ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5140/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, reține următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea formulată la data de 09.10.2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției a solicitat instanței să dispună:

- anularea parțială a Ordinului nr. 2732/C/11 iulie 2018 al Ministrului Justiției, respectiv, în ceea ce privește art. 1 teza finală referitoare la cuantumul drepturilor salariale din acest ordin, ca fiind netemeinic și nelegal prin modul greșit de stabilire a drepturilor salariale și a cuantumului acestora;

- obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în favoarea reclamantului, prin care să fie stabilit nivelul maxim de salarizare pentru funcția de asistent judiciar, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, care să includă, în cuantumul brut al indemnizației de încadrare și al sporurilor și o valoare de referință sectorială de 463,50 RON, la care să se adauge majorarea cu 15% a indemnizației de încadrare brute lunare ("sporul de fidelitate" pentru vechimea în funcție de peste 5 ani), începând cu data de 1 iulie 2018, până la zi și în continuare.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 819 din 5 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul este asistent judiciar, iar prin demersul său judiciar, solicită instanței să anuleze în parte Ordinul MJ nr. 2732/C/11.07.2018 privind cuantumul drepturilor salariale și obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să fie stabilit nivelul maxim de salarizare pentru funcția de asistent judiciar, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 463,50 RON precum și a majorării cu 15% a indemnizației brute lunare (sporul de fidelitate/de stabilitate) pentru vechimea în funcție de peste 5 ani, precum și plata drepturilor salariale astfel cuvenite.

Instanța de fond a arătat, în esență, că în cazul asistenților judiciari, la împlinirea fiecărui mandat, este nevoie de o nouă numire în condițiile H.G. nr. 616/2005. Prin urmare, în cazul asistenților nu este vorba de o exercitare neîntreruptă a funcției, întrucât la fiecare nou mandat, aceștia sunt personal nou-încadrat/numit în aceeași instituție.

Recunoașterea pentru viitor a dreptului colegilor reclamantului - asistenți judiciari la sporul de fidelitate s-a făcut de Curtea de Apel Cluj în considerarea dispozițiilor legale avute în vedere la momentul pronunțării, în speță interesând, în principal, faptul că instanța s-a raportat la dispozițiile și mecanismul de reglementare asigurat de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, cu modificările și completările ulterioare, articol interpretat de Curtea de Apel Cluj ca fiind discriminatoriu față de colegii reclamantului.

Altfel spus, aplicabilitatea pentru viitor a deciziei Curții de Apel Cluj se menține cât timp se mențin în vigoare dispozițiile legale în vigoare în forma avută în vedere de instanță la pronunțarea soluției. A contrario, decizia civilă amintită pronunțată de Curtea de Apel Cluj nu mai are aplicabilitate câtă vreme dispozițiile legale avute în vedere de instanță nu mai asigură suportul de legalitate al sentinței, deci în cazul în care legiuitorul nu mai recunoaște sporul respectiv în viitor, decizia respectivă, chiar dacă dispune și pentru viitor, nu mai are aplicabilitate. Situația este și mai nuanțată în cazul reclamantului întrucât nu este vorba despre un spor stabilit de lege, ci de practica judiciară în aplicarea principiului nediscriminării, practică judiciară care recunoaște numai colegilor reclamantului acest spor de fidelitate, iar nu și reclamantului (acțiunea sa fiind respinsa irevocabil).

Curtea de apel a reamintit cadrul legislativ, în materia analizată (a sporului "de fidelitate"), începând cu prima lege de salarizare unitară (Legea nr. 330/2009) și terminând cu Legea nr. 153/2017

A mai arătat că este evident că CCR a avut în vedere în decizia sa nr. 794/2016 situația asistenților judiciari care dețin hotărâri judecătorești prin care le-au fost stabilite/recunoscute drepturi prin hotărâri judecătorești versus asistenții judiciari care nu dețin astfel de hotărâri pentru că nu s-au judecat, iar nu acei asistenți judiciari care s-au judecat anterior, însă li s-au respins definitiv/irevocabil cererile de recunoaștere/stabilire a drepturilor salariale lato sensu, cum este cazul reclamantului.

Deci, reclamantul nu este îndreptățit la sporul de fidelitate prin raportare la hotărârile judecătorești deținute de colegii asistenți judiciari. În plus, așa cum rezultă din aspectele prezentate de instanță referitor la decizia CCR nr. 794/2016, CCR a avut în vedere în decizia sa principiul "la muncă egală, salariu egal", în contextul în care este vorba despre funcții similare. Or, în condițiile în care reclamantul are gradația 4 corespunzătoare unei vechimi în muncă între 15 și 20 de ani, el nu poate compara drepturile sale salariale cu cele ale altor asistenți judiciari, precum asistenții B. și C. care au gradația 5, corespunzătoare unei vechimi în muncă de peste 20 de ani.

În plus, mai trebuie avut în vedere și faptul că stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

În ceea ce privește VRS de 463,50 RON, nu se poate reține în sarcina pârâtului un refuz nejustificat. Este de notorietate, în cadrul sistemului judiciar, existența OMJ nr. 2066/C/24.05.2018 (care vizeaza inclusiv magistratii). Prin ordinul MJ nr. 2066/C/24.05.2018, pârâtul MJ a recunoscut dreptul asistenților judiciari pentru perioada 9.4.2015-30.11.2015 la o indemnizație de încadrare lunară brută stabilită prin raportare la VRS de 421,36 RON, iar pentru perioada 1.12.2015-31.12.2017 prin raportare la VRS de 463,5 RON, plata respectivelor drepturi salariale etapizat și faptul că în baza respectivului ordin se vor emite noile ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, în urma centralizării datelor necesare, dar nu mai târziu de 30.11.2018.

De asemenea, OMJ privind pe reclamant nr. 2732/C/11.07.2018 a fost modificat, prin noul ordin 5154/C/14.12.2018 fiind stabilite drepturile salariale ale reclamantului începând cu 01.07.2018 - coeficient de 5,17 corespunzător unei vechimi în funcție între 3-5 ani și gradației 4): o indemnizație de încadrare brută de 12123 RON, un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1819 RON, un cuantum al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1703 RON.

A considerat instanța că rezultă din decizia nr. 16/R/19.01.2010 pronunțată de CA Tg Mureș în dosarul nr. x/2007 că acțiunea reclamantului din litigiul de față privind acordarea sporului de fidelitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară începând cu data de 1.04.2006 și până la data încetării stării de discriminare a fost respinsă irevocabil ca neîntemeiată, ca urmare a admiterii contestației în anulare formulata de MJ și a rejudecării recursului MJ împotriva sent.civ. nr. 232/14.02.2008. Astfel, prin decizia nr. 1587/R/14.10.2009 CA Tg Mureș a reținut ca temei al respingerii acțiunii reclamantului incidența deciziilor CCR nr. 818 și 821/2008 și, chiar dacă prezentul litigiu vizează un temei juridic diferit, respectiv Legea nr. 153/2017, rațiunile care au stat la baza respingerii irevocabile a acțiunii reclamantului se mențin și în prezent.

A mai arătat instanța de fond că nu se poate reține o discriminare privind pe reclamant prin prisma Directivei 1999/70 întrucât situația juridică a reclamantului nu este asimilabilă cu aceea a magistraților (care se bucură de inamovibilitate), astfel că nu s-ar putea considera că reclamantul, asimilat unei persoane încadrată în muncă pe durata nedeterminata ar fi tratat,în mod nejustificat, mai puțin favorabil decât un magistrat asimilat unui lucrător "pe durată nedeterminată". Curtea a prezentat în motivare considerațiile privind specificul reglementarii activitatii asistentilor judiciari.

A concluzionat prima instanță că:

- reclamantul nu este îndreptățit la "sporul de fidelitate" în baza Legii nr. 153/2017;

- reclamantul nu este îndreptățit la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la nivelul maxim de salarizare pentru funcția de asistent judiciar ce include sporul de fidelitate;

- în ceea ce privește VRS pârâtul a recunoscut dreptul reclamantului la valoarea de referință sectorială.

Prin urmare, nefiind vorba în speță despre un refuz nejustificat al pârâtului privind recunoașterea drepturilor salariale ale pârâtului, Curtea va respinge acțiunea ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., invocând ca temei de drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și solicitând:

- cu prioritate, suspendarea judecății conform art. 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. și adresarea unor întrebări preliminare Curții de Justiție a Uniunii Europene;

- admiterea recursului și casarea sentinței recurate;

- rejudecarea în fond a cauzei, admiterea acțiunii și, în consecință, anularea parțială a Ordinului MJ nr. 2723/C/11.07.2018, respectiv a art. 1 teza finală privind cuantumul drepturilor salariale din acest ordin; obligarea intimatului-pârât la emiterea unui nou ordin în favoarea recurentului-reclamant, prin care să includă în cuantumul brut al indemnizației de încadrare și sporurile și majorarea cu 15% a indemnizației de încadrare brute lunare (pentru vechimea în funcție), începând cu data de 1 iulie 2018 și în continuare;

- obligarea intimatului-pârât la plata eventualelor cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs a susținut, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a:

- art. 11 alin. (1), (2) și art. 20 din Constituție raportat la art. 1, art. 6 par. 1, art. 17, art. 46 par. 1 din Convenție; art. 22 alin. (6), art. 430 alin. (1), (2) și art. 431 din C. proc. civ. (sub aspectul efectelor substanțiale, de drept material); art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) și art. 15 din Constituție. Aceasta deoarece, în realitate, decizia nr. 1587/R/2009 a fost contestată la CEDO, care prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 (cauza Elisei-Uzun și Andonie v. România) a statuat că decizia respectivă contravine art. 6 par. 1 din Convenție. De altfel, decizia nr. 1587/R/2009 pronunțată de Curtea de Apel Tg. Mureș viza un alt temei juridic și un alt obiect ("despăgubiri" pentru discriminare, nu drepturi salariale stabilite prin ordin de salarizare), aferent altei perioade de timp (până la data de 1.01.2010, data abrogării art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006).

- Legii nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările și completările ulterioare; actele normative de salarizare anuală din perioada 2015-2018, art. 147 alin. (1), (4) din Constituție raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016; art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 36/2018 a ICCJ (sub aspectul problemelor de drept material dezlegate); art. 126 alin. (3) din Constituție. Aceasta, deoarece obiectul acțiunii îl constituie respectarea noului cadru legislativ privind salarizarea la nivel maxim pentru funcția deținută (categoria profesională) de asistent judiciar, nivel rezultat din hotărâri judecătorești definitive de care beneficiază categoria sa profesională. Astfel, nivelul maxim de salarizare (cuprinzând și majorarea litigioasă pentru vechimea în funcție) ce i se cuvine este stabilit prin Legea nr. 71/2015 (începând cu data de 9.04.2015, deci și la data 1 iulie 2018) care a introdus alin. (5)

1

la art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 privind obligativitatea salarizării la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție. Prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, ICCJ a dezlegat chestiunea de drept cu care a fost sesizată, respectiv lămurirea aplicării dispozițiilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, și a statuat că obligativitatea salarizării la nivel maxim are în vedere personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, adică și din cadrul autorității judecătorești, deci inclusiv asistenții judiciari.

Nivelul maxim de salarizare a fost reconfirmat și precizat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 20/2016 care a introdus (începând cu 1 august 2016, deci și la data de 1 iulie 2018) art. 3

1

alin. (1) în O.U.G. nr. 57/2015 (modificat ulterior prin O.U.G. nr. 43/2016), care a generalizat egalizarea salariilor la nivel maxim pentru funcțiile similare, inclusiv pentru "vechime în funcție sau în specialitate, după caz", inclusiv pentru asistenții judiciari, precum și recunoscut prin hotărâri judecătorești pentru aceeași categorie profesională (inclusiv a asistenților judiciari), prin efectul Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 (obligatorie începând cu 21.12.2016, deci și la data de 1 iulie 2018).

Aceste din urmă hotărâri judecătorești, care constituiau esența și elementul decisiv al cauzei (dovedind nivelul maxim de salarizare pentru categoria profesională a asistenților judiciari cuprinzând drepturile salariale pentru vechime în funcție recunoscute prin hotărâri judecătorești), au fost ignorate totalmente de prima instanță, care a refuzat să se pronunțe asupra.

Dintre aceste majorări, în baza principiului disponibilității, deși are o vechime în funcție de peste 18 ani (la data de 1 iulie 2018, căreia îi corespunde procentul de majorare de 25%), recurentul a solicitat numai procentul de 15%, recunoscut prin hotărâri judecătorești, indiferent dacă ordonatorul de credite intimat-pârât a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, pentru asistenții judiciari. Astfel, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Or, prima instanță nu a respectat această decizie, încălcând art. 126 alin. (3) din Constituție și art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. sub aspectul problemelor de drept material dezlegate prin decizie, deoarece a reproșat faptul că asistenții judiciari nu au beneficiat în plată de majorările salariale pentru vechime în funcție.

- art. 124 alin. (1) din Constituție; art. 517 alin. (4) din C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 7/2019 a ICCJ (sub aspectul problemelor de drept material dezlegate); art. 126 alin. (3) din Constituție.

Astfel, în sentința recurată, prima instanță s-a cantonat exclusiv pe decizia civilă nr. 1287/R/2009 a Curții de Apel Cluj dintre cele numeroase invocate prin acțiune (și cu privire la care a omis să se pronunțe).

Prima instanță a încălcat și Decizia nr. 7/11 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că majorările indemnizației de încadrare, recunoscute prin hotărâri judecătorești anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, "au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare și după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009".

Or, în cauza dedusă judecății, este vorba și de hotărâri judecătorești definitive anterioare Legii nr. 330/2009 (exact cum este decizia civilă nr. 1287/R/21.05.2009, nelegal înlăturată de prima instanță) privind majorările indemnizației de încadrare recunoscute asistenților judiciari prin hotărâri judecătorești, prin raportare general aplicabilă pentru întreaga categorie profesională la prevederile art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, pentru vechimea în funcție. Ca atare, cele statuate prin Decizia nr. 7/11 februarie 2019 a ICCJ se aplică prin analogie ("ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet") și în acest caz.

Deci aceste majorări pentru vechimea în funcție erau incluse și se cuveneau și după 1.01.2010, inclusiv în perioada în litigiu, adică începând cu 1 iulie 2018.

Aceeași concluzie este reconfirmată și de dispozițiile speciale și derogatorii ale art. 4 alin. (3) și art. 5 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, conform cărora începând cu data de 1 ianuarie 2010, asistenții judiciari își păstrează, ca bază de calcul (de pornire, pentru adăugarea noilor sporuri și majorări) indemnizațiile de încadrare brute lunare avute la 31 decembrie 2009, acestea fiind preluate în continuare. Ca atare, este vorba despre indemnizațiile de încadrare brute lunare avute, deci cele cuvenite (de drept, la care erau îndreptățiți), și care cuprindeau și majorările salariale pentru vechimea în funcție (spor de fidelitate) recunoscute prin hotărâri judecătorești irevocabile ce vizau inclusiv și luna decembrie 2009. Acest nivel consolidat al indemnizațiilor de încadrare brute lunare au fost menținute, ulterior, anual, în mod constant prin legislația anuală de salarizare din perioada 2010-2015.

Începând cu data de 9.04.2015, în baza Legii nr. 71/2015, a operat egalizarea salariilor asistenților judiciari la nivelul maxim, cuprinzînd și drepturile salariale pentru vechimea în funcție, astfel cum acestea au fost preluate și menținute începând cu 1.01.2010, conform actelor normative mai sus indicate.

- art. 521 alin. (3) C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 32/19 octombrie 2015 (sub aspectul problemelor de drept material dezlegate); art. 126 alin. (3) din Constituție.

În sentința recurată, prima instanță a concluzionat că, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010 (1.01.2011), legiutorul ar fi exclus asistenții judiciari de la acordarea majorării (sporului) pentru vechime în funcție, deoarece asistenții judiciari au fost "reîncadrați" în baza Anexei VI la lege, care nu prevede pentru aceștia majorări pentru vechimea de peste 5 ani în funcție.

Acest considerent nu este însă real, deoarece coeficienții din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 evocați de prima instanță, pentru asistenții judiciari (și pentru restul personalului din justiție), nu au intrat niciodată în vigoare în sensul punerii în plată (salarizării efective), deoarece inițial au fost amânați succesiv de la aplicare prin actele normative de salarizare din perioada 2011-2017, iar începând cu 1.01.2018 au fost abrogați prin Legea nr. 153/2017 (aspecte reținute expres chiar și de prima instanță).

Rezultă că, contrar Deciziei nr. 32/19 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prima instanță a operat nelegal o confuzie, iar nu distincția dintre reîncadrarea salarială și plata efectivă a drepturilor salariale ale asistenților judiciari.

- art. 39 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 153/2017; art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.

A arătat recurentul pârât că, prin Ordinul nr. 2732/C/ll iulie 2018, a fost reînvestit în funcția de asistent judiciar, funcționând fără întrerupere în continuare și după data de 1.07.2018 (conform adeverinței nr. x/4.10.2018 privind vechimea neîntreruptă în funcție), nefiind deci "nou-încadrat", cum vădit eronat se susține în sentința recurată, ci numit în continuare în aceeași autoritate publică, pe o funcție de același fel.

In consecință, în temeiul art. 39 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 153/20171, este obligatoriu ca salarizarea sa să se facă, și începând cu data de 1 iulie 2018, Ia nivelul de salarizare pentru funcția similara, adică la nivelul maxim de salarizare pentru funcția de asistent judiciar, "cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate", deci nivel maxim care include (conform Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016) și majorarea indemnizației de încadrare brute lunare ("sporul de fidelitate") pentru vechimea în funcție recunoscută prin hotărâri judecătorești irevocabile sau definitive (în funcție de legea aplicabilă la data pronunțării acestora) în favoarea categoriei profesionale a asistenților judiciari, încă începând cu data de 9.04.2015, și care era nivelul maxim aplicabil și cuvenit pentru toți asistenții judiciari în funcție la data numirii mele în continuare prin ordinul contestat (1 iulie 2018).

- art. 147 alin. (1), (4) din Constituție raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016; art. 11 alin. (1), (2) și art. 20 din Constituție raportat la art. 1, art. 6 par. 1, art. 17, art. 46 par. 1 din Convenție.

Astfel, prima instanță a arătat că nu poate aplica în speță Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, deoarece ar fi împiedicată prin Deciziile nr. 818/2008 și nr. 838/2009 ale Curții Constituționale.

Or, Deciziile nr. 818/2008 și nr. 838/2009 ale Curții Constituționale nu pot bloca aplicarea obligatorie a Deciziei nr. 794/2016, contrar art. 147 alin. (1), (4) din Constituție.

Pe de altă parte, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 (cauza Elisei-Uzun și Andonie v. România), CEDO a statuat că instanța națională este chemată să își întemeieze hotărârea direct pe prevederile Convenției, indiferent de existența Deciziilor nr. 818/2008 și nr. 821/2008 ale Curții Constituționale.

- art. 20 alin. (2) din Constituție raportate la cele ale art. 6 paragraful 1 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și Protocolului nr. 12 la Convenție.

Drepturile salariale fac parte din conținutul complex al dreptului la muncă, iar aceste drepturi intră în sfera dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Refuzarea egalizării drepturilor salariale la nivelul maxim cuvenit categoriei profesionale a asistenților judiciari, incluzând și majorarea pentru vechimea în funcție, constituie o discriminare gravă, prohibită de Convenție.

- art. 124 alin. (1) din Constituție. Aceasta, deoarece prima instanță s-a autosesizat extralegal și s-a pronunțat cu privire la aplicarea în speță a Directivelor 2000/78/CE și 2000/43/CE, cu privire la care recurentul nu a învestit prin acțiune instanța.

- art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (1)-(4) din Constituție raportat la Directiva 1999/CE/70 (și clauza 4 pct. 1 din Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, prevăzut în anexa la Directiva 1999/CE/70).

Prima instanță a refuzat total nelegal și netemeinic respectarea cadrului normativ prioritar mai sus indicat, sub pretextul vădit eronat că raportarea s-ar face la "magistrați inamovibili".

Însă, pe de o parte, există și magistrați lipsiți de inamovibilitate (magistrați stagiari, personal asimilat magistraților) care primesc drepturile salariale corespunzător vechimii efective în funcție, iar pe de altă parte raportarea se face la întregul personal din familia ocupațională "Justitție", care, cu singura excepție a asistenților judiciari, se bucură de drepturile salariale corespunzător vechimii efective în funcție.

Suplimentar față de considerentele prezentate anterior, este de remarcat că neaplicarea majorării indemnizației de încadrare brute lunare (pentru vechimea în funcție de peste 5 ani) reprezintă o încălcare și a dispozițiilor prioritare și imperative ale dreptului comunitar. Conform Legii nr. 284/2010 și a Legii nr. 153/2017, absolut toate funcțiile din familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție", beneficiază de drepturi salariale aferente clasei de salarizare corespunzătoare vechimii în funcția bugetară respectivă. Criteriul invocat de pârât pentru neaplicarea majorării pentru vechimea în funcție a asistenților judiciari este discriminatoriu, instanța națională fiind obligată să înlăture diferența de tratament consacrată de norma legislativă sau dispoziția administrativă internă din România, și să oblige la recunoașterea egalității de tratament în materie de salarizare a asistenților judiciari cu vechime în funcție de peste 5 ani, prin emiterea ordinului de stabilire a drepturilor salariale aferente clasei de salarizare corespunzătoare vechimii integrale în funcție (la fel ca și în cazul tuturor celorlalte funcții din familia "Justiție").

Recurentul reclamant a solicitat, în cuprinsul cererii sale de recurs, suspendarea judecării acesteia, conform art. 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

În justificarea acestei cereri a arătat că, față de prevederile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, deoarece prin acțiune a cerut instanței naționale să aplice în mod prioritar dreptul comunitar (Directiva 1999/70/CE), față de dreptul național (rezultând problema compatibilității dintre acestea, respectiv a problemei corectei interpretări a dreptului comunitar, aspect care este de competența CJUE), înțelege să solicite adresarea unor întrebări preliminare Curții de Justiție a Uniunii Europene.

A explicat recurentul care este, în opinia sa, cadrul factual și de drept al acțiunii interne, condiție de admisibilitate cerută de CJUE prin Nota de informare publicată în JO 2009, C297, concluzionând că în speță se pune problema necesității interpretării corecte a dreptului comunitar (Directiva I999/70/CE), de către CJUE, în sensul de a se răspunde întrebărilor preliminare mai sus menționate.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la cererea de suspendare a judecății conform art. 412 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 134/2010, a arătat că se opune sesizării CJUE cu întrebări preliminare, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale privind aplicarea unei asemenea măsuri, această suspendare nu se produce ope legis, ci este atributul instanței judecătorești să aprecieze incidența dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și Curtea de Justiție a Uniunii Europene și numai în măsura în care se formează o convingere în acest sens, instanța de judecată formulează cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare având drept efect suspendarea judecării cauzei.

Statutul asistenților judiciari are o reglementare specială, care justifică în mod obiectiv neincluderea în cadrul elementelor salariale a sporului de fidelitate. Astfel, conform dispozițiilor art. 110 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, mandatul unui asistent judiciar este de 5 ani, iar pentru a continua în această funcție este nevoie de o nouă numire ceea ce implică depunerea unui dosar nou, o propunere din partea Consiliului Economic și Social, precum și acceptul ministrului justiției care poate respinge unele candidaturi și dispune reluarea procedurii pentru propunerea de candidați, conform art. 8 din H.G. nr. 616/2005.

Or, câtă vreme la împlinirea fiecărui mandat este nevoie de o nouă numire în condițiile și termenii prevăzuți de H.G. nr. 616/2005, în speță nu este vorba despre o exercitare neîntreruptă a funcției.

Prin urmare, dreptul UE nu este aplicabil prezentei cauze, urmând a fi respinsă cererea de suspendare formulată de recurentul-reclamant, iar pe fondul litigiului să se constate că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate.

Recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susțineri din recurs.

La data de 12.10.2020, a depus și concluzii scrise, însoțite de copia unui extras din statul de plată privind un alt asistent judiciar care funcționează în cadrul Tribunalului București, fiind încadrat la aceeași gradație 4, ca și recurentul.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este fondat, în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu titlu preliminar, se reține că, potrivit art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut", această pronunțare implicând, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, obligația de a analiza fiecare capăt de cerere, precum și apărările formulate de părți, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt și cu aplicarea corespunzătoare a normelor și principiilor de drept incidente.

Or, în speță, nu rezultă analiza efectivă pe care judecătorul ar fi trebuit să o facă susținerilor reclamantului privind puterea de lucru judecat relativă (la acel moment) a celor stabilite prin sentința nr. 4824 din 07.12.2017 a Curții de Apel București, într-o cauză privind aceeași chestiune de drept, dar vizând o perioadă diferită.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât judecătorul fondului a stabilit, contrar sentinței mai sus menționate, că recurentului nu i s-ar aplica Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, pentru că aceasta ar avea în vedere doar situația asistenților judiciari care nu dețin hotărâri judecătorești pentru că nu s-au judecat pentru drepturile salariale, iar nu și situația asistenților judiciari care s-au judecat anterior, însă li s-au respins definitiv cererile de recunoaștere a drepturilor salariale, considerând instanța de fond că acesta din urmă este și cazul reclamantului, dar fără a indica hotărârea judecătorească nefavorabilă ce ar fi fost dată acestuia într-o acțiune cu obiect similar.

În plus, Înalta Curte reamintește că, prin Decizia nr. 794/2016 a instanței de contencios constituțional, s-a statuat că "(…), pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

1

alin. (1

2

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016), "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 3

1

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică. (…).

1

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", care trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile/definitive, urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică. (...).

De asemenea, prin sentința nr. 4824 din 07.12.2017 a Curții de Apel București, care între timp a rămas definitivă, conform deciziei nr. 2491 din 12.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dobândind autoritate de lucru judecat, s-a stabilit - dând eficiență și deciziei Curții Constituționale mai sus menționate - că sensul reglementării legale "este ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Așadar, premisa de aplicare a textului legal este faptul stabilirii la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Înalta Curte constată că instanța de fond nu a răspuns nici susținerii recurentului reclamant privind posibilitatea de a se prevala în acțiunea sa de o cauză juridică nouă, de beneficiul unei modificări legislative, adoptate cu scopul declarat de a înlătura inechitățile din sistemul de salarizare.

Este adevărat că astfel de omisiuni nu pot fi considerate imputabile judecătorului cauzei, în condițiile în care actele procedurale întocmite de recurentul reclamant (cerere de chemare în judecată, cerere de recurs etc.) păcătuiesc printr-o vădită lipsă a capacității de sinteză, diluând tocmai esența solicitărilor sale și a temeiurilor legale directe ale acestora, însă nu poate fi trecut cu vederea dezideratul stabilirii corecte a situației de fapt pentru justa soluționare a cauzei.

În acest din urmă context, este de observat înscrisul doveditor nou depus în faza recursului, din care rezultă nivelul de salarizare și al sporurilor unui asistent judiciar care funcționează în cadrul Tribunalului București, încadrat la aceeași gradație 4, ca și recurentul.

Față de aceste împrejurări, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea recurată, Înalta Curte - constatând că prima instanță în mod greșit nu a intrat în cercetarea fondului acțiunii în ceea ce privește aspectele expuse mai sus - apreciază recursul ca fiind fondat în limitele arătate, urmând să caseze sentința și să trimită cauza spre rejudecare în fond aceleiași instanțe.

Totodată, în raport cu soluția de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare adoptată, Înalta Curte apreciază că nu poate proceda la soluționarea cererii de sesizare a CJUE, având în vedere împrejurarea esențială că, la acest moment, situația de fapt nu este deplin stabilită în cauză.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează să analizeze necesitatea suplimentării probatoriului, inclusiv cu o expertiză de specialitate contabilitate-resurse umane pentru stabilirea drepturilor salariale cuvenite recurentului reclamant, cu luarea în considerare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței nr. 4824/07.12.2017, rămase definitivă prin decizia nr. 2491/20.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a majorărilor, sporurilor și valorilor de referință sectorială, astfel cum au fost recunoscute distinct pentru fiecare perioadă incidentă în cadrul familiei ocupaționale Justiție, precum și a deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 3

1

alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 496 și art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantului, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 819 din 5 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.