ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 673/2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, la data de 26.11.2018 sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., și K. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Bistrița-Năsăud, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării:

- recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data numirii în funcția de judecător și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006);

- repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu data numirii în funcția de judecător și în continuare, până la data efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâților la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective;

- obligarea Ministerului Justiției să emită ordine de salarizare conform cu cele solicitate de la data numirii în funcția de judecător și pentru viitor.

1.2. Prin Sentința civilă nr. 636/07.05.2019, Tribunalul Mureș a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș și a declinat în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, competența soluționării acțiunii civile, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

A reținut instanța că pricina se poartă între reclamanți, judecători și ordonatorii de credite care au atribuții în stabilirea și plata drepturilor lor salariale. Reclamanții au solicitat recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT).

Prin urmare, vorbim despre modalitatea de încadrare a reclamanților, care se face prin Ordin al Ministrului Justiției.

Într-adevăr, potrivit art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Ca atare, salarizarea personalului din justiție se face pe baza unor ordine de salarizare pe care trebuie să le emită în prealabil ordonatorul principal de credite (în cazul din speță fiind vorba despre Ministerul Justiției). Totodată, în cazul în care angajatul este nemulțumit de modalitate de calcul a salariului care rezultă din ordin, are posibilitatea să conteste actul administrativ, în conformitate cu dispozițiile alin. (2) din textul de lege citat. În speță, reclamanții invocă faptul că încadrarea lor nu este corectă, solicitând încadrarea prin raportare la un alt coeficient, criticând practic ordonatorul de credite pentru refuzul de a emite un ordin de salarizare, în conformitate cu textele legale incidente. Apreciază că din rațiuni de simetrie juridică, acțiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă același regim juridic ca și acțiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis și care este considerat ilegal. Prin urmare, sunt aplicabile și în această pricină dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce privește modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiție.

În acest context, reținând că reclamanții sunt judecători, făcând aplicarea art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, concluzionează că în speță competența materială de soluționare a pricinii aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Aceeași competență ar interveni și dacă s-ar aplica dreptul comun în materia contenciosului administrativ, întrucât, în esență, suntem în prezența criticării încadrării efectuate de Ministerul Justiției.

Prin urmare, din punctul de vedere al competenței materiale, apreciază că prezenta pricină aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Per a contrario dacă s-ar considera că se pune în discuție doar plata drepturilor salariale, ar însemna ca încadrarea reclamanților să rămână cea veche, ceea ce ar avea drept rezultat necorelarea raportului de muncă real cu cel scriptic.

1.3. Prin Sentința nr. 493 din 24 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., C., E., F., G., H., I., J. și K., B., - în nume propriu și reprezentant al reclamanților, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal.

Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 112 din 10 decembrie 2019, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Suceava.

A declinat competența de soluționare a cauzei, având ca obiect "calcul drepturi salariale" privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Bistrița-Năsăud și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Mureș, secția de litigii de muncă și asigurări sociale.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

S-a reținut ca fiind definitorie calificarea corectă a obiectului litigiului dedus judecății, numai statuându-se judicios asupra acestuia, putându-se proceda în mod corespunzător la stabilirea competenței, declinările succesive de competență ce au operat deja în cauză (de la Tribunalul Mureș la Curtea de Apel București și apoi de la aceasta din urmă la prezenta instanță, Curtea de Suceava), fiind generate de diferita interpretare a obiectului litigiului dedus judecății.

Se reține astfel că, potrivit petitului acțiunii, reclamanții, judecători în cadrul Judecătoriei Bistrița și în cadrul Judecătoriei Năsăud, au solicitat, în temeiul Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, recalcularea indemnizațiilor de încadrare cu luarea în considerarea coeficientului de multiplicare de 19, cu repararea prejudiciului creat prin plata discriminatorie, respective diferența salarială rezultată, și emiterea de noi ordine de salarizare de către minister. S-a arătat în cuprinsul acțiunii faptul că reclamanții se află într-o situație de discriminare întrucât, colegi judecători care s-au aflat în sistem anterior noilor legi de salarizare, au obținut prin hotărâri judecătorești un atare coeficient (sens în care s-a făcut referire la sentințele vizate), nefiind permisă situația de deosebire față de reclamanți. De asemeni, potrivit precizărilor reclamanților din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reclamanții au arătat că au avut în vedere o acțiune în egalizare salarială întemeiată pe discriminare salarială în raport cu ceilalți magistrați care au un atare drept câștigat.

Or, o astfel de acțiune cu obiect principal acordarea de drepturi salariale, este o acțiune ce izvorăște din raportul de activitate al reclamanților, judecători, un litigiu de dreptul muncii așadar, tot astfel ca și alte litigii de dreptul muncii generate de pretențiile salariale ale judecătorilor (și în care nu se pune problema de anulare a actelor de salarizare deja emise, care reprezintă o situație special și separată, cum se va arăta ulterior), și care este de competența tribunalului, în componența sa destinată soluționării litigiilor de muncă. De altfel, în această manieră, corectă în aprecierea prezentei instanțe, au acționat reclamanții, învestind cu acțiunea lor Tribunalul Mureș (ținând cont și de prevederile art. 127 C. proc. civ.).

Nu se poate aprecia că prezenta cauză are natura unui litigiu de contencios administrativ. Este de reținut astfel că, atragerea judecății pentru această cerere privind drepturi salariale în sfera contenciosului administrativ, ar fi putut fi generată în principiu de două ipoteze, care nu se verifică în cauză: fie grefarea litigiului pe vreuna din ipotezele art. 8 din Legea nr. 554/2004, fie incidența în cauză a dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statul funcționarilor publici (ceea ce nu este cazul, magistrații nefiind considerați funcționari publici).

În ce privește art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginală Obiectul acțiunii judiciare, este de reținut că obiectul acțiunii în contencios administrativ este configurat astfel: persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. De asemeni, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Lege, prin persoană vătămată - titulară a acțiunii în contencios - administrativ potrivit art. 8, se înțelege orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Este de reținut, așadar, că potrivit textului legal mai sus citat, obiect al acțiunii de contencios administrativ este actul administrativ, tipic sau asimilat: pe calea contenciosului administrativ, pot fi supuse controlului de legalitate actele administrative tipice sau asimilate. Numai în acest cadru procesual instanța este învestită să analizeze existența unei atingeri aduse unui drept ori unui interes legitim, nefiind de conceput în contencios administrativ o cerere de chemare în judecată prin care să se solicite constatarea sau recunoașterea dreptului sau interesului legitim ori repararea unei pagube, independent de existența unei practici administrative vătămătoare, concretizate prin emiterea unui act administrativ nelegal sau prin refuzul de rezolvare a unei cereri, în ambele forme asimilate actului administrativ prin art. 2 alin. (2) din Lege. (G. Bogasiu, Legea contenciosului administrativ comentată și adnotată, Ed. a III-a, Editura Universul juridic, București 2015, pag. 272).

Or, în cauză, nu este dată nici una din ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, nefiind obiect al acțiunii anularea vreunui act administrativ/refuz de soluționare cerere. Este de subliniat că într-adevăr, în anumite condiții, în măsura în care s-ar fi contestat un anumit act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, litigiul devenea unul de contencios administrativ, dar și atunci, în virtutea dispozițiilor speciale (art. 7 din Cap. VII din Anexa V la Legea nr. 153/2017: personalul nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație în termen de 30 zile de la comunicarea actului - articolul presupune, așadar, atacarea efectivă a actului de stabilire a dreptului salarial), era în competența specială de primă instanță a Curții de Apel București. Litigiul de față însă nu este un atare litigiu - nu se contestă în acest litigiu actul administrativ, ordin de salarizare, așa cum greșit a interpretat Tribunalul Mureș, și cum corect a conchis Curtea de Apel București, nereținându-și competența.

Însă în același timp, o dată fiind exclusă această ipoteză - reținându-se că nu se contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, litigiul nu poate justifica natura de contencios administrativ, și trimiterea de către Curtea de Apel București, către prezenta instanță curte de apel, secția de contencios administrativ și fiscal, nu poate subzista.

În același context, mai este de subliniat că, competența materială a curții de apel este complet exclusă cât timp, nefiind vorba despre criticarea vreunui act administrativ, care să fi fost emis de o autoritate centrală, nu se poate pune problema decât eventual a competenței tribunalului iar nu a curții de apel, competența curții fiind atrasă de calitatea actului administrativ criticat - de a fi fost emis de un organ central, iar nu de simpla chemare în judecată a organului central.

Curtea de Apel București a considerat că atât timp cât în cauză s-a formulat și o cerere de obligare la emitere ordine salarizare de către MJ, cauza este automat una de contencios administrativ. Așa cum s-a arătat anterior, un atare obiect nu se încadrează celor din art. 8 din Legea nr. 554/2004 pentru a i se recunoaște natura contencios administrativă. Dar, chiar dacă s-ar considera altfel - respectiv că o atare solicitare este una contencios administrativă și în principiu privind competența curții de apel, cum în cauza de față o astfel de cerere (emitere ordine de salarizare) are caracter subsidiar și este o cerere accesorie față de cererile care formează obiect principal al judecății în cauză (soluționarea ei depinzând de soluționarea primului capăt de cerere), competența revine instanței competente să judece capătul principal de cerere - tribunalul, în temeiul art. 123 C. proc. civ. (potrivit căruia cererile accesorii se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești), această prorogare legală de competență, în favoarea instanței de rang inferior, operând chiar cu încălcarea competenței de ordin material, cum o arată și textul expres.

De altfel, tocmai pentru eliminarea echivocului asupra calificării obiectului cererii, reclamanții au și depus la dosarul cauzei o cerere de renunțare la judecata ultimului capăt de cerere - emitere ordine, cerere căreia însă nu i se poate da curs decât după corecta învestire a instanței competente (cererea de renunțare fiind însă relevantă, o dată în plus, în privința aprecierii însușite de prezenta instanță, că prin această acțiune s-a urmărit o simplă acțiune în despăgubire grefată pe legislația de egalizare).

Cum în acest fel se determină declinarea cauzei în favoarea instanței învestite inițial și care și-a declinat deja competența (printr-o declinare succesivă, după declinarea de către Tribunalul Mureș, cauza a ajuns, prin declinarea și de către Curtea de Apel București, a fi declinată către Curtea de Apel Suceava, iar, urmare a prezentei hotărâri, cauza urmând a reveni la Tribunalul Mureș), curtea constată ivit conflictul de competență, sens în care va suspenda din oficiu orice procedură și va înainta cauza spre soluționarea acestuia Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se reține că de altfel, în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, existența conflictului de competență este dată ori de câte ori există două sau mai multe instanțe sesizate cu aceeași pricină care și-au declinat reciproc competența, sau dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care s-au declarat necompetente (Decizia nr. 3419 din 18.10.2018, Decizia nr. 3973/24.08.2011, Decizia nr. 3972/24.08.2011 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal).

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Reclamanții judecători la Judecătoria Bistrița, la Judecătoria Năsăud și la Tribunalul Bistrița-Năsăud, au solicitat, în temeiul Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, recalcularea indemnizațiilor de încadrare cu luarea în considerarea coeficientului de multiplicare de 19, cu repararea prejudiciului creat prin plata discriminatorie, respective diferența salarială rezultată, și emiterea de noi ordine de salarizare de către minister. S-a arătat în cuprinsul acțiunii faptul că reclamanții se află într-o situație de discriminare întrucât, colegi judecători care s-au aflat în sistem anterior noilor legi de salarizare, au obținut prin hotărâri judecătorești un atare coeficient (sens în care s-a făcut referire la sentințele vizate), nefiind permisă situația de deosebire față de reclamanți. De asemeni, potrivit precizărilor reclamanților din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reclamanții au arătat că au avut în vedere o acțiune în egalizare salarială întemeiată pe discriminare salarială în raport cu ceilalți magistrați care au un atare drept câștigat.

Or, o astfel de acțiune cu obiect principal acordarea de drepturi salariale, este o acțiune ce izvorăște din raportul de activitate al reclamanților, judecători, un litigiu de dreptul muncii așadar, tot astfel ca și alte litigii de dreptul muncii generate de pretențiile salariale ale judecătorilor (și în care nu se pune problema de anulare a actelor de salarizare deja emise, care reprezintă o situație special și separată, cum se va arăta ulterior), și care este de competența tribunalului, în componența sa destinată soluționării litigiilor de muncă. De altfel, în această manieră, corectă în aprecierea prezentei instanțe, au acționat reclamanții, învestind cu acțiunea lor Tribunalul Mureș (ținând cont și de prevederile art. 127 C. proc. civ.).

Conform art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017:

"(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanții nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestației împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâtului la plata diferenței dintre drepturile salariale primite și cele pretins cuvenite.

Așadar, reține că dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților.

De asemenea, litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamanții nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-au adresat ordonatorilor de credite pârâți, iar aceștia au respins sau nu au soluționat eventualele cereri. De altfel, potrivit precizărilor reclamanților din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reclamanții au arătat că au avut în vedere o acțiune în egalizare salarială întemeiată pe discriminare salarială în raport cu ceilalți magistrați care au un atare drept câștigat.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecății, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios". Temeiul legal al soluției adoptate asupra conflictului de competență administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Or, în privința litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraților, în afara situației circumstanțiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicția muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

Înalta Curte apreciază că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată și de către reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secția specializată a Tribunalului Mureș.

Pe cale de consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din C. muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Mureș, secția de litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. și pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Mureș, secția de litigii de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2020.

Procesat de GGC - NN