ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3178/2020

Ședința publică din data de 7 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 17.08.2017, sub nr. x/2017, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Justiției, solicitând anularea ordinului și obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de încadrare/salarizare, cu luarea în considerare inclusiv a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru funcția de asistent judiciar, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate care să includă inclusiv tranșele de vechime în funcție (fidelitate), precum și majorările de 2%, 5% și 11% acordate prin hotărâri judecătorești definitive și aflate în plată încă din anul 2015, în baza ordinului de salarizare anterior emis de Ministrul Justiției, potrivit dispozițiilor Legii nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016 și Decizia nr. 794/15.12.2016 pronunțată de Curtea Constituțională, începând cu data de 09.04.2015; stabilirea cuantumului indemnizației brute lunare precum și a sporului de risc și confidențialitate, a sporului pentru condiții deosebite de muncă și a tranșelor de vechime în funcție și a sporului de fidelitate, cuvenite contestatorilor la nivelul salariilor de bază și sporurilor stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași autorități judecătorești, pentru funcția de asistent judiciar/grad/treaptă și gradație cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior, pe perioada 09.04.2015-01.10.2016; obligarea pârâtului la repararea prejudiciului suferit de reclamante, prin plata diferenței de drepturi salariale dintre sumele încasate efectiv și suma care ar fi trebuit să li se plătească fiecăruia în baza ordinului nou emis, cu titlu de indemnizație, pentru fiecare lună prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare, precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate, a tranșelor de vechime în funcție și a sporului de fidelitate, și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, cu valorile de referința de 405 RON, începând cu luna aprilie 2014 până la data de 30.11.2015; 445,5 RON de la data de 01.12.2015 până la data de 01.10.2016, reprezentând 405 majorat cu 10% în baza Legii 293/2015.

Prin sentința civilă nr. 4448 din 21 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea, în parte, formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu pârâtul Ministerul Justiției.

S-a anulat, în parte, Ordinul ministrului justiției nr. 1479/C/24.05.2017 în ceea ce le privește pe reclamante, cu consecința obligării pârâtului Ministerul Justiției la a emite reclamantelor ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, inclusiv cu aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, astfel: producătoare de efecte juridice în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON; producătoare de efecte juridice începând cu data de perioada 01.12.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor diferențele salariale rezultate, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective.

S-a respins acțiunea în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul considerând că sentința primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

In urma expunerii situației de fapt, s-a arătat că este neîntemeiată anularea OMJ nr. 1479/C/24.05.2017 și obligarea Ministerului Justiției de a emite noi ordine prin care indemnizația de încadrare să se stabilească prin raportare la o altă valoare de referință sectorială pentru o perioadă anterioară datei 01.10.2016.

Totodată, s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a obligat Ministerul Justiției la plata diferențelor salariate, întrucât atribuția ministrului justiției este de a stabili indemnizația de încadrare potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, privind salarizarea unitară personalului plătit din fonduri publice, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiției de a vira banii, în conformitate cu dispozițiile art. 6 punctul V I subpunctul 3 din cuprinsul H.G.. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate.

Astfel, această obligație excedează atribuțiilor pârâtului, iar dispozitivul sentinței nu poate fi pus în executare sub aspectul plății drepturilor salariate ale intimatelor reclamante.

Raportul obligațional care are ca obiect plata salariului se desfășoară între întimatele-reclamante și Tribunalul Maramureș, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțatelor publice nr. 500/2002.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

Intimatele - reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 12 mai 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Cauza a fost suspendată având în vedere dispozițiile Decretului Președintelui României privind instituirea stării de urgenta nr. 195 din 16 martie 2020, fiind repusă pe rol la data de 7 iulie 2020.

Recurentul - pârât a formulat precizări la data de 21 mai 2020 prin care a invocat lipsa de obiect a cauzei în raport de emiterea Ordinului M.J. nr. 2066/C/2018 prin care s-a acordat un cuantum al valorii sectoriale de 421,36 RON începând cu data de 9 mai 2015 și de 463,5 RON, începând cu data de 1.12.2015.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este întemeiat în parte, pentru următoarele considerente:

Recurentul - pârât, prin notele de ședință depuse la data de 21 mai 2020 a invocat lipsa de obiect a cauzei în raport de emiterea Ordinului M.J. nr. 2066/C/2018 prin care s-a acordat un cuantum al valorii sectoriale de 421,36 RON începând cu data de 9 mai 2015 și de 463,5 RON, începând cu data de 1.12.2015.

Obiectul acțiunii de față este reprezentat de pretenția reclamantelor de a le fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a emite noi ordine de salarizare,

Instanța de control judiciar apreciază că emiterea deciziei menționate nu afectează, prin ea însăși, legalitatea sentinței recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunțării acesteia, dar pune problema subzistenței obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, având în vedere că la acest moment actele contestate nu își mai produc efectele.

Astfel, Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., republicat, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenții, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deși condiția existenței obiectului acțiunii a fost îndeplinită la data promovării acțiunii, ulterior, ca urmare a emiterii Ordinului M.J. nr. 2066/C/2018, obiectul cererii sub acest aspect nu mai subzistă.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâtul a recunoscut drepturile salariale pretinse de reclamante, fiind realizată pretenția concretă dedusă judecății, astfel că demersul judiciar formulat de reclamante privind emiterea ordinelor de salarizare este la acest moment lipsit de obiect, urmând să fie respins ca atare.

In ceea ce privește capătul de cerere privind plata sumelor de bani reprezentând diferențele salariale, Inalta Curte constată că recursul este întemeiat, având în vedere lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite asistenților judiciari care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite.

Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între intimații-reclamanți și tribunal, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiției nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamante, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate de reclamante, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Tribunalului Maramureș.

Pentru aceste motive, instanța de control judiciar va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției, în ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge capătul 1 al cererii de chemare în judecată, ca rămas fără obiect și capătul 2 al cererii de chemare în judecată formulate fată de pârâtul Ministerul Justiției ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

PENTRU ACESTE MOTIE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 4448 din 21 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și rejudecând:

Respinge capătul 1 al cererii de chemare în judecată, ca rămas fără obiect.

Respinge capătul 2 al cererii de chemare în judecată formulate fată de pârâtul Ministerul Justiției ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 iulie 2020.