ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5317/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3726/21.05.2021 a Tribunalului București a fost admisă excepția de necompetență materială a instanței, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Tribunalul București a arătat că reclamanții au solicitat emiterea unui ordine de salarizare/încadrare de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, că legalitatea ordinului de salarizare al procurorilor ce funcționează la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se poate contesta la organele de conducere ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ulterior la Curtea de Apel, reținând incidența dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2) C. proc. civ., față de dispozițiile imperative ale art. 7 din Capitolul VIII din anexa VI la legea nr. 284/2010 și art. 7 din Capitolul VIII din Legea nr. 153/2017.

Prin sentința nr. 1305 din 27 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București-, secția a VIII - conflicte de muncă și asigurări sociale.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

S-a reținut că obiectul acesteia nu este reprezentat de plângere împotriva hotărârilor organelor de conducere ale DIICOT, prin care s-a soluționat anterior contestația administrativă a reclamanților împotriva unor ordine de încadrare și de stabilire a drepturilor salariale lunare ale procurorilor. Reclamanții nu solicită anularea unor ordine de salarizare emise pe numele lor, ci exclusiv emiterea unor ordine de salarizare prin care să fie înlăturată starea de discriminare pe care aceștia pretind că au constatat-o, prin raportare la art. 16 din Constituția României.

S-a reținut că reclamanții nu solicită anularea unui act administrativ tipic (anularea unor ordine de salarizare) și nici nu contestă un act administrativ asimilat, ci au solicitat obligarea pârâților la recalcularea drepturilor salariale, prin emiterea de noi ordine cu înlăturarea unei stări de discriminare, raporturile juridice sunt raporturi de muncă, iar nu raporturi guvernate de Codul administrativ, competența materială de soluționare a cauzei aparținând tribunalului specializat în soluționarea conflictelor de muncă, în raport de prevederile art. 266 Codul muncii și art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul București, secția a VIII - conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Din expunerea obiectului acțiunii rezultă că reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea acestora la recalcularea indemnizațiilor de încadrare în funcție de salarizarea corespunzătoare judecătorilor, emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii drepturilor salariale ale reclamanților la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă în muncă, în magistratură, precum și a gradelor profesionale obținute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum și pentru viitor, repararea prejudiciului creat prin neplata diferenței, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, obligarea pârâților la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare.

În motivarea acțiunii, reclamanții au invocat o diferențiere nejustificată în materie de salarizare între judecători și procurori, au solicitat aplicarea directă a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului privind nediscriminarea și dreptul la egalitate în situații similare și să se constate că diferența de salarizare este discriminatorie.

În raport de obiectul acțiunii având ca obiect principal acordarea de drepturi salariale, cu invocarea discriminării ivite în timpul raportului de serviciu al reclamanților, prezentul litigiu este de dreptul muncii.

Înalta Curte reține, în ceea ce privește dispozițiile legale invocate de Tribunalul București, că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Potrivit art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017:

"(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Aceste dispoziții instituie o competență specială în privința litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraților.

Or, în cauză, reclamanții nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestației împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâtului la plata diferenței dintre drepturile salariale primite și cele pretins cuvenite, invocând o situație de discriminare în cadrul raportului de serviciu.

Rezultă, astfel, că dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză și nu pot fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților.

Natura juridică a litigiului de față nu este de contencios administrativ, întrucât reclamanții nu contestă un act administrativ tipic și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, și nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanței de contencios administrativ. Ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței.

Pentru aceste motive, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, precum și natura raporturilor juridice dintre reclamanți și pârât, care intră sub incidența normelor de dreptul muncii, nefiind incidente dispoziții speciale care să prevadă competența instanței de contencios administrativ, competența aparține instanțelor civile - completurile specializate în soluționarea cauzelor de dreptul muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, și nu a litigiilor de contencios administrativ.

Pe cale de consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII - conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții: Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate și Terorism și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII - conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.