ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4266/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 14 decembrie 2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE. augustin, FF., GG., HH., II., II., JJ., KK., LL., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Dâmbovița și Curtea de Apel Ploiești, au solicitat:

(i) obligarea pârâților la emiterea unor noi ordine de încadrare pentru fiecare dintre magistrații aflați în circumscripția Tribunalului Dâmbovița, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și care să includă majorările de 2, 5 și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 și, respectiv de 1%, 1% și 5% prevăzute de O.G. nr. 3/2006 - în total 25% (care reprezintă nivelul maxim în plată), conform prevederilor Legea nr. 71/2015, începând cu luna aprilie 2015, la zi și în continuare;

(ii) plata drepturilor salariate restante pentru o perioadă de 3 ani anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, actualizate cu rata inflației până la plata efectivă, drepturi constând în diferența dintre indemnizațiile ce rezultă prin aplicarea indexărilor de 25% și indemnizația efectiv încasată de fiecare dintre reclamanți, având în vedere că drepturile solicitate sunt drepturi cu executare succesivă, au caracter continuu și pentru fiecare dintre ele curge un termen de prescripție distinct, acestea trebuind a fi fost acordate încă de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 3/2006 și, respectiv O.G. nr. 10/2007, astfel cum rezultă din titlul executoriu deținut de colegii reclamanților - sentința civilă nr. 4332/23 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, secția civilă și de care aceștia beneficiază de la data pronunțării titlului executoriu;

(iii) în subsidiarul acestui capăt de cerere, obligarea pârâtei în favoarea reclamanților la plata diferențelor salariate în perioada aprilie 2015 până la zi și în continuare, actualizate cu rata inflației, diferențe constând în indemnizația de încadrare în plată pentru fiecare grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, care include, cumulat, indexări totale de 25% și cea efectiv încasată de către fiecare dintre reclamanți, astfel cum rezultă din aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, publicată în M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015 coroborat cu art. 31 alin. (1)din O.U.G. nr. 57/2015;

(iv) plata dobânzilor legale pentru fiecare sumă în parte de la data scadenței până la plata efectivă.

1.2. Prin cererea modificatoare depusă la data de 27 februarie 2017, reclamanții au contestat Ordinul Ministerului Justiției nr. 219/C/01.02.2017, solicitând:

(i) obligarea Ministerului Justiției la completarea acestui ordin cu extinderea perioadei de aplicare și calcularea diferențelor, începând cu 09 aprilie 2015 (data la care a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice), precum și obligarea ca, prin ordinul de încadrare emis, să valorifice vechimea efective în magistratură, pentru fiecare reclamant (contestator) în parte, calculată de la momentul intrării în magistratură până la 01.02.2017;

(ii) obligarea pârâților la plata drepturilor salariale restante pentru o perioadă de 3 ani anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, actualizate cu rata inflației până la plata efectivă, drepturi constând în diferența dintre indemnizațiile ce rezultă prin aplicarea unei VRS de 445,5 RON și indemnizația efectiv încasată de fiecare dintre reclamanți, având în vedere că drepturile solicitate sunt drepturi cu executare succesivă, au caracter continuu și pentru fiecare dintre ele curge un termen de prescripție distinct, acestea trebuind a fi fost acordate încă de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 3/2006 și, respectiv O.G. nr. 10/2007, astfel cum rezultă din titlul executoriu al colegilor reclamanților - sentința civilă nr. 4332/23 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, secția civilă și de care aceștia beneficiază de la data pronunțării titlului executoriu;

(iii) în subsidiarul acestui capăt de cerere, obligarea pârâtei în favoarea reclamanților la plata diferențelor salariale în perioada aprilie 2015 până la zi și în continuare, actualizate cu rata inflației, diferențe constând în indemnizația de încadrare în plată pentru fiecare grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, care include, cumulat, indexări totale de 25% și cea efectiv încasată de către fiecare dintre reclamanți, astfel cum rezultă din aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, publicată în M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015 coroborat cu art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015;

(iv) plata dobânzilor legale pentru fiecare sumă în parte de la data scadenței până la plata efectivă.

1.3. La data de 24 septembrie 2017, MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., Barbu Lavinia, BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Dâmbovița și Curtea de Apel Ploiești, au formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care, contestând Ordinul Ministerul Justiției nr. 219/C/01.02.2017, au solicitat:

(i) obligarea Ministerul Justiției la completarea acestui ordin cu extinderea perioadei de aplicare și calcularea diferențelor, începând cu 09 aprilie 2015 și prin care să valorifice vechimea efectivă în magistratură, pentru fiecare reclamant în parte, calculată de la momentul intrării în magistratură;

(ii) obligarea pârâților la plata drepturilor salariale restante pentru o perioadă de 3 ani anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, actualizate cu rata inflației până la plata efectivă, drepturi constând în diferența dintre indemnizațiile ce rezultă prin aplicarea unei VRS de 445,5 RON și indemnizația efectiv încasată de fiecare dintre reclamanți;

(iii) în subsidiarul acestui capăt de cerere, obligarea pârâtei în favoarea reclamanților la plata diferențelor salariale în perioada aprilie 2015 până la zi și în continuare, actualizate cu rata inflației, diferențe constând în indemnizația de încadrare în plată pentru fiecare grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, care include, cumulat, indexări totale de 25% și cea efectiv încasată de către fiecare dintre reclamanți, astfel cum rezultă din aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, publicată în M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015 coroborat cu art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015;

(iv) plata dobânzilor legale pentru fiecare sumă în parte de la data scadenței până la plata efectivă.

1.4. Cererea de intervenție principală a fost încuviințată în principiu prin încheierea din 5 decembrie 2017.

Prin sentința civilă nr. 5030 din 19 decembrie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 27 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepțiile tardivității cererii modificatoare, inadmisibilității, și prescripției, ca neîntemeiate;

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții C., D., E., F., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE. augustin, GG., HH., II., II., JJ., KK., LL., A. și B., G., FF., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Dâmbovița și Curtea de Apel Ploiești;

- a admis în parte cererile de intervenție formulate de intervenienții în nume propriu MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., Barbu Lavinia - Elena, BBB., CCC., DDD., EEE., FFF. și GGG.;

- a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordine de încadrare pentru fiecare reclamant, respectiv intervenient, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, majorată cu 10% potrivit Legii 293/2015, până la 01.10.2016;

- a obligat pârâții la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale menționate anterior și venitul efectiv plătit, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective;

- a respins în rest acțiunea și cererile de intervenție, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 5030 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții C., E., D., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE. augustin, GG., HH., II., II., JJ., KK. și LL. și pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Ploiești.

3.1. Prin calea de atac exercitată în cauză, reclamanții au învederat că recursul vizează încadrarea salarială a reclamanților prin valorificarea VRS de 405 RON, respectiv de 445 RON de la data de 01.12.2015 și acordarea drepturilor pentru o perioadă de 3 ani (perioadă de prescripție potrivit hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii similare), precum și a sporului de vechime efectivă în magistratură, care nu a fost acordat ca urmare a aplicării eronate a Legii nr. 284/2010, dar care a fost acordat conform hotărârilor judecătorești pentru judecători și asistenți judiciari.

Susțin recurenții-reclamanți că recunoașterea, prin O.U.G. nr. 20/2016, a existenței unei situații discriminatorii la nivelul salarizării personalului bugetar, îi îndreptățește să solicite acordarea despăgubirilor în termenul de prescripție, la fel ca alți salariați din sistemul bugetar, care aveau acest tip de salarizare anterior Legii nr. 71/2015.

Pentru perioada anterioară datei de 9 aprilie 2015, tribunalul reține că motivarea din sentințele la care se raportează în stabilirea noii indemnizații se aplică și reclamanților. Astfel, sunt aplicabile reclamanților considerentele hotărârilor judecătorești indicate, precum și cele ale deciziei nr. 16/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii. Criteriul temporal sau acela al reglementării diferite nu poate justifica diferențe de salarizare între persoane care exercită aceeași funcție și care au aceeași pregătire profesională. Pentru toate categoriile de personal aflate în situații identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcții similare din instituția/autoritatea publică unde sunt încadrați, potrivit principiului fundamentul din dreptul muncii - la muncă și pregătire identică, salarizare identică. Chiar reglementarea propusă de Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010 a urmărit să stabilească un sistem unitar de salarizare.

Tot din perspectiva existenței unei situații discriminatorii, recurenții-reclamanți susțin că aceasta este relevată de jurisprudența constantă a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și de dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, art. 6 par. 1, art. 14 din Convenția EDO și Protocolul 12 la această Convenție, art. 14 din Carta socială europeană revizuită, Legea nr. 53/2003 - care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări, art. 16, art. 20, art. 42 și art. 53 din Constituție. Totodată, potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale.

Arată recurenții-reclamanți că, aplicând același raționament cu cel folosit de Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea deciziei nr. 21/2016, în soluționarea recursului în interesul legii, rezultă posibilitatea acordării drepturilor de natură salarială în termenul de 3 ani de prescripție, nu doar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015.

Consideră recurenții că în speță sunt aplicabile considerentele sentinței civile nr. 3411/12.09.2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia civilă nr. 2270/R/22.06.2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, lămurită prin decizia nr. 2597/R/21.09.2016, în sensul că penultimul alineat al considerentelor deciziei menționate se referă la vechimea în magistratură, astfel cum este definită de Hotărârea CSM nr. 122/30.03.2005 și constituie motive în sprijinul admiterii acțiunii pentru perioada anterioară datei de 9 aprilie 2015.

Recurenții-reclamanți mai susțin și că aceste principii trebuie avute în vedere și la modalitatea de acordare și plata sporulului de fidelitate, de care beneficiază alți asistenți judiciari din sistem și care a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești. Apartenența asistenților judiciari la personalul judiciar nu poate fi contestată, astfel încât, în temeiul principiului nediscriminării, nu pot fi tratați diferit. Conform art. 16 alin. (3) și art. 295 alin. (2) din Codul muncii, perioada în care o persoană prestează munca reprezintă vechime în muncă, iar o formă a vechimii în muncă o constituie sporul de fidelitate; reclamanții în cauză se află într-o situație identică cu personalul din sistemul judiciar, iar asistenții judiciari trebuie să respecte aceleași incompatibilități ca magistrații, deci această fidelitate trebuie remunerată în plus.

Susține recurenții că, deși sporul de fidelitate se acordă întregului personal de specialitate din sistemul justiției, judiciar sau conex, indiferent de funcție, prin art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, categoria socio-profesională a asistenților judiciari a fost exclusă în mod discriminatoriu de la beneficiul acestui spor.

Prin cererea depusă la data de 20 martie 2019, recurenții-reclamanți au solicitat a fi avută în vedere decizia nr. 7/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2018, reiterând aspectele referitoare la dreptul asistenților-judiciari de a beneficia de sporul prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 177/2002 și de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului, în sensul admiterii excepției prescripției și respingerii acțiunii, ca prescrisă, admiterea excepției inadmisibilității și respingerea acțiunii și a cererii de intervenție, ca inadmisibile, iar pe fond, ca neîntemeiate.

Recurentul-pârât consideră a fi greșită soluția de respingere a excepției prescripției, invocată în temeiul art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, arătând că reclamanții nu au atacat ordinele de salarizare emise începând cu data de 09.04.2015.

Referitor la cererea de intervenție în interes propriu, recurentul-pârât susține că aceasta a fost greșit admisă, întrucât intervenienții nu au dovedit vătămarea produsă prin actele a căror anulare se solicită și nici nu au făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile.

Cât privește excepția inadmisibilității, pârâtul susține că aceasta a fost greșit respinsă, în condițiile în care reclamanții nu au contestat deciziile de salarizare, conform art. 7 din Anexa VI din Legea nr. 284/2010, astfel încât solicitarea de acordare retroactivă a drepturilor salariale este inadmisibilă.

Susține recurentul-pârât că, deși instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Mnisterului Justiției în ceea ce privește solicitare de obligare a acestei autorități la plata drepturilor salariale, totuși, prin dispozitivul hotărârii, instanța de fond s-a pronunțat în sensul obligării Tribunalului București, iar nu a Ministerului Justișiei, la plata acestor drepturi. Or, atribuția plății acestor sume aparține Tribunalului București, nu Ministerului Justiției, care doar emite ordinele de salarizare.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susține că la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015 (09.04.2015) nu existau în plată indemnizații stabilite în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON.

La data de 21.12.2016, a fost emis OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept și Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016. Această din urmă decizie nu se poate aplica retroactiv, ci doar de la data publicării sale în Monitorul Oficial, conform art. 147 alin. (4) din Constituție.

Având în vedere că VRS de 405 a fost aplicată de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii de la data de 01.10.2016, arată recurentul-pârât că a emis OMJ nr. 219/C/01.02.2017, cu aplicare de la aceeași dată.

În acest context, apreciază că obligațiile legale ce-i reveneau în materia stabilirii drepturilor salariale ale reclamanților au fost îndeplinite prin emiterea OMJ nr. 4680/C/21.12.2016 și nr. 219/C/01.02.2017, fiind greșită soluția instanței de fond, de admitere a pretențiilor reclamanților începând cu data de 09.04.2015.

Recurentul-pârât critică și soluția de obligare a sa la plata drepturilor salariale, arătând că această obligație incumbă Tribunalului Dâmbovița, instanța în cadrul căreia reclamanții își desfășoară activitatea, Ministerul Justiției având doar obligația de a vira sumele necesare plății acestor drepturi.

3.3. Prin recurs, pârâta Curtea de Apel Ploiești a solicitat casarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii, susținând că acțiunea este neîntemeiată întrucât, prin Decizia nr. 76/07.04.2017 emisă de Președintele Curții de Apel Ploiești, s-a stabilit ca, începând cu data de 01.10.2016, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din circumscripția acestei instanțe va fi salarizat conform grilei de salarizare aplicate la nivelul parchetelor.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare față de cererea inițială de recurs formulată de reclamanți, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată, precum și întâmpinare față de completarea motivelor de recurs, prin care a invocat excepția tardivității formulării acestor critici suplimentare.

În cuprinsul acestei din urmă întâmpinări, recurentul-pârât a susținut că acțiunea este lipsită de interes, ca urmare a emiterii OMJ nr. 88/C/2019, prin care reclamanților le-au fost acordate drepturile salariale pretinse.

La termenul de judecată din 29 septembrie 2021, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului declarat de pârâta Curtea de Apel Ploiești, pentru nemotivare și a calificat susținerile recurentului-pârât Ministerul Justiției, referitoare la lipsa de interes a acțiunii, ca reprezentând apărări de fond, urmând a le analiza odată cu recursul, soluție adoptată și în privința excepției tardivității completării motivelor de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Analizând, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de pârâta Curtea de Apel Ploiești, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., republicat:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".(...)

(3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e),(...), sunt prevăzute sub sancțiunea nulității."

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat:

"Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Examinând recursul declarat în cauză prin raportare la aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care pârâta își întemeiază cererea, criticile formulate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în raport de conținutul concret al hotărârii atacate.

Astfel, motivarea recursului se rezumă la prezentarea unei situații faptice (emiterea unei decizii de salarizare), însă această decizie nu îi privește pe reclamanți și nici măcar categoria profesională din care aceștia fac parte (magistrați). Recurenta-pârâtă nu prezintă critici la adresa sentinței recurate și nici nu explicitează în ce modalitate și în temeiul căror texte de lege, decizia de salarizare emisă în favoarea personalului de specialitate și conex influențează stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților și intervenienților principali judecători și determină nelegalitatea sentinței recurate.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze recursul în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport de dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 C. proc. civ., iar atât timp cât criticile expuse nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, recursul nu respetă prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Deoarece recurenta-pârâtă nu s-a conformat exigențelor cerute de lege și nu a formulat critici care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția nulității și va anula, ca nemotivat, recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței civile nr. 5030 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

II.2. Analizând recursul declarat de reclamanți, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui dispoziții se încadrează criticile formulate), Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, reținând următoarele argumente:

Referitor la excepția invocată de pârâtul Ministerul Justiției, prin care s-a susținut tardivitatea completării motivelor de recurs formulate de reclamanți, Înalta Curte reține că argumentele expuse de reclamanți, deși neregăsite în cererea de recurs inițială, nu pot fi calificate drept motive noi de casare.

Astfel, deși recurenții-reclamanți au precizat că înțeleg să completeze motivele recursului, Înalta Curte constată că pretinsa completare constă doar în invocarea unei decizii interpretative pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ulterior declarării căii de atac, decizie pe care recurenții o apreciază a susține criticile referitoare la neacordarea de către instanța de fond a sporului de fidelitate, regăsite în cererea de recurs.

Or, invocarea hotărârii hotărârii pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, considerate de părți a fi relevante în speță, nu este critică nouă de nelegalitate a sentinței recurate. Potrivit art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, astfel încât invocarea de către recurenți a Deciziei nr. 7/2019 nu poate fi considerată motiv de recurs nou, care să completeze cererea de recurs inițială, ci doar un argument în sprijinul modalității în care aceștia consideră că trebuie interpretate și aplicate dispozițiile legale incidente cauzei.

Câtă vreme cererea depusă de recurenții-reclamanți nu suplimentează criticile din recurs, ea nu este supusă nici termenelor legale de formulare și motivare a căii de atac, astfel încât pretinsa tardivitate, invocată de recurentul-pârât, nu poate fi examinată și dezlegată prin raportare la prevederile art. 487 alin. (1) C. proc. civ., invocate în susținerea excepției. Neconstituind un motiv de recurs per se, efectele deciziei interpretative pronunțate de instanța supremă asupra speței de față vor fi analizate prin raportare la criticile expuse în calea de atac, la sentința recurată și la obiectul cererii deduse judecății.

Pe fondul recursului, prin criticile de nelegalitate formulate, reclamanții au susținut că instanța de fond a soluționat greșit următoarele chestiuni deduse judecății:

- aplicarea unui tratament discriminatoriu în privința încadrării salariale a reclamanților în raport cu restul personalului bugetar, pentru perioada anterioară apariției Legii nr. 71/2015;

- neacordarea drepturilor salariale în termenul de 3 ani de prescripție, anterior depunerii cererii de chemare în judecată, nu doar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015;

- neacordarea sporului de vechime efectivă în magistratură.

Referitor la primul set de critici, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamanții au contestat ordinul de salarizare emis de ministrul Justiției sub nr. x/2017, solicitând obligarea pârâtului Ministerul Justiției la extinderea perioadei de aplicare a acestui ordin, începând cu data de 9 aprilie 2015. În esență, reclamanții au urmărit stabilirea indemnizației de încadrare brută în raport de o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, de la 01.12.2015. Această pretenție a fost considerată întemeiată de către instanța de fond, care a obligat pârâtul să procedeze la stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților în raport de aceste valori de referință sectoriale, de la 09.04.2015 până la 01.10.2016, dată după care pârâtul recunoscuse acest cuantum al VRS prin OMJ nr. 219/C/2017.

Așadar, instanța de fond a recunoscut temeinicia pretențiilor reclamanților, iar motivarea soluției astfel dispuse s-a întemeiat, deopotrivă, pe dispozițiile O.U.G. nr. 83/2014, ale Legii nr. 71/2015, pe considerentele Deciziei nr. 23/2015 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, dar și pe hotărâri judecătorești pronunțate în spețe similare, prin care reclamanților magistrați din cauzele respective le-a fost recunoscut și acordat dreptul de stabilire a indemnizației de încadrare brută în raport de o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, de la 01.12.2015. Instanța de fond a avut în vedere și a valorificat toate argumentele recurenților-reclamanți referitoare la tratamentul diferențiat nejustificat în materie salarială și la principiul egalității salariale pentru aceeași muncă.

În recurs, reclamanții au susținut, printr-o argumentație, pe alocuri, străină cauzei (cu titlu de exemplu, a se vedea trimiterile la considerente din hotărârea "tribunalului", neregăsite în sentința recurată), existența unei situații salariale discriminatorii și anterior apariției Legii nr. 71/2015, invocând, generic, prevederile legilor succesive de salarizare, precum și o serie de hotărâri judecătorești care, susțin aceștia, ar fi recunoscut dreptul altor angajați ai familiei ocupaționale la calcularea drepturilor salariale în raport de valoarea sectorială de referință de 405 RON și înainte de 09.04.2015.

Instanța de fond a reținut că, pentru perioada anterioară intrării în vigoare a dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, reclamanții și intervenienții nu au făcut dovada fundamentului legal al pretențiilor, iar Înalta Curte reține că, în recurs, aceștia s-au limitat la reiterarea aspectele invocate în fața instanței de fond, fără a indica, concret, textele de lege care permit calcularea acestei VRS pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015.

Totodată, este de observat că obiectul principal al cauzei, astfel cum a fost stabilit de reclamanți prin acțiunea modificată, privește obligarea pârâtului Ministerul Justiției la stabilirea indemnizației de încadrare brută în raport de o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015 (majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015 de la 01.12.2015), fără a se solicita impunerea acestei obligații și anterior acestei date. Cel de-al doilea capăt al cererii vizează plata diferențelor salariale pe trei ani anterior introducerii acțiunii, în raport de existența unei hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea altor magistrați (sentința civilă nr. 4332/23 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, secția civilă), fără ca această hotărâre să fie depusă la dosarul cauzei și fără ca pretențiile bănești să fie precedate de o solicitare de obligare a pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin care să fie stabilit cuantumul salarial cuvenit reclamanților pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile privitoare la modul de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților, anterior datei de 09.04.2015.

Pe cale de consecință, sunt nefondate și criticile privitoare la respingerea pretențiilor referitoare la plata diferențelor salariale pe o perioadă de 3 ani anterioară introducerii acțiunii.

Pe de-o parte, câtă vreme instanța de fond nu a admis cererea de stabilire a drepturilor salariale anterior datei de 09.04.2015, iar soluția a fost menținută în calea de atac, nu poate fi primit nici petitul accesoriu privind plata diferențelor salariale aferente acestei perioade. Pe de altă parte, argumentele reclamanților referitoare la termenul de prescripție sunt nerelevante, întrucât respingerea cererii de plată a acestor diferențe nu s-a datorat intervenirii prescripției, ci lipsei fundamentului legal al pretențiilor exhibate.

Referitor la neacordarea sporului de vechime efectivă în magistratură, Înalta Curte constată că argumentele expuse de reclamanți în recurs sunt diferite de cele din acțiune și din cererea modificatoare, depășind obiectul cererii deduse judecății.

Astfel, deși în fond reclamanții au susținut că, prin OMJ nr. 219/C/2017, nu s-a calculat corespunzător vechimea în magistratură de care beneficiază fiecare reclamant judecător, respectiv de la data intrării în magistratură și până la data emiterii ordinului, ci doar cu începere din anul 2009, în recurs s-a argumentat pe marginea sporului de fidelitate de care beneficiază categoria profesională a asistenților judiciari, fiind prezentate argumente ample în sprijinul dreptului reclamanților de a încasa acest spor, din perspectiva apartenenței asistenților judiciari la personalul judiciar și a caracteristicilor acestei funcții.

Susținerile recurenților sunt evident străine cauzei, în condițiile în care aceștia sunt magistrați (judecători), iar nu asistenți judiciari, iar sporul de fidelitate nu a făcut obiectul acțiunii completate. Nefiind invocate și solicitate prin cererea de chemare în judecată, aceste pretenții nu pot fi analizate pentru prima dată în recurs.

Ca atare, deși în preambulul recursului reclamanții au arătat că acesta privește și sporul de vechime în magistratură, calea de atac nu este motivată sub acest aspect, câtă vreme argumentele expuse privesc o cu totul altă situație, neregăsită în speță și nededusă judecății.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

II.3. Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, analizat prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Cât privește criticile vizând soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției inadmisibilității, recurentul-pârât Ministerul Justiției a susținut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată ca urmare a nerespectării dispozițiilor art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, care prevăd procedura de contestare a actelor administrative emise de ordonatorii de credite în stabilirea drepturilor salariale.

În cauză, reclamanții au probat că, după comunicarea Ordinului nr. 219/C din 01.02.2017, emis de Ministerul Justiției, au contestat acest ordin și au solicitat Ministerului Justiției să dispună o altă modalitate de recalculare salarială, contestația fiind depusă la data de 07.02.2017. Ulterior, reclamanții s-au adresat instanței de judecată, solicitând obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, indexată cu 10% de la 01.12.2015.

Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ este învestită, în esență, cu analiza refuzului pârâtului de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamanților într-o modalitate nediscriminatorie, care să asigure egalizarea indemnizațiilor de încadrare la nivelul maxim stabilit la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" în raport de fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate. Reclamanții au susținut existența unui refuz nejustificat al pârâtului Ministerul Justiției de a recalcula și, pe cale de consecință, al angajatorului Tribunalul Dâmbovița de a plăti salariile, în cuantumul de care beneficiază potrivit prevederilor legislative invocate și ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea, Înalta Curte reține că problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situația refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajați a făcut obiectul unei sesizări pentru pronunțarea recursului în interesul legii, soluționat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2020, prin care s-a stabilit că:

"În litigiile de funcție publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcționarului public, acesta se poate adresa direct instanței de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanței să fi solicitat angajatorului acordarea acelorași drepturi."

De asemenea, prin decizia nr. 9/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă."

Aceste decizii pronunțate în recurs în interesul legii stabilesc că nu este necesară adresarea unei cereri angajatorului ori formularea unei plângeri/contestații prealabile în situația în care reclamanții salariați invocă neacordarea/nerecunoașterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze. Deși privesc relația dintre angajator și angajați, considerentele acestor decizii sunt incidente și în cazul Ministerului Justiției care, în exercitarea atribuțiilor sale de ordonator principal de credite, emite ordine prin care stabilește cuantumul drepturilor salariale de care beneficiază reclamanții, având atribuții partajate în acest domeniu cu anagajatorul Tribunalul Dâmbovița (căruia îi revine obligația de plată a salariilor astfel stabilite).

În concluzie, în situația în care nu se contestă un anumit ordin de salarizare emis de angajator, ci refuzul pârâtului Ministerul Justiției de acordare a drepturilor salariale solicitate de reclamanți, nu este necesară urmarea procedurii de contestare speciale, prevăzute de art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010.

În ceea ce privește excepția prescripției, recurentul-pârât a susținut reclamanții nu au atacat ordinele de salarizare emise începând cu data de 09.04.2015, astfel încât acțiunea prin care se solicită modificarea drepturilor salariale pentru o perioadă în care nu s-a parcurs procedura prealabilă este prescrisă, în temeiul art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că prevederile legale invocate reglementează prescripția plângerii prealabile, iar nu prescripția acțiunii, astfel cum a fost invocată excepția de pârât.

În ipoteza în care, s-ar aprecia că pârâtul a invocat, de fapt, un argument referitor la nerespectarea procedurii plângerii prealabile, considerentele anterior expuse cu privire la cauza juridică a acțiunii deduse judecății, care nu necesită parcurgerea unei proceduri prealabile, sunt aplicabile mutatis mutandis și în acest caz.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât în referire la soluțiile pronunțate asupra excepției inadmisibilității și excepției prescripției.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a susținut a fi greșită soluția de admitere a cererii de intervenție principală, întrucât intervenienții nu au probat nici vătămarea proprie, produsă prin actul administrativ atacat și nici că au urmat procedura prealabilă. Înalta Curte constată că aceste argumente sunt neîntemeiate, întrucât intervenienții sunt beneficiari al OMJ nr. 219/C/2017, drepturile lor salariale fiind stabilite în raport de acest ordin, la fel ca în cazul reclamanților, iar conform considerentelor anterior expuse, care nu vor mai fi reluate, nu aveau obligația de a urma procedura plângerii prealabile.

Recurentul-pârât a contestat și soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că, deși această excepție a fost respinsă, obligația de plată a drepturilor salariale a fost stabilită prin dispozitiv doar în sarcina Tribunalului București, critici pe care Înalta Curte le constată a fi străine de conținutul hotărârii recurate.

În prim rând, Tribunalul București nu a figurat drept parte în prezentul litigiu, iar în al doilea rând, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției nu a fost invocată de acest pârât și nici soluționată de instanța de fond prin sentința atacată. Este adevărat că pârâtul a susținut prin întâmpinare că nu-i revine atribuția legală a plății diferențelor salariale, dar acest argument a fost susținut ca o apărare pe fondul cauzei, iar nu din perspectiva unei excepții procesuale și a fost soluționat ca atare de prima instanță.

În concluzie, nu se poate reține că instanța de fond ar fi soluționat în mod greșit o excepție procesuală invocată de o parte a cauzei, iar legalitatea dezlegării date cu privire la autoritatea cu atribuții legale de plată a drepturilor salariale va fi examinată de instanța de recurs în cele ce urmează.

Referitor la argumentul recurentului-pârât vizând lipsa de interes în susținerea acțiunii, Înalta Curte îl apreciază a fi neîntemeiat. Lipsa interesului a fost susținută de recurentul-pârât prin raportare la emiterea Ordinului ministrului justiției nr. 2066/C/24.05.2018, prin care a fost recunoscut dreptul judecătorilor la calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, urmat de emiterea Ordinului nr. 88/C/2019, prin care s-au stabilit efectiv drepturile salariale ale recurenților-reclamanți.

Or, deși parte din pretențiile recurenților-reclamanți au fost satisfăcute prin emiterea acestor ordine de salarizare (cele referitoare la calcularea VRS într-un anumit cuantum, începând cu data de 09.04.2015), restul pretențiilor fac în continuare obiectul litigiului, reclamanții având interesul de a obține soluționarea definitivă a chestiunilor litigioase deduse judecății, în raport de prevederile art. 33 din C. proc. civ.

În continuare, pârâtul Ministerul Justiției a formulat critici cu privire la greșita stabilire de către instanța de fond a indemnizațiilor de încadrare salarială cuvenite reclamanților, în raport de o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015. Recurentul-pârât a susținut că această valoare de referință nu putea fi luată în considerare anterior datei de 01.10.2016, motivat de inexistența în plată, în sistemul justiției, la data de 09.04.2015, a unei indemnizații calculate în raport de această valoare și de caracterul neretroactiv al Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015.

În ceea ce privește argumentul aplicării retroactive a dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Pe de altă parte, deciziile Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității unui text de lege sunt aplicabile, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, tuturor litigiilor pendinte. Drept urmare, existența unor hotărâri judecătorești prin care se recunoaște un anume nivel al salarizării, începând cu 09.04.2015, sunt relevante în stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizației în plată.

În sensul recunoașterii, la nivelul întregii familii ocupaționale, a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea unor magistrați sau membri au personalului auxiliar, s-a pronunțat și Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Așadar, argumentele recurentului-pârât sunt nefondate. În realitate, aplicarea unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor și prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

De altfel, chiar pârâtul Ministerul Justiției a înțeles să valorifice considerentele deciziei Curții Constituționale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenților judiciari, în cuprinsul căruia indemnizația de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial. Așadar, prin cererea de recurs, pârâtul își contestă propria practică administrativă de punere în executare a cadrului normativ de salarizare a personalului, în acord cu dispozițiile deciziei Curții Constituționale.

În ceea ce privește data de la care se aplică valoarea de referință sectorială de 405 RON, Înalta Curte reține, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv de hotărârile judecătorești indicate în cuprinsul sentinței de fond, că într-o serie de litigii au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistrați, prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015.

Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanții din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizații brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alți magistrați, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, fiind neîntemeiată susținerea pârâtului în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referință sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit magistraților reclamanți, iar instanța de fond a reținut în mod corect această împrejurare, criticile din recurs fiind nefondate.

În ceea ce privește critica referitoare la lipsa calității recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferențelor salariale cuvenite reclamanților, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorității ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 d