Decizia nr. 3730/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 43/2019 a Tribunalului București

Hotărârea pronunțată de instanța de fond 1.1. Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 23.10.2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Pitești, reîncadrarea lor și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizațiilor procurorilor DNA și DIICOT, prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport de funcțiile deținute sau cu care sunt asimilați potrivit legii, începând cu 09.04.2015 și în continuare, pentru viitor, repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la calcularea, plata și alocarea sumelor necesare pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective. Prin sentința civilă nr. 43 din 28 ianuarie 2019, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâții Curtea de Apel Pitești și Ministerul Justiției, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 26.02.2019. Prin sentința civilă nr. 97 din 8 aprilie 2019, Curtea a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 09.04.2015-19.10.2015 și, în consecință, a respins acțiunea pentru drepturile aferente acestei perioade, ca fiind prescrisă. A respins, în rest, acțiunea reclamanților, ca nefondată. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului. Referitor la primul motiv de recurs, au susținut recurenții-reclamanți că, în considerentele hotărârii recurate, instanța de fond nu a arătat motivele pentru care a apreciat că, deși începând cu anul 2009, pentru unii magistrați s-a recunoscut dreptul la plata diferențelor salariale dintre indemnizațiile acestora și cele ale procurorilor de la DNA și DIICOT, începând cu aprilie 2006 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, actualizate la data plății efective, ei nu pot beneficia de aceleași drepturi recunoscute prin hotărâri judecătorești altor colegi magistrați, aspect care echivalează cu inexistența motivării. Au mai apreciat recurenții că sunt și contradictorii considerentele hotărârii, pentru că susținerea că nu ar fi făcut dovada existenței unei valori maxime de referință sectorială în familia ocupațională "Justiție", vine în contradicție cu cele reținute anterior, cu privire la hotărârile judecătorești anterioare anului 2015, care fac dovada existenței că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 exista o valoare maximă de referință sectorială în familia ocupațională "Justiție" cuvenită unor magistrați. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., au prezentat motivele pentru care apreciază că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale incidente.

Apărările formulate în cauză. Recursul incident 3.1. Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 3.2. Odată cu întâmpinarea, intimatul-pârât a formulat și recurs incident împotriva sentinței nr. 97 din 8 aprilie 2019 a Curții de Apel București, solicitând casarea hotărârii recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și al respingerii acțiunii în ceea ce-l privește ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește obligația Ministerului Justiției la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. A susținut recurentul că instanța de fond, deși a reținut că Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și pe cea a lipsei calității procesuale active a reclamanților, nu s-a pronunțat asupra acestora. A mai arătat, în esență, că tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale reclamanților fiind stabilite cu instanța în cadrul căreia funcționează, respectiv Tribunalul Specializat Argeș. Formularea unor cereri având ca obiect pretenții referitoare la calcularea și plata drepturilor bănești pentru angajații instanțelor de judecată nu poate să atragă de plano obligarea Ministerului Justiției în acest sens.

Cererile de renunțare la acțiune La data de 26.01.2021, înainte de termenul acordat pentru soluționarea recursului, recurenții-reclamanți H., D., B., C., E., G. au formulat cerere de renunțare la judecata acțiunii, întemeiată pe art. 406 alin. (1) și (5) C. proc. civ., solicitând a se lua act de renunțare. Au menționat că, în cadrul altui dosar, au obținut, definitiv, recunoașterea dreptului pretins în cauză.

Decizia instanței de recurs 5.1. Preliminar analizării cererilor de recurs, Înalta Curte referitor la cererea de renunțare la judecata acțiunii, formulate de recurenții-reclamanți H., D., B., C., E. și G., reține că manifestarea de voință în sensul de a se renunța la judecată reprezintă o desistare, un act de dispoziție al părții, care nu este supus cenzurii instanței, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Potrivit prevederilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ., "Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședința de judecată, fie prin cerere scrisă". Conform alin. (5) și (6) ale aceluiași articol, "Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză. Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă." Potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al reclamantului care nu este supus cenzurii instanței, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ. Prin urmare, față de cererea recurenților-reclamanți de renunțare la judecata cererii, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor legale anterior citate, urmează a lua act de aceasta și a anula hotărârea recurată în ceea ce-i privește. 5.2. Înalta Curte, examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul reclamanților A. și F., întemeiat pe motivul de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și recursul incident, formulat de recurentul-pârât Ministerul Justiției, sunt fondate, pentru considerentele ce urmează. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor. Motivarea trebuie să fie coerentă, clară și lipsită de ambiguități și de contradicții. Ea trebuie să permită urmărirea unui raționament care a condus judecătorul la aceasta, de natură a susține și justifica soluția adoptată. Or, în cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că, la pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de părți, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii Prima instanță nu a făcut vizibile rațiunile și argumentele pentru care a înlăturat susținerile formulate de reclamanți și pentru care a respins acțiunea acestora, ci s-a rezumat la a reține că reclamanții nu au făcut dovada că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, exista o valoare maximă de referință sectorială în familia ocupațională "Justiție". De asemenea, Înalta Curte reține că instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiței și asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților pe capătul de cerere privind plata drepturilor salariale. Deși a reținut în considerentele hotărârii recurate invocarea excepțiilor de către pârâtul Ministerul Justiției, nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra acestora. Astfel, în lipsa dispoziției instanței de respingere/încuviințare a excepțiilor invocate, nu se poate stabili dacă a fost respectat principiul contradictorialității și dreptul pârâtului la apărare, ca parte componentă a dreptului la un proces echitabilă, desfășurat cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale și a principiilor care guvernează procesul civil. În aceste condiții, este evident că motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze părților dovada că susținerile și mijloacele de apărare pe care le-au formulat au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cauzei. Examinarea hotărârii recurate se face în funcție de motivele de fapt și de drept avute în vedere de prima instanță, motive ce trebuie să fie în concordanță cu probatoriul administrat și cu argumentele expuse de părțile în proces, iar, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanța de recurs se află în imposibilitatea de a analiza legalitatea soluției adoptate. Pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În raport de această împrejurare, nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurenții-reclamanți circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În fond după casare, instanța de trimitere urmează să examineze susținerile, apărările și argumentele formulate de părți, inclusiv în recurs, ce vizează fondul cauzei, ca apărări de fond. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanților și recursul incident formulat de Ministerul Justiției, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. PENTRU ACESTE MOTIVE,