ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 978/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 2 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții judecători A., B., C., D., E., F., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Teleorman și Ministerul Justiției, obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită ordine prin care să dispună recalcularea indemnizațiilor lor de încadrare conform Legii 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 09.04.2015 și în continuare conform Legii cadru nr. 153/2017, luând în calcul coeficientul de multiplicare de 19% (diferențe salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT), precum și obligarea la plata diferențelor salariale astfel rezultate.

Prin sentința civilă nr. 1040/2020 din 28 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, secția civilă - complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale.

În fundamentarea acestei sentințe, instanța a reținut că, în cauză, reclamanții nu contestă ordine de salarizare emise de Ministerul Justiției pe numele acestora, ci acțiunea lor vizează în principal acordarea de drepturi salariale, astfel că, față de obiectul dedus judecății, nu sunt aplicabile dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin raportare la petitul acțiunii, Curtea de Apel București a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 și a subliniat că aceste prevederi nu pot fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecății, a reținut instanța că nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ.

În ceea ce privește litigiile privind drepturile salariale ale magistraților, în afara situației circumstanțiate prevăzute la art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea urmează a intra sub jurisdicția muncii, s-a mai reținut.

De asemenea, instanța a constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea de Apel București a reținut că litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, instanța competentă material a soluționa litigiul fiind instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Pe cale de consecință, instanța a reținut că devin aplicabile prevederile Codului muncii, respectiv art. 278 alin. (2) și art. 269, precum și art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și contencios administrativ Fiscal, la data de 26 noiembrie 2020.

Prin sentința nr. 1 din 13 ianuarie 2021, Tribunalul Teleorman, secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și contencios administrativ Fiscal a admis excepția necompetenței materiale și funcționale invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția Civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență, că, în cauză, reclamanții contestă ordine de salarizare emise de Ministerul Justiției pe numele acestora.

Față de obiectul dedus judecății, a reținut instanța că sunt aplicabile în cauză dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin acest text normativ legiuitorul a prevăzut competența materială și funcțională a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, litigiul având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ.

A reținut instanța că prezentul litigiul nu se circumscrie jurisdicției muncii, obiectul cauzei nefiind acordarea de drepturi salariale, ci obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită ordine prin care să dispună recalcularea indemnizațiilor lor de încadrare, prin acest ordin putându-se stabili drepturile salariale cuvenite, drepturi ce urmează a fi plătite de către angajator.

A mai constatat instanța că sunt aplicabile în cauză dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, evocându-se, totodată, prevederile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 alin. (1) din acest act normativ.

Prin raportare la aceste dispoziții legale, instanța a reținut că obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluționare a cererii, respectiv tardivitatea (nesoluționarea în termen a cererii).

Or, în cauza de față, a reținut tribunalul, reclamanții solicită emiterea unui act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale). În aceste condiții, litigiul de față are natura unuia de contencios administrativ, instanța competentă material a soluționa litigiul de față este Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, litigiul nefiind unul de muncă.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Teleorman, secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și contencios administrativ Fiscal competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții, având calitatea de judecători, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Teleorman și Ministerul Justiției, obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită ordine prin care să dispună recalcularea indemnizațiilor lor de încadrare conform Legii 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 09.04.2015 și în continuare conform Legii cadru nr. 153/2017, luând în calcul coeficientul de multiplicare de 19% (diferențe salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT), precum și obligarea la plata diferențelor salariale astfel rezultate.

În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, în raport de petitul acțiunii, având în vedere că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Totodată, Înalta Curte constată că litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, întrucât reclamanții nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceștia au adresat ordonatorilor de credite pârâți o cerere de acordare a majorării solicitate iar aceștia au respins-o sau nu au soluționat-o.

Înalta Curte reține că obiectul cauzei îl reprezintă acțiunea pentru recunoașterea unor drepturi salariale și plata drepturilor restante derivând din drepturi salariale, respectiv o acțiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii.

Așadar, reclamanții nu au solicitat anularea ordinelor emise de ministrul justiției și obligarea la recalcularea indemnizației și stabilirea acesteia prin emiterea unor noi ordine de încadrare salarială pentru a fi aplicabilă procedura specială prevăzută de art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Înalta Curte reține că prin recursul în interesul legii soluționat prin decizia nr. 9/29.05.2017, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 988 din 13 decembrie 2017, s-a statuat cu forță obligatorie că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă".

Or, în speță, drepturile salariale solicitate nu au fost recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite care să poată fi contestate în cadrul procedurii speciale ce ar fi atras competența materială a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel.

În considerentele deciziei nr. 9/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 988 din 13 decembrie 2017, s-a mai reținut, la paragraful 48, că "...nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite", acest punct de vedere fiind preluat prin paragraful 57 și în decizia nr. 54/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 807 din 25 iunie 2018.

În speța de față se reclamă faptul că nu au fost emise acte administrative de către pârâtul Ministerul Justiției prin care să se procedeze la salarizarea reclamanților raportat la o valoare de referință sectorială majorată, astfel cum au solicitat prin cererea de chemare în judecată, nefiind vorba de o contestație împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, pentru care este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile adresării instanței judecătorești și este prevăzută o competenta materiala specială de soluționare.

Astfel, competența instanței se determină prin raportare la art. 1 alin. (2) Codul muncii și art. 269 din același cod, acest ultim articol coroborându-se cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) Codul muncii:

"Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii", art. 269 din același act normativ prevede că "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.", iar conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Având în vedere dispozițiile legale menționate și obiectul acțiunii de față, Înalta Curte apreciază că revine competența de soluționare a cauzei unui complet specializat în litigii de muncă din cadrul Tribunalului Teleorman, secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și contencios administrativ Fiscal.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei având ca obiect litigiu de muncă, în favoarea Tribunalului Teleorman, secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și contencios administrativ Fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și contencios administrativ Fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2021.