ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2200/2020

Ședința publică din data de 2 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28.01.2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Iași și Tribunalul Vaslui, solicitând obligarea pârâților la emiterea pentru fiecare dintre noi în parte, a unor noi decizii de salarizare în vederea recalculării, începând cu data de 09.04.2015, a indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcției îndeplinite în cadrul instanței, obligarea pârâților la acordarea începând cu data de 09.04.2015 în baza art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea 71/2015 a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1.01.2011, obligarea pârâților ca, la emiterea deciziilor de salarizare, să țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirilor în funcții de conducere de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31.12.2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Prin sentința civilă nr. 3923 pronunțată în data de 7 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal adecis următoarele: "Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții Curtea de Apel Iași și Tribunalul Vaslui.

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Iași și Tribunalul Vaslui.

Obligă pârâtul Ministerul Justiției să emită pentru reclamanți noi ordine de încadrare salarială, începând cu data de 09.04.2015, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere de către pârât fiind cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015.

Obligă pârâții să efectueze demersuri și să plătească reclamanților, începând cu data de 09.04.2015, eventualele diferențe salariale rezultate în urma emiterii ordinelor de încadrare salarială menționate mai sus.

Respinge în rest acțiunea ca neîntemeiată.".

Împotriva sentinței civile nr. 3923 din data de 7 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Acesta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și în rejudecarea înlăturarea Ministerului Justiției de la plata diferențelor salariale acordate reclamnaților.

S-a considerat că s-a dispus, în mod greșit, obligarea și a Ministerului Justiției la plata diferențelor salariale, numai prin prisma calității de ordonator principal de a ministerului.

A mai fost criticată reținerea primei instanțe în sensul că dispozițiile art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 care stabilesc doar atribuția Ministerului Justiție de a stabili indemnizația de încadrare a reclamanților și a dispozițiilor art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009 care obligă ministerul la asigurarea fondurilor necesare și repartizarea creditelor bugetare ordonatorilor secundari de credite.

S-a invocat, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 3196/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, arată că la data de 21.12.2016 a fost emis OMJ nr. 4680/C/21.12.2016 în baza art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/26.09.2016, în temeiul art. 3 indice 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015, și mai ales ca urmare a Deciziei nr. 797/2016 a Curții constituționale privind excepția de neconstituționalitate a art. 3 indice 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015.

Intimații pârâți Curtea de Apel Iași și Tribunalul Vaslui au formulat apărări în fața instanței de recurs în cuprinsul cărora au arătat că Ministerul Justiției, ca ordonator principal de credite, poate dispune alocarea fondurilor necesare în astfel de situații.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat strict din perspectiva considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între reclamanți și Curtea de Apel Iași și Tribunalul Vaslui, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

În motivarea acestei decizii s-a menționat, între altele, că "În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

Mutatis mutandis, pentru identitate de rațiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menționat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, și în alte cauze similare."

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiției nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamantă, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Curții de Apel Iași și Tribunalului Vaslui .

În acest context, instanța de control judiciar va admite, o parte a criticilor reculentului-pârât, care privesc calitatea sa de ordonator principal de credite și raporturile ierarhice pe care acesta le are cu ordonatorul secundar, în ceea ce privește lipsa obligației de plată a acestuia a salariului către reclamanți.

În ceea ce privește soluția instanței de fond privitoare la emiterea unui nou ordine de salarizare de către pârâtul Ministerului Justiției, Înalta Curte apreciază că aceasta a făcut o analiză corectă a cauzei în raport cu situația de fapt, dar și legislația aplicabilă cauzei.

Înalta Curte reține că, prin sentința recurată, pârâtul Ministerul Justiției a fost obligat la emiterea unor ordine de salarizare individuale, începând cu data de 09.04.2015, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere de către pârât fiind cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015.

Astfel, în mod corect instanța de fond a făcut referire la Decizia nr. 23/29.06.2015 a completului pentru dezlegare unor chestiuni de drept al Înaltei Curți, prin care s-a lămurit înțelesul sintagmei "salarizat la același nivel".

Înalta Curte reține că, prin dispozițiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție".

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referință sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 respectă prevederile legale anterior citate, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută de instanța de control judiciar în ceea ce privește obligarea pârâtului Ministerul Justiției de a emite un nou ordin de salarizare pentru reclamantă.

Prima instanță, consecutiv obligației instituite în sarcina Ministerului Justiției de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamanți, l-a obligat pe pârât să achite diferențele salariale rezultate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată, și va respinge cererea de obligare a Ministerului Justiției la plata către reclamanți a eventualelor diferențe salariale, menținând în rest dispozițiile sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 3923 din data de 7 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

Casează, în parte, sentința recurată, în sensul că înlătură obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata către reclamanți a eventualelor diferențe salariale.

Menține, în rest, celelalte dispoziții.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 iunie 2020.