ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6020/2019

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Hunedoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării: recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.08.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006); repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu data de 01.08.2015 și în continuare, până la data efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâților la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

2.1. Hotărârea Tribunalului Mureș, secția civilă

Prin sentința civilă nr. 464/09.04.2019, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

În considerente s-a reținut că prezenta pricină poartă între reclamanți, judecători și ordonatorii de credite care au atribuții în stabilirea și plata drepturilor lor salariale, vizând modalitatea de încadrare a reclamanților, care se face prin Ordin al Ministrului Justiției.

De asemenea, s-au reținut dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, precum și faptul că salarizarea personalului din justiție se face pe baza unor ordine de salarizare pe care trebuie să le emită în prealabil ordonatorul principal de credite, respectiv Ministerul Justiției, iar contestarea acestor ordine se face conform alin. (2) din textul de lege citat.

Cum în speță reclamanții au solicitat încadrarea prin raportare la un alt coeficient, instanța a apreciat că, din rațiuni de simetrie juridică, acțiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă același regim juridic ca și acțiunea prin care se contestă ordinul de salarizare, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, competența materială de soluționare a pricinii apreciind că aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

S-a mai apreciat că aceeași competență ar interveni și dacă s-ar aplica dreptul comun în materia contenciosului administrativ, întrucât se critică încadrarea efectuată de Ministerul Justiției.

2.2. Hotărârea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 528 din data de 02.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă, sens în care a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea conflictului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, întrucât cererea reclamanților nu reprezintă o plângere formulată împotriva ordinelor sau dispozițiilor de stabilire a drepturilor salariale, nefiind solicitată anularea unor astfel de acte, aceste dispoziții fiind de strictă interpretare și aplicare, ci reclamanții solicită recalcularea indemnizațiilor de încadrare și repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale, izvorâte dintr-un raport de muncă.

Astfel, s-a reținut că litigiul are natura unui conflict de muncă, pentru care competența materială de soluționare se stabilește în raport cu prevederile art. 266 din Codul muncii și art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, deoarece competența materială a Curții de Apel București prevăzută de art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 are caracter special, fiind limitată la plângerea formulată împotriva hotărârilor organelor de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiile de conducere ale cu de apel sau parchetelor de pe lângă acestea.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că în materia raporturilor juridice de muncă, cum este cazul celui din speță, se aplică dispozițiile derogatorii prevăzute la art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii, inclusiv în contextul prevederilor art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 care prevede că împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, organele menționate fiind cele stipulate în mod expres în textul de lege.

S-a mai reținut că distincția dintre recalcularea și plata drepturilor salariale prevăzute de lege și nerecunoscute de angajator, pe de o parte, și contestarea actelor de stabilire a salariului, pe de altă parte, a fost evidențiată prin Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a soluționării unui recurs în interesul legii.

II. Decizia ÎCCJ pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte constată că, în cauză ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competență privește norma de drept aplicabilă situației dedusă judecății, din perspectiva competenței materiale de soluționare a cauzei.

Reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Hunedoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.08.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006); repararea prejudiciului creat prin acordarea diferenței salariale rezultate dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare, începând cu data de 01.08.2015 și în continuare, sumă actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

Astfel fiind, Înalta Curte reține că prin cererea introductivă se solicită obligarea pârâților la recalcularea indemnizațiilor de încadrare și plata despăgubirilor materiale, reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile", iar potrivit alin. (2):

"Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri."

Înalta Curte constată că ipoteza normei mai sus menționată și care ar fi atras competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București nu este îndeplinită, deoarece reclamanții nu contestă actul emis de ordonatorul de credite, respectiv actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale ori vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale formulate împotriva modalității de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispozițiile Legii nr. 284/2010, pentru a fi atrasă în cauză competența prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiției) al Anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ci prin acțiune se solicită recalcularea indemnizațiilor de încadrare și recunoașterea unor diferențe salariale rezultate din aplicarea unor valori de referință sectoriale diferite, la care reclamanții apreciază că sunt îndreptățiți pentru munca prestată.

Astfel, se constată că dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, ce instituie o competență materială derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii, este de strictă interpretare, și nu poate fi extinsă prin analogie, motiv pentru care acest text legal nu este incident în cauză.

În speță, acțiunea dedusă judecății are ca obiect recalcularea indemnizației de încadrare și plata unor diferențe salariale, fiind astfel incidente, astfel cum în mod corect a observat Curtea de Apel București, dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii.

Prin urmare, avându-se în vedere calitatea reclamanților, de judecători în cadrul Judecătoriei Alba Iulia, cât și conținutul cererii de chemare în judecată, care vizează solicitări specifice domeniului raporturilor de muncă, competența materială de soluționare a litigiului se stabilește în raport cu dispozițiile Codului muncii, respectiv Legea nr. 53/2003, precum și a Legii nr. 62/2011.

Potrivit art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii și art. 208 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la cauzele privind conflictele de muncă se adresează tribunalului competent - specializat în judecarea conflictelor de muncă în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul.

Prin urmare, în raport cu obiectul pretențiilor deduse judecății, competența materială de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Mureș, secția civilă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanții A., E., I., M., C., G., K., O., D., H., L., B., F., J. și N., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Timișoara, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Arad, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Alba, Curtea de Apel Alba Iulia și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2019.