ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5543/2021

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă la data de 23 septembrie 2020, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Maramureș, Curtea de Apel Cluj și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat recalcularea indemnizației de încadrare a acestora - magistrați în activitate la Judecătoria Vișeu de Sus și magistrați pensionari de la respectiva instanță, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 - 23,00 (diferențe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), plata diferențelor salariale aferente, actualizate cu indicele de inflație, plus plata dobânzii legale penalizatoare și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea de noi ordine de salarizare pentru reclamanți, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 - 23,00 (diferențe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

2.1. Prin sentința civilă nr. 115 din 01 februarie 2021, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței soluționării acțiunii civile în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pornind de la procedura de salarizare a personalului din justiție, ce presupune emiterea unor ordine de salarizare, în prealabil, de către ordonatorul principal de credite (în cazul din speță fiind vorba despre Ministerul Justiției) și având în vedere procedura instituită de dispozițiile speciale ale legilor de salarizare (art. 7 și art. 8 alin. (1) și (2) din capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010), Tribunalul a apreciat că reclamanții critică practic ordonatorul de credite pentru refuzul de a emite un ordin de salarizare care să evite ori să înlăture diferențierea salarială și mai mult decât atât, solicită în mod expres obligarea Ministerului Justiției, în calitate de entitate însărcinată cu stabilirea salariilor judecătorilor de la judecătorii, tribunale și curți de apel, să înlăture în integralitate efectele situației discriminatorii în care se află reclamanții, prin emiterea ordinelor specifice de reîncadrare a acestora și de recalculare a indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente.

S-a apreciat, că din rațiuni de simetrie juridică, acțiunea prin care se solicită obligarea ordonatorului de credite de a emite un ordin de salarizare trebuie să aibă același regim juridic ca și acțiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis și care este considerat ilegal. Prin urmare, s-a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce privește modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiție.

S-a precizat că și ipoteza în care ar fi incidente dispozițiile Legii nr. 153/2017, soluția din speță ar fi aceeași, întrucât legiuitorul a păstrat același sistem de reglementare în Anexa V, Cap. 8 din actul normativ menționat.

2.2. Prin sentința civilă nr. 943 din 15 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței acestei instanțe și a declinat competența cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă și de contencios administrativ.

În motivarea hotărârii, Curtea de Apel București a reținut, în esență, că, deși nu sunt incidente dispozițiile reținute de Tribunalul Mureș din legile salarizării (a făcut trimitere la art. 7 cap. 8 din Anexa V din Legea nr. 153/2017), căci reclamanții nu contestă/nu solicită anularea un ordin emis deja, existent în ordinea juridică, de salarizare a reclamanților-magistrați, ci solicită obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui act administrativ de salarizare, totuși, în raport de cele solicitate, litigiul apare ca fiind unul tipic de contencios administrativ, încadrabil în prevederile art. 18 alin. (1) cu referire la art. 8 alin. (1) din același act normativ, litigiu potrivit căruia instanța este chemată să "oblige autoritatea publică să emită un act administrativ".

2.3. Prin sentința civilă nr. 88 din 18 octombrie 2021, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența materială de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă, constatând ivit conflictul negativ de competență, suspendând judecarea cauzei și înaintând dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivarea hotărârii, Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut, în esență, că în speță nu sunt incidente dispozițiile speciale ale Legii nr. 284/2010 (art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI) și nici cele ale Legii nr. 153/2017 (art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V). Fiind norme speciale, de interpretare restrictivă, impun o anumită competență materială specială, însă ipoteza avută în vedere de legiuitor este cu totul alta decât cea înfățișată în dosar, distinctă de aceea a stabilirii drepturilor salariale prin intermediul unui act al ordonatorului de credite, și care ar trebui să facă obiect al contestației.

Totodată, a invocat Decizia nr. 9/2017, Decizia nr. 7/2018, Decizia nr. 10/2018 și Decizia nr. 22/2020, toate pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 266 și art. 269 din Codul muncii privind jurisdicția muncii, precum și a dispozițiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, care instituie în favoarea tribunalelor competența judecării conflictelor de muncă, stabilind și că nu are puterea de a schimba natura cererii petitului accesoriu al obligării ordonatorului la emiterea unor acte (acte fără natură administrativă pe de-o parte, dar și din perspectiva art. 123 C. proc. civ. pe de altă parte).

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Mureș, secția civilă, pentru următoarele considerente:

În cauză, reclamanții A., B. și C., magistrați în activitate la Judecătoria Vișeu de Sus și magistrați pensionari de la respectiva instanță, au solicitat, în principal, obligarea pârâților la recunoașterea stării de discriminare și la repararea prejudiciului produs, prin plata diferențelor salariale dintre suma plătită și suma ce ar fi trebuit să le fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 - 23,00 (diferențe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

Înalta Curte constată că reclamanții nu supun judecății examinarea legalității unui act administrativ (nici tipic și nici asimilat, câtă vreme nu au făcut referire la vreun ordin de încadrare salarială pe care îl contestă și nici nu au pretins că au adresat o cerere pârâților pentru recunoașterea drepturilor pretinse).

De asemenea, acțiunea formulată nu prezintă configurația unei contestații promovate potrivit art. 7 din capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 sau potrivit art. 7, secțiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, întrucât reclamanții nu s-au prevalat de existența unei hotărâri a colegiului de conducere al curții de apel, prin care să le fi fost analizată contestația formulată împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri." ori dispozițiile art. 7, secțiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, conform cărora "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București" și nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale anterior menționate sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse la alte situații decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competența exclusivă, materială și teritorială a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal fiind reglementată pentru situații clar determinate, care nu se regăsesc în prezenta cauză.

În raport cu obiectul cererii, având în vedere împrejurarea că pentru litigiile privind drepturile salariale, în afara situației circumstanțiate, prevăzute la art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 ori la art. 7, secțiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, Înalta Curte constată că raportul juridic dedus judecății este unul civil, guvernat de normele de dreptul muncii, iar competența materială va fi determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii.

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar potrivit art. 269 alin. (2) din același cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul."

Prin urmare, competența soluționării cauzei revine tribunalului, secția specializată în conflicte de muncă și asigurări sociale, instanță pe care, de altfel, reclamanții au ales să o învestească inițial, având în vedere și dispozițiile art. 127 alin. (2

1

) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Cluj, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiției și Tribunalul Maramureș, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2021.

Procesat de GGC - LM