ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1902/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj cu numărul de mai sus, reclamanta Asociația A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, solicitând anularea Adresei nr. x raportat la anul 2008, ca fiind netemeinică și nelegală, emisă cu exces de putere, prin care Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice prin Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultura i-a comunicat refuzul/avizul negativ la solicitările susmenționate, cu privire la avizarea și acordarea despăgubirilor și dobânzilor aferente anului 2008, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 165.981,14 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietari pentru suprafața de pădure de 608,90 ha, situata în zona de conservare totala a Sitului Natura 2000 Someșul Rece, în zona/tipul funcțional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Someșul Rece pe întreg anul 2008, cu titlu de compensații/despăgubiri datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2008; la plata dobânzilor asupra debitului principal în cuantum de 165.981.14 RON începând cel puțin cu data de 17.04.2014, dată la care creanța a devenit exigibila, respectiv data la care MMSC prin Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultura a refuzat nejustificat, cu exces de putere, sa dispună plata compensațiilor cuvenite; cu cheltuieli de judecata;

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 512 din data de 31 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost calificată excepția prematurității, invocată de Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, ca fiind o apărare de fond.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice ca neîntemeiată.

S-a admis excepția inadmisibilității petitului cererii de chemare în judecată privind anularea adresei nr. x, invocată prin întâmpinare, și s-a respins acest capăt de cerere formulat de reclamanta Asociația A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, ca inadmisibil.

S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, ca neîntemeiată.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Asociația A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură și, în consecință, au fost obligați pârâții să plătească reclamantei suma de 165.981,14 RON și dobânda legală aferentă acestui debit începând de la data de 17.04.2014 și până la achitarea integrală a debitului.

Totodată, au fost obligați pârâții să plătească reclamantei suma de 4.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial și taxa judiciară de timbru.

2.1. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâții Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultura București și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor au formulat recursuri, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

2.1.1. Prin recursul declarat de Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultura, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea sentinței pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a susținut că instanța de fond în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât potrivit prevederilor dispozițiilor art. 6 alin. (1) din H.G nr. 861/2009 "Formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat".

Astfel, în mod evident, compensațiile anterioare datei de 01.01.2010 urmau a fi achitate dacă ar fi fost solicitate la plată în termenul de prescripție, conform H.G. nr. 1071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea și controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora.

Atâta vreme cât suma totală pretinsă de reclamantă este compusă din sume care sunt datorate anual, iar pe de altă parte, că prescripțiile începute pentru perioada anterioară 1 octombrie 2011 sunt în mod evident supuse dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, instanța de fond în mod nelegal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, considerând că dreptul reclamantei s-ar fi născut odată cu publicarea Deciziei Comisiei Europene.

Pe fondul cererii, recurentul a arătat că normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 861/2009, vizează doar proprietarii de terenuri forestiere cu suprafețe mai mici sau egale cu 30 ha: " art. 3. - (1) Administrarea sau serviciile silvice, după caz, pentru proprietarii de fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice cu suprafețe mai mici sau egale cu 30 ha se realizează de către ocoalele silvice, la cerere, cu respectarea principiului teritorialității" - ceea ce nu este cazul intimatei - reclamante ce susține că suprafața de 608,90 ha face parte integranta a Rețelei Ecologice Europene Natura 2000.

Plata sumelor solicitate, în lipsa normelor metodologice, ar duce la încălcarea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice:

" Art. 14. - (1) Cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de autorizările conținute în legi specifice și în legile bugetare anuale.

(2) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

(3) Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare."

S-a mai arătat că răspunsul transmis de autoritatea sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale, întrucât nu se poate vorbi de o culpă a instituției publice și nici de ilegalitate - atât timp cât nu pot fi avizate și eliberate la plată sume din bugetul instituțiilor publice în lipsa unei metodologii.

Referitor la modalitatea în care valoarea despăgubirilor a fost calculată, instanța de fond în mod greșit a apreciat ca recurentul nu a contestat modul de calcul al acestora. Atât timp cât acesta a arătat că nu există metodologie pentru a se calcula valoarea compensațiilor, este firesc că s-a contestat implicit modul de calcul al despăgubirilor.

Cu privire la obligarea pârâtului-recurent la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, s-a învederat faptul că instanța de fond în mod greșit a făcut trimitere la dispozițiile art. 1535 alin. (1) din C. civ., considerând cererea reclamantei întemeiată.

Pentru acțiunile având ca temei refuzul nejustificat al autorității, nu se pot solicitata dobânzi decât cel mult de la data la care, prin sentință, s-ar hotărî că există o despăgubire de plătit și cuantumul acesteia, întrucât până la data pronunțării sentinței nu exista o creanța certă, lichidă și exigibilă, pentru a se putea pretinde plata unei dobânzi legale.

2.1.2. Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs și pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (fost Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice), întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea parțială a sentinței recurate.

În argumentarea criticilor asupra hotărârii instanței de fond, recurentul-pârât se referă, în primul rând la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, prima instanță reținând greșit că s-ar justifica păstrarea în proces a Ministerului, alături de Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, prin prisma faptului că acesta din urmă nu ar avea calitatea de ordonator principal de credite, aspect contrazis însă de prevederile legale în materie.

Prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic stipulează că sumele pentru acordarea compensațiilor ce reprezintă contravaloarea produselor pe care proprietarul nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamentele silvice se alocă de către stat anual prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, aspect care nu a fost analizat în speța de față de către prima instanță și care este infirmat de prevederile H.G. nr. 428/2013.

Cu privire la respingerea excepției dreptului material la acțiune, prima instanță a făcut o interpretare defectuoasă a normelor de drept material incidente în cauză.

Apreciază judicios raționamentul primei instanțe conform căruia acesta a constatat incidența termenului de 3 ani prevăzut art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în speța de față, însă, în ceea ce privește pretinsa incidență a unei condiții suspensive care a amânat împlinirea termenului de prescripție în speța de față, aserțiunile instanței sunt eronate.

Instanța a considerat așadar că "dreptul reclamantei la despăgubiri este unul afectat de o condiție suspensivă, de îndeplinirea acesteia depinzând nașterea raportului juridic obligațional" instanța înțelegând de fapt prin publicarea în Jurnalul Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012 la 14 septembrie 2012 îndeplinirea respectivei condiții.

Contrar celor reținute de prima instanță, în ipoteza în care în care ar fi îndeplinite condițiile cerute de lege în speța de față pentru acordarea în favoarea reclamantei a compensațiilor pretinse, nașterea dreptului acesteia nu este condiționată sau influențată de către Decizia Comisiei atât timp cât acest drept a fost prevăzut și rezidă în dispozițiile art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic.

Prima instanță face o confuzie în considerentele sentinței atacate cu privire la actul normativ care stabilește dreptul pentru obținerea compensațiilor urmare a unei interpretări eronate a dispozițiilor H.G. nr. 861/2009 care, la art. 6 alin. (2), stipulează faptul că "Toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat."

Prevederile art. 6 alin. (2) din hotărârea menționată de care se prevalează instanța în susținerea propriei teorii nu fac decât să amâne, cel mult, acordarea efectivă a acestor compensații nu să suspende dreptul persoanelor în a le solicita cum în mod eronat încearcă să se acrediteze.

Așa cum a menționat anterior, dreptul reclamantei, în situația în care sunt îndeplinite toate condițiile necesare acordării acestor compensații, rezidă în dispozițiile Codului Silvic (Legea nr. 46/2008) și nu este și nici nu a fost influențat de emiterea Deciziei Comisiei.

Mai mult, chiar dacă prima instanță nu s-ar fi aflat în eroare cu privire la actul normativ care stabilește dreptul persoanelor îndreptățite la obținerea compensațiilor și ar fi considerat că acest drept își are izvorul în dispozițiile art. 97 din Codul Silvic, iar H.G. nr. 861/2009, prin art. 6 alin. (2), nu face decât să suspende acest drept, o astfel de interpretare ar fi de asemenea eronată ca urmare a eludării unor norme elementare de tehnică legislativă.

În atare situație, sunt evidente deficiențele soluției primei instanțe care s-a limitat în a analiza superficial normele de drept material în speța de față și a considerat că nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește solicitarea de către reclamantă a compensațiilor pentru anul 2008 în temeiul Legii nr. 46/2008.

Cu privire la fondul litigiului, instanța se rezumă, în considerentele sentinței, în a stabili că prin simpla publicare a Deciziei Comisiei în Jurnalul Național al Uniunii Europene, în mod implicit reclamantei i s-ar cuveni banii solicitați cu titlu de compensații în temeiul prevederilor Codului Silvic.

În acest sens, se arată că faptul că la rubrica Durată și buget din cadrul Deciziei se indică expres că Schema, care va expira la 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie și publicată în Monitorul Oficial al României.

Or, în speța de față, Schema nici nu a fost publicată în Monitorul Oficial și părțile nu se mai află înăuntrul termenului care a expirat la data de 31 decembrie 2013.

Nici cu privire la justificarea pretențiilor reclamantei, instanța nu a aprofundat speța supusă judecății și s-a limitat în a califica prematuritatea invocată de recurent ca fiind o apărare de fond fără a cerceta amănunțit dacă reclamanta a făcut dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute de H.G. nr. 861/2009.

Acordarea eventualelor compensații este condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe prevăzute expres de actul normativ, ori, în prezenta speță, în afara unor documente, apreciate de reclamantă ca fiind relevante, nu se regăsesc nici măcar documente care să ateste dreptul de proprietate sau copie de pe contractul de administrare care să ateste dreptul părții de a solicita astfel de compensații.

Soluția primei instanțe este profund deficitară, prin aceea că instanța ar fi trebuit a analiza dacă sunt îndeplinite cerințele premergătoare formulării unei astfel de acțiuni și, în caz contrar, să fi respins acțiunea ca urmare a acestui viciu.

Instanța a luat ca fiind corect întocmite centralizatoarele de prețuri întocmite de reclamantă doar prin prisma faptului că ele nu au fost contestate de către pârâții din litigiu, care oricum nu aveau posibilitatea de a le contesta, atât timp cât nu au o astfel de competență în materie, art. 6 lit. e) din Anexa 1 din H.G. nr. 861/2009 fiind explicit în acest sens și stabilind în mod expres că fișa de calcul trebuie avizată de structurile teritoriale de specialitate din subordinea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.

Această avizare, activitate ce presupune verificarea și confirmarea exactității celor efectuate de ocolul silvic, se realizează, așadar de o entitate anume determinată ce are atribuții concrete în acest sens, or, instanța a considerat ca fiind lipsit de relevanță acest aviz și, implicit, ca fiind corecte și obiective pretențiile reclamantei.

Prin încheierea din data de 28.09.2016 s-a constatat că raportul întocmit de magistratul - asistent respectă cerințele art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. și s-a dispus comunicarea acestuia, în temeiul art. 493 alin. (4) din acest act normativ, cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din data de 26.01.2017 s-a dispus, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., admiterea în principiu a recursului și fixarea unui termen pentru judecata pe fond a acestuia la data de 09.05.2017.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând cererile de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul de recurs invocat de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui minister, instanța de control judiciar reține că acesta este nefondat.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între pârât și cel obligat în același raport juridic.

În conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, sumele pentru acordarea de compensații reprezintă contravaloarea produselor pe care proprietarul nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amendamentele silvice, se alocă de către stat anual, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 428/2013 privind organizarea și funcționarea Departamentului pentru ape, păduri și piscicultură, precum și pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 48/2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice și pentru modificarea unor acte normative în domeniul mediului șu schimbărilor climatice, în vigoare la data formulării acțiunii, Departamentul pentru ape, păduri și piscicultură se finanțează de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice.

În aceste condiții, nu se poate reține că numai Departamentul pentru ape, păduri și piscicultură ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere că acesta nu are buget propriu pentru sumele privind compensațiile și implicit, calitatea de ordonator principal de credite, astfel încât, se justifică chemarea în judecată a ambelor autorități.

Totodată, la data de 23.01.2015, H.G. nr. 428/2013 a fost abrogată prin H.G. nr. 38/2015, care la art. 3, prevede că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (care a fost citat în cauză în calitate de recurent-pârât), se substituie în toate drepturile și obligațiile decurgând din toate actele normative, contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele, memorandurile și acordurile, precum și toate litigiile în care fostul Minister al Mediului și Schimbărilor Climatice și Departamentul pentru ape, păduri și piscicultură, sunt părți.

Menținerea în cauză a ministerului se impune și din perspectiva dispozițiilor art. 6 din H.G. nr. 38/2015.

Rezultă astfel că ministerul menționat fiind implicat în raportul juridic generat de problema sumelor pentru acordarea compensațiilor, are calitate procesuală pasivă în cauză.

În ceea ce privește motivul de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, dată fiind similitudinea criticilor formulate de recurenții-pârâți, instanța de control judiciar le va trata în mod unitar.

Înalta Curte constată că soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune este corectă.

Prin cererea adresată instanței de fond s-a solicitat acordarea despăgubirilor aferente anului 2008, ca temei de drept fiind invocate mai multe acte normative, între care H.G. nr. 861/2008, iar autoritatea publică pârâtă a refuzat acordarea despăgubirilor cu motivarea că ajutoarele de stat se pot acorda după primirea deciziei Comisiei Europene și după publicarea Hotărârii Guvernului pentru aprobarea Normelor Metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat.

Recurenții susțin că acțiunea reclamantei este prescrisă deoarece vizează anul 2008 pentru că prescripția este anterioară intrării în vigoare a C. civ. este supusă regimului juridic instituit de Decretul nr. 167/1958.

Într-adevăr, pentru că acțiunea vizează acordarea de despăgubiri aferente anului 2008, prescripția dreptului la acțiune este supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958, dar ea nu este prescrisă, așa cum susțin recurenții.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile H.G. nr. 861/2008 care prin art. 6 alin. (1) prevede că "formele de ajutor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. a), de) art. 97 alin. (1) lit. b) pentru persoanele juridice și de art. 97 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2009 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, se vor finanța numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutorul de stat".

Această prevedere legală face pe deplin aplicabilă în cauză art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia "Daca dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul."

În speță, decizia Comisiei Europene a fost comunicată la 19 iulie 2012, iar reclamanta s-a adresat ITRSV Cluj cu cererea la 30 decembrie 2012, astfel că acțiunea sa nu este prescrisă.

Nici criticile recurenților pe fondul cauzei nu sunt fondate.

Potrivit Anexei nr. 1 lit. b) din O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, "Parcurile naționale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative, recreative și turistice. Managementul parcurilor naționale asigură menținerea cadrului fizico-geografic în stare naturală, protecția ecosistemelor, conservarea resurselor genetice și a diversității biologice în condiții de stabilitate ecologică, prevenirea și excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale și a folosințelor terenurilor, incompatibilă scopului atribuit. Regimul de gospodărire se stabilește prin regulamente și planuri proprii de protecție și conservare aprobate de autoritățile naționale științifice și administrative abilitate, potrivit dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracțiuni de ecosisteme terestre și acvatice cât mai puțin influențate prin activități umane. Elementele cu valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor naționale pot fi delimitate și puse sub un regim strict de protecție ca rezervații științifice. Parcurile naționale se întind în general pe suprafețe mari de teren. În perimetrul parcurilor naționale sunt admise doar activitățile tradiționale practicate numai de comunitățile din zona parcului național, activități tradiționale ce vor fi reglementate prin planul de management. Parcurile naționale corespund categoriei II IUCN "Parc național: arie protejată administrată în special pentru protecția ecosistemelor și pentru recreere" .

În compensarea restricțiilor aduse proprietății prin instituirea regimului de arie naturală protejată, art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2007 prevede că:

"Pentru terenurile din ariile naturale protejate, deținute în regim de proprietate privată sau concesionate, proprietarii ori concesionarii vor primi compensații pentru respectarea prevederilor restrictive din planul de management al ariei naturale protejate".

Conform art. 97 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic:

"în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru (…) acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă.".

Prin H.G. nr. 861/2009 au fost aprobate Normele metodologice de acordare, utilizare și control al sumelor anuale destinate gestionarii durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale, prevăzute în Anexa nr. 1 la hotărâre.

Reclamanta a solicitat autorității recurente acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului proprietatea sa, având categoria de folosință păduri, amplasat într-o arie naturală protejată, în temeiul dispozițiilor normative anterior citate.

Înalta Curte constată că refuzul recurentului de a soluționa favorabil cererea intimatei de acordare a despăgubirilor este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îl dă acestei noțiuni.

Recurentul recunoaște că în speță sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 861/2009 intrată în vigoare la 8 august 2009, dar susține că nu a existat un refuz nejustificat al autorității publice în măsura în care au fost demarate procedurile pentru aprobarea normelor metodologice necesare care se află în procedura de avizare și aprobare, că reclamanta nu a îndeplinit condițiile cerute de decizia Comisiei Europene și că nu a dovedit temeinicia pretențiilor sale.

Așa cum a reținut și instanța de fond, condiția cerută de prevederile art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 861/2009 a fost îndeplinită pentru că există decizia Comisiei Europene de avizare a schemei de ajutor de stat, iar în privința faptului că nu a fost adoptată și publicată hotărârea de guvern se poate aprecia că acesta nu reprezintă un motiv justificat de respingere a solicitărilor reclamantei.

În fine, în mod corect a fost înlăturat motivul refuzului invocat de autoritățile publice, întrucât pentru anul 2008 erau aplicabile normele metodologice amintite, care, la Anexa nr. 2 indicau modul de calcul al compensațiilor care se acordă de către stat persoanelor fizice și juridice pentru funcțiile de protecție asigurate de pădurile proprietate privată încadrate la tipurile funcționale T1 și T2, respectiv tipurile funcționale pentru care nu se reglementează procesul de producție.

Abia începând cu data de 01.01.2010, conform celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 36/2015, pentru acordarea compensațiilor prevăzute de lege "trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și să fie adoptate normele metodologice, în condițiile art. 5 din O.G. nr. 14/2010".

De asemenea, judecătorul fondului a analizat judicios documentația prezentată de reclamantă pentru acordarea alocațiilor bugetare prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, concluzionând că, în ceea ce privește sumele solicitate, în cuantum total de 165.981,14 RON, aferente anului 2008, acestea nu au fost contestate de către pârâți, existând la dosar fișa de calcul a acestora, cu anexe de calcul, întocmite de către Ocolul Silvic Someșul Rece, în temeiul actelor normative.

Constatându-se datorată compensația pentru anul 2008, reiese că și accesoriile sunt datorate, respectiv dobânda legală, cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

Avându-se în vedere cererea intimatei-reclamante de obligare a recurenților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, Înalta Curte o va admite în parte și va obliga recurenții-pârâți la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs către intimata-reclamantă, în baza art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de Departamentul pentru Păduri și Piscicultură și de Ministerul Apelor și Pădurilor (fost Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor) împotriva sentinței nr. 512 din 31 octombrie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenții - pârâți Departamentul pentru Păduri și Piscicultură și de Ministerul Apelor și Pădurilor (fost Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor) la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 de RON, constând în onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 mai 2017.