ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1465/2021
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1465/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Ședința publică din data de 10 iunie 2021
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă la 8 aprilie 2019 și sub nr. x/2019, reclamanții A., B. în contradictoriu cu pârâtele C. reprezentată de D. S.A. BUCUREȘTI, C. reprezentată de D. S.A. - SUCURSALA TÂRGU JIU și intervenientul E., au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 250.000 RON, pentru fiecare reclamant în parte, sumă care reprezintă daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a procedurii de fertilizare in vitro la care au fost supuși reclamanții, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința nr. 30 din 2 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă au fost respinse excepțiile invocate de pârâta C. reprezentată de D. S.A. BUCUREȘTI și intervenienta E. prin întâmpinare, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei B. și excepția autorității de lucru judecat.
A fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., în contradictoriu cu pârâtele C. reprezentată de D. S.A. BUCUREȘTI, C. reprezentată de D. S.A. - SUCURSALA TARGU JIU și intervenienta E..
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Pârâta C. a formulat întâmpinare și apel incident.
Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 602/202 din 2 decembrie 2020 a admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 30 din 2 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019 în contradictoriu cu intimata-intervenientă E..
A admis apelul declarat de pârâtele C. reprezentată de D. S.A. BUCUREȘTI și C. reprezentată de D. S.A. SUCURSALA TÂRGU JIU împotriva sentinței nr. 30 din 2 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019 în contradictoriu cu intimatul-intervenient E..
A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. și a respins acțiunea acesteia; a admis în parte acțiunea reclamantului A. și a obligat pârâta C. reprezentată de D. S.A. BUCUREȘTI să plătească reclamantului A. suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale.
A menținut dispozițiile sentinței privind respingerea excepției autorității de lucru judecat și a compensat cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C..
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
La data de 19 mai 2021 s-a fixat termen pentru soluționarea recursului în ședință publică, întrucât prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru.
La 10 iunie 2021 intimații-reclamanți A. și B. au transmis la dosar, prin e-mail, note de ședință în cuprinsul cărora au invocat excepția de inadmisibilitate a recursului.
Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 și la art. 248 din același cod, excepția inadmisibilității recursului invocată de intimații-reclamanți, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:
Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și acesta presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.
Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ. în art. 457.
Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 din același cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.
În speță, reclamanții au învestit Tribunalul Gorj la 8 aprilie 2019 cu o cerere în materia asigurărilor, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 132/2017 și ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, solicitând obligarea asiguratorului C. la plata daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a procedurii de fertilizare in vitro la care au fost supuși reclamanții.
Având în vedere că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în speță sunt incidente dispozițiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 sus-menționată.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j3), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."
Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 602 din 2 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă în apel, într-o cerere pronunțată în materia asigurărilor.
Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, decizia atacată este una definitivă, nesupusă recursului.
În plus, instanța supremă invocă și dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 13 din 18 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1309/2020, decizie în care s-au reținut următoarele în considerentul nr. 61:
"În prezent, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto este reglementată de dispozițiile Legii nr. 132/2017, care transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x din 7 octombrie 2009, precum și prevederile art. 21 alin. (2) și art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x din 17 decembrie 2009. Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligația de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toți proprietarii și deținătorii de vehicule care se află în mod obișnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de aceste vehicule."
De asemenea, relevanță din perspectiva naturii juridce a litigiului dedus judecății de față prezintă și următoarele considerente ale aceleiași decizii:
"65. De altfel, natura și conținutul raporturilor juridice dintre părțile litigante (terțul păgubit reclamant - asigurătorul pârât - asiguratul intervenient forțat/pârât) au primit o clarificare de principiu și în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reținut că recunoașterea legitimării procesuale active a persoanei păgubite, terț față de raportul juridic de asigurare, reprezintă o consacrare a principiului protecției terțului păgubit (paragraful 56).
În sensul amintit, trebuie precizat faptul că în Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x din 20 iulie 2000, în materia asigurării de răspundere civilă rezultată din circulația autovehiculelor, astfel cum a fost modificată, după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001, prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x din 11 iunie 2005, legiuitorul comunitar nu numai că a prevăzut, la art. 3, atribuirea în cadrul ordinii juridice a statelor membre a unui drept de acțiune directă al părții vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, ci s-a referit în mod expres, în considerentul 24 din norma de modificare, și la art. 9 alin. (1) lit. b) și art. 11 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care privesc normele de competență în materia asigurărilor, cu ocazia menționării dreptului persoanei vătămate de a intenta o acțiune în justiție împotriva asigurătorului în fața instanței de la locul unde aceasta își are domiciliul.
În Hotărârea Curții Europene de Justiție din 13 decembrie 2007, pronunțată în Cauza C-463/06 FBTO Schadeverzekeringen NV împotriva lui Jack Odenbreit, se arată că, în aplicarea normei de competență prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, nu este exclusă o calificare, în dreptul național, a acțiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, ca acțiune în răspundere delictuală, care privește un drept exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Natura acestei acțiuni în dreptul național nu are nicio relevanță pentru aplicarea dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001, singura condiție pe care art. 11 alin. (2) din acest act normativ o impune aplicării respectivei norme de competență fiind ca acțiunea directă să fie prevăzută de dreptul național.
Cu alte cuvinte, în litigiile în care pârâta societate de asigurare este chemată să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate de producerea accidentului, în limitele contractului de asigurare, în baza fostului art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, respectiv în baza art. 22 din Legea nr. 132/2017 în vigoare, acțiunea promovată de persoana vătămată împotriva asigurătorului poate fi intitulată "acțiune în răspundere delictuală".
Reiese faptul că importante sunt consecințele acțiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, iar nu titulatura agreată de dreptul național sub acest aspect cu privire la dreptul exterior raporturilor juridice cu caracter contractual.
Se mai observă că, în astfel de litigii, instanțele nu sunt învestite doar cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci și cu cereri complexe de antrenare a răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA".
În consecință, față de argumentele din evocata decizie pronunțată în recursul în interesul legii, obligatorii potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., este dincolo de orice îndoială că litigiul dedus judecății de față este un litigiu în materia asigurărilor, care, raportat la data sesizării instanței, nu este supus recursului.
Având în vedere considerentele expuse în precedent, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 602/2020 din 2 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și intimata-intervenientă E..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 602/2020 din 2 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și intimata-intervenientă E..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2021.