ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4097/2020

Ședința publică din data de 3 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 28.03.2014, reclamantul Composesoratul Margău, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, a solicitat anularea adresei nr. x/11.02.2014 raportat la anul 2009; obligarea la plata sumei de 25.034,64 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietari pentru suprafața de pădure de 96,70 ha situată în zona de conservare a Parcului natural Apuseni în zona/tipul funcțional al T1 și T2 respectiv în raza localității Răchițele Mărgău, la plata dobânzilor calculate asupra debitului începând cu data de 11.02.2014 data la care creanța a devenit exigibilă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 36 din 21 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- A respins excepția prescripției;

- A admis în parte cererea formulată de reclamantul Composesoratul Margău, în contradictoriu cu Ministerul Apelor și Pădurilor (MINISTERUL MEDIULUI ȘI SCHIMBĂRILOR CLIMATICE);

- A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 25.034,66 RON reprezentând compensații cuvenite pentru anul 2008 precum și la plata dobânzii aferente începând cu data de 11.02.2014 și până la data plății efective;

- A respins cererea privind anularea adresă nr. 15173/EGE/11.02.2014;

- A obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 300 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 36 din 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (actual Ministerul Apelor și Pădurilor), întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reținut prin raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca prescrisă.

Recurentul-pârât critică soluția instanței de fond referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, apreciind că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea.

O primă critică vizează faptul că au fost aplicate greșit dispozițiile Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic și ale H.G. nr. 861/2009, arătându-se că refuzul de acordare a despăgubirilor a fost justificat din perspectiva aplicării art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

În primul rând, nu sunt îndeplinite cerințele Legii nr. 46/2008, pentru a acorda compensațiile solicitate, astfel încât, în mod nelegal a apreciat instanța de judecată că există un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantului.

Pârâtul și-a exprimat voința de a rezolva solicitarea, refuzul fiind întemeiat pe interpretarea prevederilor legale incidente în cauză, respectiv art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, dar și art. 1 și 6 din H.G. nr. 861/2009, precizându-se că nu s-a depus întreaga documentație prevăzută de actul normativ menționat, făcându-se referire, printre altele și la obligativitatea depunerii unei copii de pe documentul de proprietate al solicitantului.

În opinia recurentului, chiar dacă s-ar accepta, argumentum ad absurdum, ca textul art. 6 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 861/2009 este susceptibil de mai multe interpretări, acceptarea raționamentului Curții de Apel Cluj în sensul ca dispozițiile legale sus-menționate ar fi incidente și ajutoarelor de stat aferente anului 2009 și nesolicitate sau neacordate până la data de 1 ianuarie 2010, ar însemna nerespectarea modalității de dezlegare a acestei chestiuni de drept potrivit Deciziei nr. 36/23.11.2015 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.

În considerarea acestor argumente nu poate fi acceptată ipoteza luată în calcul de către instanța de fond, conform căreia dreptul în ceea ce privește acordarea compensațiilor de stat aferente anului 2009 ar fi afectat de un termen suspensiv, determinat de data publicării în furnalul Oficial al Uniunii Europene a Deciziei CE nr. C(2012)5166 final, respectiv 14.09.2012, termen suspensiv care să determine curgerea termenului de prescripție extinctivă doar de la data împlinirii lui, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Or, cum în mod corect a constatat și Curtea de Apel Cluj, pentru anul 2009, exista un cadru legal care să reglementeze metodologia de calcul a sumelor cuvenite drept compensații proprietarilor persoane fizice și juridice care dețin păduri cu funcții speciale de protecție potrivit H.G. nr. 1071/2006 și, ulterior, H.G. nr. 861/2009, neexistând așadar un impediment de natură a limita posibilitatea intimatei de a efectua demersurile legale în vederea obținerii compensațiilor pretinse, atât timp cât acest drept era exercitat înăuntrul termenul de prescripție extinctivă.

În altă ordine de idei, atât timp cat dreptul intimatei de a solicita compensații a început curgă cu data de 1 ianuarie 2009, și prescripția aceluiași drept a început să curgă cu aceeași dată (în temeiul art. 7 din Decretul nr. 167/1958

2

), acesta s-a împlinit la data de 1 ianuarie 12.

Chiar daca s-ar aprecia că dreptul acesteia de a solicita compensații s-a născut începând data de 1 ianuarie 2010 pentru anul 2009 (începând cu prima zi a anului ulterior celui pentru care se cer), la data inițierii acțiunii judiciare, respectiv iulie 2014, dreptul pretins era prescris.

Pasivitatea intimatei pe o perioadă ce depășește cu mult termenul de prescripție de 3 nu poate fi acoperită prin cererea formulată în anul 2014 și, cu atât mai mult, nu este de natură a înlătura sancțiunea prescripției dreptului acesteia de a obține compensațiile solicitate prin acțiune.

Menționează faptul că, atât timp cât prescripția dreptului intimatei a început să curgă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la acea dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, astfel încât instanța avea nu doar posibilitatea ci chiar obligația de a invoca excepția prescripției extinctive, chiar dacă litigiul a fost inițiat ulterior datei de 1 octombrie 2011.

În fine, recurentul precizează că solicitarea intimatei de acordare a compensațiilor aferente anului 2009 prin intermediul unei acțiuni în instanță inițiată la mijlocul anului 2014 este în mod evident făcută peste termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de legislația incidență, motiv pentru care se impune respingerea acțiunii pe acest considerent.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ a fost învestită de către reclamantul Composesoratul Margău cu o acțiune prin care a solicitat anularea adresei nr. x/11.02.2014 raportat la anul 2009; obligarea la plata sumei de 25.034,64 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietari pentru suprafața de pădure de 96,70 ha situată în zona de conservare a Parcului natural Apuseni în zona/tipul funcțional al T1 și T2 respectiv în raza localității Răchițele Mărgău, la plata dobânzilor calculate asupra debitului începând cu data de 11.02.2014 data la care creanța a devenit exigibilă.

Raportat la perioada pentru care au fost calculate pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2009), pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă de prima instanță cu motivarea că dreptul de prescripție a fost întrerupt, potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul-lege nr. 167/1958, până la data primirii deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, astfel cum s-a prevăzut prin dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009.

Înalta Curte apreciază a fi neîntemeiată soluția primei instanțe referitoare la respingerea excepției dreptului material la acțiune.

Pentru o corectă analiză a datei de început și a momentului împlinirii termenului de prescripție, dar și a incidenței unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecății, în raport de modificările legislative survenite.

Pretențiile deduse judecății de către reclamant sunt aferente anului 2009, data nașterii dreptului la acțiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01.10.2011) și, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În acord cu Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanței referitoare la compensațiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripție pentru compensații acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația.

Înalta Curte reține că prescripțiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta pretinde o creanță de natură civilă aferentă anului 2009, iar prescripțiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune prin prisma acestor prevederi legale, reținând că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenții aferente anului 2009, a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 28.03.2014.

Termenul de prescripție aferent creanței născute în anul 2009 a început să curgă la data de 01.01.2010 și s-a împlinit la data de 01.01.2013, astfel încât, la data sesizării instanței de judecată, dar și la data solicitării de avizare a plății, dreptul material la acțiune al reclamantului era prescris.

Conform dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, invocate de instanța de fond ca argument în respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune:

"Daca dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.".

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte reține că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 au fost socotite, din punct de vedere juridic, nu o cauză de întrerupere a curgerii termenului de prescripție, ci o condiție suspensivă legală, care afectează exercițiul dreptului.

De asemenea, Înalta Curte reține că, prin Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reținut că:

"Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiție suspensivă, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obținerea compensaților aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluții de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă numai la compensațiile pentru care dreptul de acordare a luat naștere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanțe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, și de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările și completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010."

În consecință, dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiție suspensivă privind nașterea dreptului la acțiune pentru compensațiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010.

Întrucât prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu au incidență asupra termenului de prescripție, în ceea ce privește pretențiile deduse judecății și nu se invocă un alt caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului de prescripție, acesta s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01.01.2013, anterior sesizării instanței de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fi întemeiată critica referitoare la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripție, invocată de recurentul-pârât Ministerul Apelor și Pădurilor și reiterată prin recursul declarat, aspect de natură a atrage casarea hotărârii de fond și reformarea soluției primei instanțe.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și va respinge acțiunea ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor împotriva sentinței civile nr. 36 din 21 februarie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în tot sentința atacată și în rejudecare, admite excepția prescripției, invocată de pârâtul Composesoratul Margau.

Respinge acțiunea ca fiind prescrisă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 septembrie 2020.