclamant nu mai deține calitatea de membru al organizației sindicale, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamant atât în calitate de președinte al organizației Sindicatul Polițiștilor din România Diamantul la nivelul DGPMB-Poliția sectorului 6, cât și în calitate de polițist angajat al Direcției Generale a Poliției Municipiului București, calitate pe care reclamantul o are și la data soluționării prezentului recurs, justificând, astfel, interesul procesual al atacării actului administrativ care reglementează procedura de acordare a recompenselor și răspunderea disciplinară a polițiștilor.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimatul-pârât.

II.3. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.3.1. Criticile întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vor fi respinse, ca nefondate.

Subsumat acestor critici, reclamantul a invocat două aspecte de nelegalitate, ambele vizând excepția lipsei calității de reprezentant a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, unul privitor la persoana semnatară a întâmpinării depuse la dosarul instanței de fond și unul privitor la consilierul juridic care a asigurat reprezentarea ministerului în fața primei instanțe.

Înalta Curte constată că, în fața instanței de fond, reclamantul a invocat doar excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării depuse de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, pe care prima instanță a respins-o prin încheierea din 14 martie 2017. Reclamantul nu a invocat și susținut o excepție vizând lipsa dovezii calității de reprezentant a consilierului juridic prezent în ședința publică din 16 mai 2017, D., care a depus delegația nr. 340995/PD/10.05.2017.

Având în vedere că excepția lipsei calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac, conform art. 82 alin. (2) C. proc. civ., precum și împrejurarea că obiectul căii de atac a recursului îl reprezintă examinarea legalității hotărârii de fond, conform art. 483 C. proc. civ., Înalta Curte constată că această excepție nu poate fi dezlegată direct de către instanța de control judiciar, fără a fi fost în prealabil analizată de instanța de fond.

Ca urmare, Înalta Curte va analiza criticile formulate de recurent cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant doar în referire la semnatarul întâmpinării depuse de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

În susținerea acestui motiv de recurs, reclamantul a invocat aspecte referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor legale privitoare la numirea în funcții de conducere a personalului MAI, precum și la pretinse incompatibilității între funcția de polițist și cea de consilier juridic, argumente pe care Înalta Curte le consideră a fi nerelevante pentru legala reprezentare a ministerului pârât în fața instanței de judecată.

Instanța învestită cu prezenta cauză nu este chemată să analizeze legalitatea procedurilor de selecție/numire în funcție a organelor de conducere ale autorității ministeriale și nici existența sau nu a unei incompatibilități între funcțiile deținute de o anumită persoană, chiar dacă această persoană a acționat în calitate de reprezentant al unei părți în proces. Pentru a dezlega problema reprezentării judiciare a unei părți, instanța verifică dovada calității de reprezentant printr-o analiză a raportului juridic dintre mandatar și mandant, fără a face o analiză de fond a însăși legalității numirii în funcție a mandatarului sau a organului de conducere al mandantului.

Astfel, la dosarul instanței de fond au fost depuse înscrisuri din care rezultă că dreptul de reprezentare și de semnare a actelor procesuale întocmite în numele Ministerului Afacerilor Interne revine directorului general și directorilor generali adjuncți ai Direcției generale juridice, conform Ordinului MAI nr. 100/2011 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Direcției generale juridice și ordinelor individuale de numire în funcție a persoanelor care ocupă aceste posturi. Or, în cauză întâmpinarea depusă la dosarul Tribunalului București a fost semnată de directorul general al Direcției generale juridice B., ulterior înlocuit în această funcție de E., iar restul adreselor și concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei poartă semnătura Locțiitorului Șefului Direcției generale juridice, C., fiind, astfel respectate dispozițiile Ordinului MAI nr. 100/2011.

Recurentul-pârât a mai susținut că întâmpinarea depusă în fața instanței de fond nu este semnată de reprezentantul B., ci de către o altă persoană. Nici acest argument nu poate fi primit, având în vedere că, în faza procesuală a fondului, recurentul-reclamant nu a invocat un astfel de viciu al întâmpinării, ci a susținut doar că semnatarul B. nu are calitate de reprezentant al ministerului. Pe de altă parte, recurentul-reclamant nu a dezvoltat acest motiv de recurs, rezumându-se la a susține că "întâmpinarea a fost semnată în fals, "cu bețișor de o altă persoană", aspect care, la verificarea ultimii pagini a întâmpinării nu se confirmă.

În acest context, Înalta Curte constată că în cauză s-a făcut dovada calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării formulate de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, astfel încât criticile recurentului-reclamant sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.

II.3.2. În ceea ce privește criticile din recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele aspecte:

Printr-o primă critică, reclamantul a susținut că argumentele instanței sunt în contradicție cu voința legiuitorului, în privința termenelor stabilite prin Legea nr. 52/2003 pentru respectarea procedurii dezbaterii publice și asigurarea transparenței decizionale. Or, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care sancționează existența în cuprinsul hotărârii recurate a unor motive contradictorii, au în vedere existența unei contradicții între considerentele hotărârii și nu între considerente și legea aplicabilă cauzei. Prin urmare, critica referitoare la aplicarea ori interpretarea dispozițiilor legale într-o manieră contrară celei stabilite de legiuitor se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizată de instanța de control judiciar prin raportare la acest text de lege.

Aceeași situație se constată și în privința celei de-a doua critici subsumate acestui caz de casare, prin care reclamantul a susținut că instanța de fond nu a luat în considerare o serie de înscrisuri și demersuri pe care le-a realizat în vederea reluării procedurii dezbaterii publice asupra proiectului de hotărâre de guvern. Înalta Curte apreciază că aceste critici se supun motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât susțin greșita aplicare a legii incidente în speță, în raport de materialul probator administrat la dosarul cauzei, iar nu o chestiune de omisiune a motivării sau de contradicție între argumentele sentinței recurate.

II.3.3. Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.

Instanța de control judiciar reține că motivele expuse de reclamant în susținerea acestui caz de casare exced obiectului litigiului, astfel cum a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ.

Mai exact, recurentul-reclamant a solicitat anularea H.G. nr. 725/2015, motivat de nerespectarea procedurii privind transparența decizională, respectiv de neaducerea la cunoștința publicului a actelor ce stau la baza emiterii hotărârii de guvern (nota de fundamentare, studiu de impact, etc.) și neurmarea procedurii de dezbatere publică. Or, prin cererea de recurs, reclamantul a invocat o pretinsă nelegalitate a procedurii de examinare psihologică a polițiștilor și de contestare a rezultatului acestei examinări prevăzute în hotărârea de guvern contestată (fără a indica norma sau normele la care face referire), ceea ce reprezintă o pretenție nouă, nesupusă analizei instanței de fond.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi.", iar potrivit art. 494 din același act normativ:

"Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.". Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora, prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilității formulării unor pretenții noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare.

Formularea unei astfel de cereri contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum și principiului contradictorialității reglementat de art. 14 din același cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârâtă, neavând posibilitatea de a formula apărări și a administra probe față de pretențiile reclamantului.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar nu poate proceda la analizarea unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în fața instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la analiza legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului.

Însă, Înalta Curte va analiza criticile formulate de recurentul-reclamant, subsumate de acesta cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și reîncadrate de instanța de control judiciar în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește aducerea la cunoștința publicului a proiectului de hotărâre de guvern, Înalta Curte constată că anunțul a fost publicat pe site-ul Ministerului Afacerilor Interne la data de 04.08.2015, împreună cu proiectul actului normativ și nota de fundamentare, dar și cu mențiunea că propunerile, sugestiile și opiniile persoanelor interesate cu privire la acest proiect de act normativ sunt așteptate pe adresa de mail indicată, în termen de 10 zile, mențiune corespunzătoare dispozițiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 52/2003.

Prin urmare, este neîntemeiată critica reclamantului, referitoare la postarea proiectului hotărârii de guvern pentru o perioadă prea scurtă, în condițiile în care textul de lege anterior menționat prevede posibilitatea autorității de a stabili o perioadă minimă de 10 zile pentru ca orice persoană interesată să formuleze în scris propuneri, sugestii ori opinii.

În ceea ce privește procedura dezbaterii publice, Înalta Curte reține că, potrivit art. 7 alin. (9) din legea nr. 52/2003, autoritatea publică este obligată să decidă organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de act normativ, dacă acest lucru a fost cerut în scris de către o asociație legal constituită sau de către o altă autoritate publică. Or, din actele dosarului nu rezultă că Sindicatul Polițiștilor din România Diamantul ar fi solicitat, în scris, dezbaterea publică a proiectului de act normativ în discuție, în interiorul perioadei de 10 zile calculate de la publicarea anunțului, în care trebuiau transmise în scris propuneri, sugestii ori opinii.

O solicitare de "reluare" a procedurii de dezbatere publică a fost trimisă de reclamant, în numele organizației sindicale, pe adresa de e-mail a autorității ministeriale la data de 21 august 2015, cerere care a fost reiterată la data de 10 septembrie 2015 . Însă ambele adrese au fost depuse în afara termenului de 10 zile, calculat de la data publicării proiectului de act normativ, astfel încât nu sunt relevante în stabilirea de către instanța de judecată a respectării procedurilor de transparență decizională. Ceea ce interesează în cauză este depunerea în interiorul termenului legal a unei cereri de dezbatere publică a proiectului de act normativ, de care autoritatea trebuia să țină seama, aspect pe care instanța de fond l-a verificat, concluzionând în sensul că organizația sindicală pe care o reprezenta reclamantul nu a formulat o astfel de cerere.

Prin urmare, Înalta Curte constată a fi neîntemeiată critica reclamantului referitoare la faptul că instanța de fond nu a făcut trimitere, în motivarea hotărârii, la aceste înscrisuri, atât timp cât adresele în discuție nu reprezentau un material probator concludent și util în soluționarea cauzei.

O altă critică formulată de recurentul-reclamant a privit nerespectarea dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003, care dispun că publicarea anunțului privind elaborarea unui proiect de act normativ se face cu cel puțin 30 de zile anterior supunerii spre avizare de către autorității publice, recurentul susținând că avizarea proiectului de către Ministerul Justiției s-a realizat înainte de expirarea termenului de 30 de zile calculat de la data publicării anunțului.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, reținând că, din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că proiectul de hotărâre de guvern a fost înaintat Ministerului Justiției la data de 08.08.2015, în vederea consultării și nu a avizării, cum în mod greșit a susținut recurentul-reclamant. Argumentația cererii de recurs pleacă de la premisa eronată că proiectul a fost trimis Ministerului Justiției în vederea avizării, reclamantul făcând o confuzie între procedura de "consultare" și cea de "avizare", ceea ce determină și lipsa de fundament a criticilor de nelegalitate formulate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, criticile formulate de recurentul-reclamant fiind nefondate.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.

Respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1773 din 16 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 iulie 2020.