ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1233/2025

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea depusă la 26 martie 2020 și înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, sub număr de dosar x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. S.R.L., D. și E. a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtului B. să restituie reclamantului A. suma de 300.000 RON împrumutată pentru finanțarea societății C. S.R.L., sumă actualizată cu indicele de inflație plus dobândă legală de la data 1 ianuarie 2013 și până la momentul restituirii efective; obligarea, în solidar, a celor patru pârâți să restituie reclamantului A. o altă sumă de 300.000 RON, împrumutată acestora pentru finanțarea societății comerciale unde dețin părțile sociale atunci când le-a înstrăinat terenul din Târgu-Jiu, str. x, jud. Gorj, sumă actualizată cu indicele de inflație plus dobândă legală de la data 17 aprilie 2008 (când s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/17.04.2008 la BNP F.) și până la momentul restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864 și art. 453 din C. proc. civ.

La data de 30 iunie 2020, pârâtul B. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, invocând, în prealabil, excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată raportat la declarațiile înscrisuri sub semnătură privată încheiate la data de 09.08.2016 între pârâții persoane fizice și reclamanți.

La 2 iulie 2020 pârâții S.C. C. S.R.L., D. și E. au depus la dosar întâmpinare, solicitând în prealabil, admiterea excepției prematurității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și E., excepția prescripției dreptului la acțiune pentru sumele pretins împrumutate în perioada 2008 - 2012, în ceea ce privește capătul doi (b) din acțiune, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. C. S.R.L., D. și E. în ceea ce privește capătul unu (a) din acțiune, iar pe fond respingerea acțiunii.

La 14 septembrie 2020 reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor invocate, ca neîntemeiate, și înlăturarea apărărilor din întâmpinare.

Prin sentința nr. 114 din 14 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. S-a admis excepția prematurității cererii de chemare în judecată. S-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. S.R.L., D. și E., având ca obiect "pretenții", ca prematur formulată. A fost obligat reclamantul A. la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtul B..

Împotriva acestei sentințe, au formulat cereri de apel reclamantul A. și pârâții C. S.R.L. și D..

Intimatul B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului formulat de A. și admiterea apelului formulat de C. S.R.L.

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 144/2021 din 2 martie 2021, a admis apelul formulat de apelanții-pârâți C. S.R.L., împotriva sentinței nr. 114 din 14 septembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu apelantul-reclamant A. și cu intimații-pârâți B. și E.; a fost schimbată sentința, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins acțiunea, ca prescrisă.

Prin aceeași decizie, a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 114 din 14 septembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu apelanții-pârâți C. S.R.L. și D. și intimații-pârâți B. și E., a fost obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă C. S.R.L.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2806 din 20 decembrie 2021, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 144/2021 din 2 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași curți de apel.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, ținând cont și de apărările din cuprinsul întâmpinării, a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În argumentarea acestui motiv de recurs, s-a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat, principiul disponibilității prin raportare la principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, întrucât a apreciat în mod greșit că reclamantul nu ar fi învestit instanța de judecată cu calificarea juridică a declarațiilor din 2016 ca angajamente unilaterale de plată.

Analizând modalitatea de desfășurare a judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție a ajuns la concluzia că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. și a nesocotit principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului consacrat de dispozițiile art. 22 alin. (2) din același cod, fiind fondate criticile recurentului formulate sub acest aspect.

Astfel, s-a constatat că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. S.R.L., D. și E., a solicitat instanței obligarea pârâtului B. să restituie reclamantului suma de 300.000 RON împrumutată pentru finanțarea S.C. C. S.R.L., sumă actualizată cu indicele de inflație plus dobândă legală de la data 1 ianuarie 2013 și până la momentul restituirii efective; obligarea în solidar a celor patru pârâți să restituie reclamantului A. o altă sumă de 300.000 RON, împrumutată acestora pentru finanțarea societății comerciale unde dețin părțile sociale atunci când le-a înstrăinat terenul din Tg-Jiu, str. x, jud. Gorj, sumă actualizată cu indicele de inflație plus dobândă legală de la data 17 aprilie 2008 (când s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.04.2008 la BNP F.) și până la momentul restituirii efective.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că la 9 august 2016 pârâtul B. a dat o declarație semnată, prin care recunoaște împrumutul acordat în perioada 2008-2012 și că renunță la orice prescripție extinctivă care ar putea curge pe această perioadă. La aceeași dată, cei trei deținători de părți sociale la S.C. C. S.R.L., respectiv pârâții B., D. și E., au dat o declarație prin care recunosc împrumutul acordat la 17 aprilie 2008 și că renunță la orice prescripție extinctivă care ar putea curge pe această perioadă.

Reclamantul a susținut faptul că ambele declarații la care s-a făcut trimitere trebuie calificate ca reprezentând atât o recunoaștere a obligației de achitare a sumelor restante asumate prin convențiile de împrumut nematerializate în scris, cât și un angajament unilateral de plată din partea pârâților cu privire la cele două sume de 300.000 RON.

Or, este de necontestat că instanța sesizată cu judecarea cauzei este obligată să se pronunțe în limitele sesizării, cu privire la ceea ce s-a cerut.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că reclamantul nu ar fi învestit instanța de judecată cu calificarea juridică a declarațiilor din 2016 ca fiind angajamente unilaterale de plată, reținând expres că, în speță, "cauza acțiunii nu a făcut obiectul unei calificări, iar instanța de fond nelegal a considerat că este învestită cu îndeplinirea obligațiilor ce ar rezulta din convențiile din 2016, depășindu-și astfel limitele învestirii".

Totodată, instanța de apel a mai reținut că "nu a fost învestită cu o acțiune în îndeplinirea obligațiilor ce ar rezulta din convențiile din 2016, reținerea novației ca mod de transformare a obligațiilor imperfecte și excepția prematurității sunt străine cauzei, iar ca efect al admiterii apelului și respingerii acțiunii urmare a admiterii excepției prescripției, apelul reclamantului va fi respins, nefiind necesară analizarea criticilor aduse sentinței prin motivele sale de apel".

Procedând în acest mod, curtea de apel a ignorat obiectul acțiunii cu care instanța de judecată fusese învestită și în legătură cu care prima instanță se pronunțase.

Totodată, nu se poate face abstracție nici de principiul contradictorialității, care guvernează procesul civil, principiu ce presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a-și formula apărări și de a-și prezenta punctul de vedere asupra oricărui element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății, fiind fondate și criticile formulate sub acest aspect.

Astfel, conform art. 14 C. proc. civ., "Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu" (alin. (4); "Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate" (alin. (5); "Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii" (alin. (6).

În acord cu cele susținute de recurent, s-a reținut că soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune este rezultatul calificării juridice proprii instanței de apel (distincte de cea a primei instanțe), calificare ce nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților, astfel cum rezultă și din încheierea de amânare a pronunțării din 23 februarie 2021, în care au fost consemnate, în esență, susținerile părților.

Instanța supremă a subliniat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele impuse de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Față de cele ce preced, constatând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 144/2021 din 2 martie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași curți de apel, urmând să fie analizate, în rejudecare, motivele din cuprinsul cererilor de apel, cu respectarea principiului tantum devolutum, tantum judicatum, față de limitele în care reclamantul a înțeles să învestească instanța de fond și să-și argumenteze pretențiile, dar și cu respectarea principiului neînrăutățirii situației în propria cale de atac, consacrat de art. 481 din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 17 martie 2023.

În rejudecare, la termenul din 18 iunie 2024 instanța de apel a dispus, în temeiul art. 242 alin. (1) din C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei, pentru neîndeplinirea de către reclamantul A. a obligațiilor stabilite în sarcina acestuia prin încheierea de ședință din 26 martie 2024.

Pentru a dispune această măsură, Curtea de Apel Craiova a reținut că reclamantul A. a depus la dosar note scrise, însă clarificările oferite la solicitarea instanței din ședința de judecată din 26 martie 2024, nu sunt lămuritoare asupra momentului acordării împrumuturilor, aspect ce conduce la o imposibilă soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârât, precum și la o neputință în efectuarea unei analize eficiente a fondului pretenției, atât din perspectiva normei de drept aplicabile în timp, cât și a probatoriului administrat în cauză.

Instanța de apel a apreciat că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului care nu a adus lămuriri obiectului cererii de chemare în judecată, astfel că devin incidente în cauză dispozițiile art. 242 alin. (1) din C. proc. civ.

La data de 28 ianuarie 2025 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023/a1, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 18 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate și trimiterea dosarului la instanța de apel, în vederea continuării judecății cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2023

Încheierea recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

S-a arătat că instanța de judecată, la termenul din 12 martie 2024, a solicitat reclamantului să menționeze în scris următoarele:

- Care este momentul plății sumelor de bani ce compun suma de 300.000 RON, cu evidențierea, în principal, a scadenței anterior, respectiv ulterior datei de 1 octombrie 2011, momentul intrării în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009;

- Să arate dacă dovezile pe care își întemeiază remiterea sumei totale de 300.000 RON sunt reprezentate doar de cele administrate, până în acest moment, în prezenta cauză;

Ulterior, la termenul de judecată din 26 martie 2024, instanța de judecată a amânat, din nou, cauza la data 18 iunie 2024, reiterând solicitarea formulată către reclamant.

La data de 17 iunie 2024, reclamantul a depus la dosarul cauzei note scrise, prin care a răspuns solicitărilor instanței, arătând care este izvorul dreptului pe care îl invocă în susținerea cererii de chemare în judecată, precum și probatoriul de care înțelege să se folosească.

La următorul termen de judecată acordat în cauză, prin încheierea din 18 iunie 2024, instanța a dispus suspendarea judecății cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit recurentului-reclamant, instanța a dispus, în mod nelegal, măsura suspendării, nefiind întrunite condițiile pentru ca aceasta să opereze în temeiul art. 242 din C. proc. civ., astfel cum a dezvoltat în cele ce urmează.

Astfel, autorul căii extraordinare de atac a solicitat să se constate că motivele invocate de instanța de apel pentru a dispune suspendarea cauzei nu se circumscriu acelor situații în care instanța poate suspenda judecata cauzei în temeiul art. 242 din C. proc. civ.

Din analiza condițiilor prezentate anterior reiese că măsura suspendării nu poate fi dispusă pentru neîndeplinirea oricărei obligații puse în sarcina reclamantului de instanță, fiind necesar ca neîndeplinirea obligațiilor impuse sa conducă la o imposibilitate obiectivă de desfășurare și finalizare a procesului prin pronunțarea hotărârii.

În situația prezentei cauze, instanța de judecată a solicitat reclamantului clarificarea obiectului cererii de chemare în judecată, prin indicarea unui element de fapt, anume momentul la care ar fi fost acordate pârâților sumele de bani în perioada 2008-2012 și stabilirea legii aplicabile acestora.

Aceste lămuriri erau necesare, potrivit instanței, pentru a se putea pronunța asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei în data de 17 iunie 2024, reclamantul a arătat, în esență, că pretențiile invocate de acesta decurg din obligațiile asumate de pârât prin cele două declarații date în data de 9 august 2016, legea aplicabilă fiind cea de la momentul la care au fost date, iar înscrisurile administrate în probatoriu fac dovada acestei situații.

Cu toate acestea, prin încheierea de suspendare instanța a considerat că fără indicarea momentului efectiv al acordării împrumuturilor în perioada 2008-2012, nu ar putea proceda la soluționarea excepției prescripției invocate de pârât și nici nu ar putea să analizeze fondul cauzei, lămuririle reclamantului fiind insuficiente.

Măsura luată de instanța de apel este nelegală, nefiind îndeplinite condițiile art. 242 din C. proc. civ., pentru a se putea dispune suspendarea cauzei.

Lipsa unui răspuns satisfăcător din partea reclamantului la solicitările instanței nu poate reprezenta de plano o cauză ce ar împiedica desfășurarea normală a procesului, fiind necesar ca instanța să analizeze cauza sub toate aspectele sale și să se pronunțe în limitele învestirii sale și prin raportare la probatoriul administrat.

O interpretare contrară ce ar permite unei instanțe de judecată să suspende cauzele în temeiul art. 242 din C. proc. civ., în situațiile în care se apreciază ca nelămurită ar goli de conținut măsura suspendării și ar conduce la posibilitatea absurdă ca instanța, în loc de a proceda la judecarea cererilor și excepțiilor părților, să dispună suspendarea judecății cauzei.

Mai mult, odată suspendată cauza în temeiul art. 242 alin. (1) din C. proc. civ., judecarea acesteia va fi reluată în ipoteza în care, potrivit alin. (2) al acestui articol, "dacă obligațiile la care se referă alin. (1) au fost îndeplinite (...)".

Or, în situații precum cea din prezenta cauză în care lămuririle formulate de reclamant au vizat indicarea obiectului cererii și a temeiului pe care se fundamentează, reluarea judecății nu ar putea să fie niciodată posibilă, nefiind clară modalitatea în care reclamantul ar trebui să răspundă solicitărilor instanței pentru ca aceasta să considere că este lămurită și să procedeze la judecarea cauzei.

O astfel de aplicare a instituției suspendării cauzei ar conduce la situația inacceptabilă în care instanța ar menține suspendarea cauzei, indiferent de lămuririle reclamantului, considerând sine die că nu ar putea proceda la judecarea cauzei.

Totodată, această măsură neagă dreptul părților de a se putea adresa ulterior instanțelor de control judiciar pentru verificarea temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate.

Mai mult, sancțiunea incidentă în ipoteza art. 242 din C. proc. civ. este una extremă și subsidiară, nefiind incidentă în acele situații în care instanța poate să finalizeze judecata cauzei și să atingă astfel scopul procesului civil.

Recurentul-reclamant A. apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât măsura adoptată de instanța de apel nu se justifică în condițiile art. 242 alin. (1) din C. proc. civ., atâta timp cât nu se poate susține că era împiedicată cercetarea procesului prin aplicarea unei sancțiuni specifice conduitei culpabile a apelantului.

Așadar, chiar și în situația în care ar fi considerat că nu sunt lămuritoare aspectele învederate de reclamant, instanța putea și trebuia să procedeze atât la soluționarea excepției prescripției extinctive, cât și la soluționarea fondului cauzei. În niciun caz, instanța de apel nu ar fi putut să dispună suspendarea cauzei în temeiul art. 242 din C. proc. civ.

Nerespectarea dispozițiilor instanței de a formula în scris precizări din perspectiva obiectului acțiunii și motivelor acestora nu este de natură a împiedica desfășurarea normală a procesului.

Deși conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., instanța este în drept să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept a cererii. Nu toate lămuririle prezentate de părți sunt necesare pentru însăși continuarea procesului, acesta putând fi soluționat și în lipsa lor. Partea care nu prezintă aceste explicații poate fi sancționată prin efectul aplicării regulilor privind sarcina probei sau prin aplicarea sancțiunii decăderii.

În cazul de față, lipsa precizărilor privind obiectul acțiunii sau a prezentării unor motive suplimentare nu împiedica judecata. De altfel, o astfel de precizare a obiectului acțiunii ar fi constituit o modificare a acesteia, supusă condițiilor prevăzute de art. 204 din C. proc. civ.

Ca urmare, în aplicarea principiului disponibilității, prevăzut de art. 9 din C. proc. civ., Tribunalul trebuie să analizeze cererea în raport de obiectul indicat expres și fără echivoc de reclamant, așa cum s-a arătat că este el exprimat. De asemenea, în aplicarea aceluiași principiu, reclamantul poate să exprime acele motive de fapt și de drept pe care le consideră relevante.

Reclamantul nu poate fi obligat să expună alte motive suplimentare doar pentru că instanța consideră că nu este suficient motivată cererea, aceste aspecte urmând a fi analizate cu ocazia soluționării fondului litigiului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Intimatul B. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că recurentul-reclamant este de rea- credință de vreme ce promovează recursul împotriva încheierii de suspendare cu doar câteva zile înainte de împlinirea termenului de perimare. Mai mult, prin cererea de recurs reclamantul nu prezintă informațiile solicitate care să ducă la stabilirea legii aplicabile raportat de data intrării în vigoare a Noului C. civ. și nicio dovadă cu privire la plățile efectuate. Intimatul a mai arătat că se reiterează susținerile din cererea de chemare în judecată, nu se prezintă niciun element nou și nu se răspunde la solicitările instanței de judecată, astfel cum au fost reținute prin încheierea de la termenul din 26 martie 2024.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 13 mai 2025 s-a fixat termen la data de 18 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Înalta Curte, analizând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este fondat și va fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se și cele care vizează nesocotirea unor principii fundamentale ale dreptului civil.

Măsura suspendării procesului reprezintă incidentul procedural care constă în oprirea cursului judecății din cauza unor împrejurări voite de părți ce nu mai stăruie în judecarea pricinii, ori independente de voința lor, când părțile sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată.

Cazurile în care instanța poate dispune suspendarea judecății sunt limitativ prevăzute de lege, alte împrejurări decât cele stabilite expres de legiuitor nefiind de natură să justifice suspendarea judecății.

Dispozițiile art. 242 din C. proc. civ. reglementează unul dintre cazurile de suspendare legală facultativă prevăzute de legea procesual civilă, conform cărora instanța poate suspenda judecata "Când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății", judecata putând fi reluată la cererea părții, când și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa, iar potrivit art. 482 din același cod "dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol".

Din modul de reglementare a acestui caz de suspendare legală facultativă, rezultă intenția legiuitorului de a institui un caz particular de suspendare, ca sancțiune procedurală, stabilind condiția culpei părții reclamante, pentru neîndeplinirea unor obligații prevăzute de lege ori stabilite de instanță în cursul judecății.

Prin intermediul dispozițiilor legale citate legiuitorul a reglementat două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune suspendarea judecății, respectiv culpa părții și împiedicarea desfășurării normale a procesului.

Suspendarea judecății în temeiul acestui text legal se poate dispune pentru nerespectarea unei anumite obligații stabilite de lege sau de către instanță, însă doar în ipoteza în care această nerespectare a obligației împiedică normala desfășurare a procesului din culpa părții.

Înalta Curte reamintește că suspendarea judecății a fost reglementată ca o sancțiune extremă, de adoptat în acele situații limită în care desfășurarea procesului ar fi imposibilă din pricina conduitei părții, fiind văzută de legiuitor ca subsidiară scopului final al procesului civil, constând în finalizarea judecății, iar nu în temporizarea acesteia.

Este adevărat că partea are obligația să probeze criticile de netemeinicie formulate în combaterea statuărilor primei hotărâri, însă această obligație este legată de administrarea probatoriului, caz în care, dacă reclamantul nu își probează afirmațiile în fața instanței, sancțiunea ce poate interveni este respingerea cererii sale, iar nu suspendarea judecății.

Nu orice lipsă de diligență din partea reclamantului/apelantului se sancționează prin suspendarea judecății, dispozițiile procedurale aplicându-se doar pentru situațiile în care cercetarea judecătorească nu se poate desfășura.

Înalta Curte constată că desfășurarea procesului nu a fost împiedicată din culpa reclamantului A., de vreme ce nu a existat o piedică reală în calea finalizării judecății.

Pe de altă parte, în condițiile în care reclamantul a depus note scrise la data de 17 iunie 2024, prin care a răspuns solicitărilor instanței, arătând care este izvorul dreptului pe care îl invocă în susținerea cererii de chemare în judecată, precum și probatoriul de care înțelege să se folosească, se mai constată că apelantul-reclamant nu a persistat într-o conduită lipsită de diligență, care să reclame sancțiunea suspendării în temeiul art. 242 alin. (1) din C. proc. civ.

Dosarul a parcurs deja un ciclu procesual, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a pronunțat o decizie de casare, prin care a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași curți de apel.

Înalta Curte reține că, deși măsura suspendării trebuie să reprezinte o sancțiune cu vocația de a afecta interesele părții ce a dovedit pasivitate și dezinteres în soluționarea cauzei, prin aplicarea acestei măsuri au fost afectate direct drepturile și interesele apelantului-reclamant A. la judecarea procesului în termen optim și previzibil, deoarece prin încheierea recurată a fost suspendată judecata apelului său, cu toate că nu i se poate imputa neîndeplinirea vreunei obligații impuse în timpul judecății de către instanța de apel.

Așadar, măsura dispusă de Curtea de Apel Craiova, în etapa rejudecării apelurilor, este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 242 alin. (1) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 18 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, care va fi casată, cauza urmând să fie trimisă la Curtea de Apel Craiova, pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 18 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023.

Casează încheierea recurată și trimite cauza la Curtea de Apel Craiova, pentru continuarea judecății.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2025.