ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4941/2021
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4941/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Ședința publică din data de 22 octombrie 2021
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. x/2018 astfel cum a fost precizată (disjunsă din dosarul nr. x/2018), reclamanții A., B., C., D., E., F. - judecători în cadrul Judecătoriei Turnu Măgurele au solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Teleorman anularea hotărârii nr. 160/17858/2018 emisă de Ministerul Justiției privind respingerea contestației formulate împotriva Ordinului nr. 569/C/06.02.2018; anularea în parte a Ordinului nr. 569/C/06.02.2018 emis de Ministerul Justiției în ceea ce privește cuantumul sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului pentru păstrarea confidențialității astfel cum acestea au fost acordate potrivit art. 5, Cap. III, Secțiunea I din Anexa nr. V; obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou Ordin în care să fie acordat, pe lângă sporul pentru condiții vătămătoare și sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% și sporul pentru păstrarea confidențialității în procent de 5% astfel cum sunt prevăzute în art. 5 din Capitolul VIII, Secțiunea I, din Anexa V a Legii nr. 153/2017.
Prin sentința civilă nr. 535/26.09.2018, Tribunalul Teleorman a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 23.11.2018 sub nr. x/2018.
Soluția instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 2057/2019 pronunțată la data de 20 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
În ce privește cererea formulată de reclamanți aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată.
Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanții întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului în sensul admiterii acțiunii și anularea hotărârii nr. 160/17858/2018 emisă de Ministerul Justiției privind respingerea contestației formulate împotriva Ordinului nr. 569/C/06.02.2018; anularea în parte a Ordinului nr. 569/C/06.02.2018 emis de Ministerul Justiției în ceea ce privește cuantumul sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului pentru păstrarea confidențialității, astfel cum acestea au fost acordate potrivit art. 5, Cap. VIII, Secțiunea I din Anexa nr. V; obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou Ordin în care să fie acordat, pe lângă sporul pentru condiții vătămătoare și sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% și sporul pentru păstrarea confidențialității în procent de 5%, astfel cum sunt prevăzute în art. 5 din Capitolul VIII, Secțiunea I din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017.
În motivarea recursului, arată reclamanții că din conținutul adresei nr. x/2018 reiese că începând cu data de 01.01.2018 sporurile sunt cele acordate pentru luna decembrie 2017 majorate cu 25%, susținere ce este nereală, întrucât din conținutul Ordinului nr. 569/C/06.02.2018 reiese că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și sporul pentru păstrarea confidențialități sunt în procent de aproximativ 14% deși aceste sporuri împreună trebuiau să fie în procent de 30%. Sun indicate în acest sens dispozițiile art. 4 din Capitolul VIII, Secțiunea I din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017.
De asemenea, susțin recurenții că în temeiul dispozițiilor art. 5 Capitolul VIII, Secțiunea I din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017 sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică este acordat în procent de aproximativ 14% în loc de 25% cum ar fi trebuit să fie corect potrivit legii noi de salarizare, susținându-se că sporul pentru păstrarea confidențialității în cuantum de 5% nu a fost acordat.
În ce privește cuantumul total al sporurilor susțin recurenții că, într-adevăr dispozițiile art. 25 din Capitolul II Secțiunea a III-a a Legii nr. 153/2017 prevăd limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi, însă această dispoziție reprezintă norma generală în materia drepturilor salariale. Susțin recurenții că suma totală a sporurilor nu este prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci per total ordonator principal de credite raportat la fondul de salarii.
Arată recurenții că Anexa V din Legea nr. 153/2017 prevede în domeniul de activitate "Justiție" sporuri în cuantum maxim de 45%, aceasta fiind normă juridică specială aplicabilă aceste familii ocupaționale.
În aceste condiții solicită recurenții acordarea, alături de sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, și a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25% așa cum este corect potrivit legii noi de salarizare, precum și sporul pentru păstrarea confidențialității în cuantum de 5%.
Apărările intimaților
Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.
Astfel, în esență, a susținut că drepturile salariale ale recurenților au fost stabilite având la bază dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017 și faptul că începând cu data de 1 ianuarie 2018, cuantumul brut al indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25 din lege, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, iar în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.
Totodată, susține că dispozițiile Legii nr. 153/2017 lasă la aprecierea ordonatorului de credite condițiile de acordare a acestor sporuri, evident cu respectarea dispozițiilor imperative ale legii, respectiv încadrarea în procentul de 30 % precizat la art. 25, normă juridică ce fixează doar pragul maxim pe care ordonatorul de credite trebuie să-l respecte, acesta având însă libertarea de a acorda sporuri al căror cuantum să fie chiar mai mic de un procent de 30% din suma totală a salariilor.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Argumente de fapt și de drept relevante
Reclamanții A., B., C., D., E., F. au calitatea de judecători în cadrul Judecătoriei Turnu Măgurele.
Prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 579/C din 06.02.2018 și anexa la acest act au fost stabilite drepturile salariale ale reclamanților.
Cu privire la acest ordin reclamanții au formulat contestație care a fost respinsă prin răspunsul nr. x/2018.
În acest context, reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției anularea hotărârii nr. 160/17858/2018 emisă de Ministerul Justiției privind respingerea contestației formulate împotriva Ordinului nr. 569/C/06.02.2018; anularea în parte a Ordinului nr. 569/C/06.02.2018 emis de Ministerul Justiției în ceea ce privește cuantumul sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului pentru păstrarea confidențialității astfel cum acestea au fost acordate potrivit art. 5, Cap. III, Secțiunea I din Anexa nr. V; obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou Ordin în care să fie acordat, pe lângă sporul pentru condiții vătămătoare și sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% și sporul pentru păstrarea confidențialității în procent de 5% astfel cum sunt prevăzute în art. 5 din Capitolul VIII, Secțiunea I, din Anexa V a Legii nr. 153/2017.
Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanții formulând critici cu privire la greșita interpretare și aplicare a Legii nr. 153/2017, respectiv a dispozițiilor art. 24 și 25 și Anexa V din această lege, anexă care prevede în domeniul de activitate "Justiție" sporuri în cuantum maxim total de 45%, normă juridică specială aplicabilă acestei familii ocupaționale.
Cu referire la criticile privitoare la stabilirea drepturilor salariale conform Legii nr. 153/2017, Înalta Curte reține că actele atacate au fost emise în aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit căruia:
"(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creșteri salariale:
a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții".
Totodată, alin. (6) al art. 38 prevede că:
"în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".
Art. 25 prevede că "(1) Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.
(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), pentru instituțiile din sistemul sanitar și de asistență socială și cele din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă și a indemnizațiilor lunare, după caz."
Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că, începând cu 1 ianuarie 2018, majorarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor de bază și a sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este dublu limitată, pe de o parte, de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, pe de altă parte, trebuie ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite respectiv ordonator de credite principal să nu depășească 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare.
Așadar, la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 era prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăși plafonul de 30% raportat la suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite - în speță Curtea de Apel București.
Reclamanților le sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, care trebuie coroborate cu dispozițiile art. 24 din actul normativ, potrivit cărora "Limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. 1 - VIII", dar și cu prevederile art. 4 și 5 din Anexa V, Cap. VII, respectiv:
"art. 4 - (1) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat. (2) Condițiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autoritățile abilitate în acest sens".
art. 5 - Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare".
Or, se observă că din interpretarea coroborată a textelor de lege nu rezultă că suma sporurilor cuvenite acestora ar fi de 45% (25%+15%+5%), în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizație, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte.
Pe cale de consecință, independent de aplicarea prevederilor art. 25 alin. (1) sau a art. 25 alin. (2) din Lege, limitarea prevăzută la art. 38 este incidentă, de asemenea, în cauză. Odată atins salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022 nu are relevanță că suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite respectiv ordonator de credite principal nu a depășit 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare.
În aceste condiții, reclamanților nu le este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a celor trei tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V (până la 25%, până la 15% și până la 5%) și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.
Astfel cum rezultă din anexele la Ordinul nr. 579/C/2018 reclamanții au beneficiat cu ocazia recalculării drepturilor de acordarea celor trei categorii de sporuri, respectiv: spor de condiții grele din indemnizația lunară și spor de risc și suprasolicitare neuropsihică și spor pentru păstrarea confidențialității.
Înalta Curte observă că stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice sau cu privire la stabilirea acestora într-un cuantum mai mic. Integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii, aceste prevederi legale vizează reglarea în timp a disfuncționalităților existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creșterilor salariale la un nivel stabilit prin lege, potrivit scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunțat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, și anume acela de "eliminare a disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare", și vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice.
Totodată, instanța de control judiciar constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat prin Decizia nr. 310 din 7 mai 2019 publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 9 august 2019, reținând că "limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi, prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, nu echivalează cu diminuarea salariului de bază. Astfel, cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa, statul are deplina legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, și Decizia Curții Constituționale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010)."
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că reclamanții nu pun problema legalității actelor contestate, prin cererea de recurs, formulând aceleași susțineri ca și prin cererea de sesizare a primei instanțe, prin care, în realitate, urmăresc să înlăture de la aplicare norme în vigoare.
Regula limitării sumei sporurilor și a stabilirii sporurilor sub forma unei limite maxime, în care fiecare dintre acestea trebuie să se încadreze, și nu ca un procent fix, prestabilit din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituție și destinată a fi aplicată în mod nediferențiat întregului personal plătit din fonduri public.
Chestiunea dedusă judecății a fost tranșată prin Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021prin care ÎCCJ a admis recursul în interesul legii, statuând următoarele:.
"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale."
A reținut Înalta Curte următoarele:
"70. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție este învestită, prin promovarea prezentului recurs în interesul legii, cu solicitarea de a statua, pe calea interpretării unitare, asupra dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) coroborate cu ale alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul de a se stabili dacă, pentru personalul auxiliar de specialitate din instanțe și parchete, procentul de limitare a sporurilor de 30%, prevăzut de art. 25 alin. (1) din aceeași lege, se raportează la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale sau la ordonatorul principal de credite, cu consecința acordării unor sporuri în cuantumul maxim (45%) prevăzut în cuprinsul art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017.
De asemenea, se solicită a se statua, în ipoteza în care personalului mai sus amintit i s-a stabilit un cuantum al sporurilor de 30%, prin raportare la nivelul ordonatorului secundar de credite (curte de apel), dacă acesta este îndreptățit să pretindă plata diferențelor de drepturi prin raportare la nivelul maxim stabilit în cadrul familiei ocupaționale (45%), în temeiul principiilor nediscriminării și egalității, consacrate în cuprinsul art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 sau dacă principiul egalității face referire numai la salariul de bază, iar o eventuală salarizare discriminatorie rezultă din aplicarea legii . . . . . . . . . .
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 25 alin. (1) și (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligația de a limita sporurile acordate angajaților în funcție de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terțiari, așa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanței sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terțiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază și celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre acești ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferențe între sporurile ce se cuvin salariaților din aceeași categorie profesională, stabilite și acordate de ordonatori de credite diferiți, pot proveni din aplicarea legii la situații de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie același. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaților care fac parte din aceeași categorie de personal, dar care sunt angajați în cadrul altui ordonator de credite.
Responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale în care sunt incluse și sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituții sau autorități publice. Relevante în acest sens sunt prevederile art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, care dispun că: "Ordonatorii de credite au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, (...) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu".
Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".
În plus, decizia Curții Constituționale menționată anterior este pronunțată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare și nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.
Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiției (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispozițiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaționale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerența întregii reglementări, în mod coroborat.
Conform jurisprudenței Curții Constituționale, existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.
Prin urmare, instanța de contencios constituțional nu reține o încălcare a principiului egalității în cazul unor diferențe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greșită prima orientare jurisprudențială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situații de discriminare pe cale judiciară și repararea, în consecință, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% și în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea), care desfășoară activitate în condiții similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătorești, fie în baza unei decizii administrative.
De principiu, pot exista situații concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeași situație a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.
Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale.
Într-o astfel de situație, legea îngăduie apariția unor astfel de diferențe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispozițiile deciziilor Curții Constituționale nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, și o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.
Mai mult, în această privință, în jurisprudența recentă a Curții Constituționale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. O asemenea soluție legislativă ține de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunțată în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)
Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiași categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiți, să existe diferențieri în funcție de sumele de bani aflate la dispoziția acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situații de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influența nivelul de determinare al sporurilor, apariția unei eventuale situații de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluționare a recursului în interesul legii".
Statuările ÎCCJ sunt obligatorii pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., atât în privința dispozitivului cat și a considerentelor decizorii, prin urmare, reține instanța de recurs că în raport de considerentele mai sus enunțate, soluția instanței de fond este una temeinică.
În atare condiții, Înalta Curte constată că sentința recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F. împotriva sentinței civile nr. 2057/2019 din 20 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 octombrie 2021.