ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1423/2021

HOTĂRÂRE

09.06.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1423/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la 20 iulie 2020, sub număr de dosar x/2020, reclamanta A., în calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism - Biroul Teritorial Teleorman a chemat în judecată pe pârâții: Ministerul Public și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism -Structura Centrală, cu citarea Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună următoarele:

recunoașterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București, Curții de Apel Târgu Mureș și Curții de Apel Ploiești, personal ce beneficiază de sporuri în procent de 45%, care depășește limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale prin adresa nr. x/28.02.2018 și agreat de reprezentanții Curții de Conturi a României, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat și la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022.

uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu data de 01.01.2018 în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate în baza Legii nr. 153/2017.

repararea prejudiciului produs prin acțiunea pârâților până la data încetării stării de discriminare constând în plata diferenței dintre suma care i s-a plătit efectiv și suma care ar fi trebuit să se plătească conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite la nivel de către Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Ploiești.

obligarea pârâților Ministerul Public și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism la plata sumelor reprezentând aceste diferențe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor.

actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamantei (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamantei) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin sentința civilă nr. 5044 din 7 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul București s-a admis excepția necompetenței teritoriale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

În motivarea solutiei s-a reținut că reclamanta A., în calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Teleorman a chemat în judecată pe pârâții: Ministerul Public și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală.

Tribunalul București a reținut ca fiind aplicabile dispozițiile art. 266 C.Muncii, conform cu care jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale, art. 269 C.Muncii potrivit cu care judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite conform legii. Totodată, conform art. 269 alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Potrivit art. 210 din Legea 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, s-a apreciat că, în cauză, competența de soluționare revine Tribunalului Teleorman, întrucât domiciliul reclamantei se află în raza acestui județ Călărași, astfel cum a indicat aceasta în cuprinsul acțiunii introductive. Totodată, s-a reținut că, în speță, competența teritorială a instanței sesizate de reclamantă (Tribunalul București) nu poate fi atrasă de criteriul alternativ al locului de muncă al reclamantei, deoarece aceasta își desfășoară activitatea ca personal auxiliar de specialitate în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism - Biroul Teritorial Teleorman.

Aplicând criteriile de stabilire a competenței teritoriale stabilite de art. 127 C. proc. civ., prin raportare la calitatea reclamantei și pârâților din prezenta cauză, s-a considerat că pentru soluționarea prezentei cauze competența teritorială nu revine Tribunalului București, situațiile premise reglementate de textul de lege menționat nefiind îndeplinite în cauză, prin raportare la calitățile părților.

Prin sentinta civila nr. 63 din 21 ianuarie 2021 pronunțată de Tribunalul Teleorman s-a admis exceptia necompetentei teritoriale invocate din oficiu și s-a trimis cauza spre solutionare în favoarea Tribunalului Dolj, considerată competentă teritorial să judece cauza.

Tribunalul Teleorman a constatat că instanța competentă teritorial a soluționa litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă.

S-a reținut că art. 127 C. proc. civ. reglementează un caz de competență facultativă pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant, norma interzicând sesizarea instanței competente, dacă este aceea la care acesta își desfășoară activitatea.

Sintagma folosită de legiuitor în art. 127 C. proc. civ. "competența instanței la care își desfășoară activitatea" nu poate fi interpretată în sens larg, de curtea de apel în a cărui circumscripție își desfășoară activitatea grefierul reclamant, ci are înțelesul de instanța judecătorească la care acesta funcționează efectiv.

În speță, având în vedere că reclamanta își desfășoară activitatea în circumscripția Tribunalului Teleorman, sunt întrunite cerințele art. 127 C. proc. civ., astfel încât soluționarea cererii este de competența unui tribunal din cadrul unei curți de apel învecinate curții de apel din circumscripția căreia reclamanta, în calitatea prevăzută de acest text, își desfășoară activitatea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, iar prin sentința nr. 1377/2021 din 20 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu și, în consecință, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și contencios administrativ.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivare, prin raportare la pretențiile deduse judecății, Tribunalul Dolj a reținut că pricina are natura juridică a unui conflict individual de muncă, ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 266 Codul Muncii, conform cărora jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale.

A reținut ca fiind aplicabile prevederile art. 269 Codul Muncii potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite conform legii. Totodată, conform art. 269 alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că, în cauză, competența de soluționare revine Tribunalului Teleorman, întrucât domiciliul și locul de muncă al reclamantei se află în raza acestui județ - Călărași, astfel cum a indicat aceasta în cuprinsul acțiunii introductive. Instanța a apreciat că nu sunt aplicabile dispozitiile art. 127 C. proc. civ.

Aplicând criteriile de stabilire a competenței teritoriale stabilite de textul de lege anterior menționat (art. 127 C. proc. civ.), prin raportare la calitatea reclamantei și pârâților din prezenta cauză, rezultă că pentru soluționarea prezentei cauze competența teritorială nu revine Tribunalului Dolj, această instanță nefiind aleasă de către reclamantă, ci a fost stabilită din oficiu de către Tribunalul Teleorman ca fiind instanța învecinată cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța în cadrul careia își desfășoară activitatea, situațiile premise reglementate de textul de lege anterior nefiind îndeplinite în cauză.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanta A., în calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Teleorman a chemat în judecată pe pârâții: Ministerul Public și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, acțiunea reclamantei având ca obiect drepturi salariale.

Art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, prevede că:

"dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (2), "în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care își acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii."

Totodată, potrivit art. 127 alin. (3) C. proc. civ., dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 78/2016, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism; are personalitate juridică și sediul în municipiul București.

Prin urmare, D.I.I.C.O.T. are o structură organizatorică de sine-stătătoare, subunitățile acesteia nefiind arondate instanțelor, astfel că ipoteza avută în vedere la instituirea art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu-și găsește aplicabilitatea în cauzele în care sunt părți procurorii sau personalul auxiliar al acestei instituții.

Cum reclamanta își desfășoară activitatea în cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, a cărei competență se extinde pe întreg teritoriul național și nu este circumscrisă unei unități administrativ-teritoriale limitate, o atare teză nefiind înfrântă de existența unor structuri teritoriale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, competența teritorială nu poate fi determinată în condițiile art. 127 C. proc. civ.

Așa fiind, competența teritorială trebuie stabilită conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului și art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidența unor norme de competență teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată, care reglementează o competență alternativă.

Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ.:

"necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Prin urmare, atât timp cât în speță nu sunt incidente norme de competență exclusivă, de ordine publică, necompetența teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu și de instanță din oficiu.

Altfel spus, Tribunalul București nu putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opun dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în condițiile în care pârâții nu au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, această instanță a fost legal învestită și a devenit singura competentă în soluționarea cauzei.