ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4144/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 16.07.2020, sub nr. x/2020, reclamantele A., B., C., D., E. și F., în calitate de procurori și foști procurori, au chemat în judecată pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâților la:

2.1. Prin sentința nr. 5412 din 19 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii privind pe reclamantele A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reținând că sunt incidente dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010, precum și dispozițiile ulterioare din art. 8 alin. (2) din anexa VI la Legea nr. 153/2017, având în vedere că reclamantele au solicitat emiterea ordinelor de reîncadrare și că legalitatea ordinului de salarizare al procurorilor se poate contesta la colegiul de conducere al parchetului și ulterior la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

2.2. Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 516 din data de 9 aprilie 2021, a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Conflicte de Muncă, a constatat intervenit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul pentru soluționarea conflictului negativ de competență Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această soluție Curtea a reținut că nu sunt incidente dispozițiile Legii speciale nr. 153/2017, întrucât reclamantele nu contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, acestea solicitând acordarea unor drepturi salariale personalului din justiție, fără a formula însă plângere împotriva hotărârilor colegiului de conducere.

II. Decizia Înaltei Curți pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2, 134 și 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente pricinii.

Obiectul demersului judiciar inițiat de reclamante îl constituie obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București să emită ordine de reîncadrare și să recalculeze indemnizația lunară de încadrare și celelalte drepturi aferente, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 și în continuare, precum și la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care suntem îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Problema care a generat conflictul de competență între cele două instanțe privește stabilirea competenței materiale procesuale, din perspectiva obiectului cauzei deduse judecății și în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Astfel, Tribunalul București a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 7 din Capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010, precum și a dispozițiilor ulterioare din art. 8 alin. (2) din anexa VI la Legea nr. 153/2017, reținând că reclamantele au solicitat emiterea ordinelor de reîncadrare și că legalitatea ordinului de salarizare al procurorilor se poate contesta la colegiul de conducere al parchetului și ulterior la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Curtea de Apel București a reținut însă că nu sunt incidente prevederile Legii speciale nr. 153/2017, apreciind că prezenta cauză reprezintă un veritabil litigiu de muncă, fiind de competența instanței specializate în soluționarea cauzelor de conflicte de muncă și asigurări sociale de la domiciliul reclamantelor, în temeiul dispozițiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Înalta Curte constată că reclamantele au învestit instanța de conflicte de muncă și asigurări sociale a tribunalului cu o acțiune ce are ca obiect drepturi de natură salarială, solicitând acestea emiterea de ordine de reîncadrare și recalcularea indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016 și în continuare, precum și plata diferențelor rezultate între venitul la care sunt îndreptățite și venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare.

În speță nu sunt incidente prevederile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI a Legii nr. 153/2017, întrucât aceste dispoziții de excepție sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale, reglementând competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București doar în soluționarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) (mai puțin, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție), emise ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de acest articol de lege.

Litigiul dedus judecății nu are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal), necircumscriindu-se, prin urmare, sferei contenciosului administrativ, astfel cum este definit de legiuitor prin dispozițiile art. 2 lit. f) și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Reclamantele nu formulează critici de nelegalitate a actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu solicită anularea unor astfel de acte și nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite și neplătite.

Totodată, în cauză nu se contestă un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, motiv pentru care litigiului dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1 lit. p) și art. 208 din Legea nr. 62/2011 și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată de dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Această soluție este în acord și cu Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acțiunii (plata unor diferențe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el și atipic ("sui generis"), calificare făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reținut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar conform art. 269 alin. (2) din același act normativ "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul."

Totodată, în temeiul art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal". Așa fiind, se constată că demersul judiciar inițiat de reclamante se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența materială revenind, așadar, în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Față de toate considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E. și F. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.