ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5155/2020

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, reclamantul A. în contradictoriu cu Ministerul Justiției, Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Târgu Mureș și Consiliul Național pentru Combaterea discriminării a solicitat, recalcularea indemnizației de încadrare conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 01 august 2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006), repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație și de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 01.08.2015 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâților la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

Se mai reține că reclamantul, care are calitatea de judecător la Tribunalul Specializat Mureș sens în care a solicitat recalcularea îndemnizației lui de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 conform O.U.G. nr. 27/2006, în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT, începând cu data de 01.08.2015 și în continuare, după intrarea în vigoare a legii cadru de salarizare nr. 153/2017.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

Tribunalul Mureș, prin sentința civilă nr. 826 din data de 11.06.2019, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș, invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând în cauză că acțiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare solicitându-se reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ar trebui să aibă același regim juridic ca și acțiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis și care este considerat ilegal.

Prin urmare, reține instanța sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, respectiv ale art. 7 din capitolul VIII din Anexa V la legea nr. 153/2017, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce privește modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiție.

Învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 494 din 24 iunie 2020, a a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Mures - Curtea de Apel Targu Mures - Târgu Mures și Consiliul National Pentru Combaterea Discriminarii.,

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în temeiul art. 134 C. proc. civ. a dispus suspendarea cauzei și a înaintat dosarul la Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării cauzei.

În argumentele expuse în susținerea soluției, instanța a reținut că simpla chemare în judecată a unei autorități publice ori invocarea refuzului nejustificat de a soluționa o cerere nu conduc la calificarea automată a litigiului ca fiind unul de contencios administrativ, fiind obligatoriu ca raportul de drept substanțial dedus judecății să fie unul de drept administrativ, astfel cum rezultă explicit din definiția cuprinsă la art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004. Or, în cauză, nu s-a dedus judecății un raport juridic de drept administrativ, ci unul de dreptul muncii. În acest context, Curtea constată că reclamanții nu au învestit instanța de judecată cu o acțiune în anularea ordinelor de salarizare, care ar fi atras competența materială și teritorială a Curții de Apel București, ci cu un litigiu de muncă.

Astfel, conchide instanța, competența materială aparține, conform art. 269 alin. (2) Codul muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripție își au domiciliul sau locul de muncă reclamanții.

Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 135 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Botoșani, secția Civilă.

Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamatul are calitatea de judecător în cadrul Tribunalului Mureș și, în această calitate, au învestit inițial secția I civilă a Tribunalului Mureș, prin care au solicitat emiterea de către autoritatea publică pârâtă a unor noi decizii de încadrare precum și obligarea pârâților la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a refuzului de aplicare a Legii nr. 71/2015.

Temeiul de drept al acestei cereri precizate a fost reprezentat de dispozițiile O.G. nr. 10/2017, Legea nr. 53/2003, Legea nr. 71/2015, art. 166 din Codul muncii, art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează în mod expres că:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Din interpretarea dispozițiilor sus-citate rezultă că adresarea către instanța de contencios administrativ este condiționată de îndeplinirea următoarelor condiții: 1) cel puțin una dintre părți este o autoritate publică; 2) conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, ori nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Reclamantul din prezenta cauză nu solicită anularea unui act administrativ tipic (ordinul de stabilire a drepturilor salariale sau deciziile de salarizare) și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat.

Înalta Curte constată că dispozițiile sus-menționate nu sunt incidente în cauza de față, deoarece petitul acțiunii nu vizează un act administrativ, ci vizează un raport juridic de muncă sui generis - recalcularea unor drepturi salariale și plata unor despăgubiri derivând din drepturi salariale.

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reținut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea..."

În raport cu obiectul cererii, astfel cum a fost configurat de către reclamant, se constată că raportul juridic dedus judecății este unul civil, guvernat de normele de dreptul muncii, iar competența materială a instanței va fi stabilită în raport de prevederile Legii nr. 567/2004 și de cele ale Codului muncii.

Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de Codul muncii, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali.

Prin conflicte de muncă se înțeleg conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

Art. 266 din Codul muncii statuează că: "Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

În raport de dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii:

"Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii", iar, potrivit art. 269 alin. (2):

"Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Potrivit dispozițiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, actualizată, "Conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal", iar dispozițiile art. 210 din același act normativ statuează în mod expres că:

"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Cu alte cuvinte, cauza dedusă judecății fiind un litigiu de muncă, competența de soluționare aparține tribunalului.

În concluzie, prezenta cauză este supusă dispozițiilor legale privind soluționarea litigiilor având ca obiect conflicte de muncă și asigurări sociale, practica judecătorească fiind constată în acest sens, astfel încât, competența de soluționare aparține Tribunalului Mureș, secția Civilă, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 71 din Secțiunea I Cap. VIII Anexa V din Legea nr. 153/2007.

Înalta Curte constată că, pentru stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată, în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1), (2) și 3 C. proc. civ., facultativă, având în vedere calitatea uneia dintre părți.

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 22 iunie 2016 a fost publicată Decizia nr. 7/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., cu privire la interpretarea sintagmei "instanța la care își desfășoară activitatea", în situația în care judecătorul (procurorul/asistentul judiciar/grefierul) are calitatea de reclamant, precum și interpretarea noțiunii de "grefier", raportat la sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea", respectiv dacă aceste norme de drept sunt sau nu incidente și în cazul reclamanților ce fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) al parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești.

În analiza competenței instanței judecătorești la care trebuie introdusă cererea trebuie să ne raportăm la aceste dispoziții ale art. 127 alin. (1), (2) și 3 din C. proc. civ. în cazul în care calitatea de reclamant o are una dintre persoanele menționate de textul legal indicat anterior.

Observăm că dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. reglementează situația particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, rațiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluționare nepărtinitoare a cauzei, din pricina calității părții.

Pentru a putea invoca dispozițiile legale anterior citate și pentru a sesiza o altă instanță este suficient ca la data promovării cererii, reclamanții să fie judecători, procurori, asistenți judiciari sau grefieri care își desfășoară activitatea în raza teritorială a instanței competente să soluționeze cauza.

În acest context, având în vedere că reclamantul are calitatea judecător în cadrul Tribunalul Specializat Mureș, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Botoșani, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Târgu Mureș și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Botoșani, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.