ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 320/2024

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în data de 23.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 669.624 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 908.940 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/02.03.2011 de către expert evaluator S.C. A. S.R.L. și valoarea de 239.316 RON - stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafață de 557 mp și construcții, situat în Târgu Jiu, județul Gorj, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

În drept, au fost invocate prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 998-1000 alin. (3) C. civ. din 1864 și art. 35 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 31/1954.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a numiților S.C. A. S.R.L., B., C., D., E., F., G. și H., prin care a solicitat introducerea acestora în cauză și obligarea lor la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului.

Prin sentința nr. 461/05.04.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

A respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtă.

A luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 1.000 RON către intervenienta C., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Prin decizia nr. 429A/21.03.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

A respins, ca neîntemeiate, cererile intimaților C. și I. având ca obiect cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, și a prevederilor art. 2.528 C. civ.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție este cel la care recurentul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate, reținând, în acest sens, că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil.

Argumentele instanței de prim control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de Curtea de Apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către președintele intimatei-pârâte a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de Evaluare".

Așadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării, sau nu, a rapoartelor inițiale de evaluare la Standardele Internaționale de Evaluare și, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare, pentru a se putea stabili existența prejudiciului.

Or, cum se poate constata, la data pronunțării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/02.03.2011 întocmit în dosarul administrativ nr. x C. civ. respecta rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Ca atare, la momentul pronunțării sentinței în discuție nu se poate vorbi despre existența unui prejudiciu.

Argumentele în acest sens sunt confirmate prin chiar Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate și regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării.

Prin prisma argumentelor expuse în precedent, se poate observa că nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/02.03.2011 era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare.

În același sens, a precizat și că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce, în mod necesar, la o supraevaluare a imobilului în discuție, motiv pentru care, în absența unei supraevaluări, nu se poate vorbi despre existența unui prejudiciu.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și ca urmare a acestei activități, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Relevant este că recurentul-reclamant a putut cunoaște paguba, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare de către S.C. J. S.R.L..

În lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi despre existența unui prejudiciu.

Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia.

Așadar, apreciază că până la momentul la care am fost înștiințat de către intimata-pârâtă nu ar fi putut cunoaște nici existența și nici întinderea prejudiciului.

Prin urmare, menționează că era în imposibilitate de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de apel.

În consecință, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înțelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, hotărâre prin care instanța de recurs a menținut sentința prin care s-a constatat ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părțile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (spețele fiind similare) cu soluționarea acestuia din urmă.

Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă.

Totodată, a precizat și că înțelege să critice soluția instanței de apel în legătură cu cuantumul onorariului de avocat în cuantum de 1.000 RON, stabilit în sarcina sa de către prima instanță, sens în care a precizat că recurentul-reclamant este partea aflată în culpă procesuală, din moment ce în lipsa cererii de chemare în judecată nu ar fi fost formulată cererea de chemare în garanție.

A mai arătat și că între cererea de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție trebuie să existe o legătură de dependență și subordonare, în sensul că soluția cererii principale influențează și soluția cererii de chemare în garanție.

Astfel, având în vedere că cererea principală a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cererea de chemare în garanție tot ar fi fost respinsă indiferent dacă a fost formulată sau nu tardiv.

De asemenea, în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, a precizat că instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată și să se acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport cu soluția pronunțată, respectiv cu obiectul și complexitatea cauzei.

În acest sens, a menționat că onorariul de avocat poate fi redus considerabil, având în vedere obiectul dosarului, respectiv lipsa noutății, precum și soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 147 din Statutul profesiei de avocat și la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006.

Totodată, a susținut și că prevederile art. 453 C. proc. civ. au în vedere culpa procesuală a părții, culpa fiind dovedită prin hotărârile pronunțate în cauză, motiv pentru care cheltuielile de judecată cad în sarcina recurentului-reclamant, iar nu în sarcina sa.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că excepția de inadmisibilitate invocată prin întâmpinare, cu referire la împrejurarea că în acest gen de litigii au fost pronunțate soluții similare, nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanța de recurs nu este ținută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudență, astfel încât exercițiul căii de atac nu poate fi restricționat din perspectiva invocată de către intimată.

Critica de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit.

Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2011, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 9901/26.05.2011, în temeiul căreia s-a eliberat ulterior titlul de conversie din 2011 în favoarea beneficiarilor B. și C..

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2011 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, aplicabile în raport cu prevederile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit").

În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat, de către instanța de apel, că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, precum și la mijloacele juridice, financiare și logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate care exercită conducerea generală a administrației publice, cât și la faptul că, pentru ca reclamantul să poată acționa în instanță, la acesta se adaugă și termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa, întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea, de către legiuitor, a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului de evaluare întocmit în 2011), recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că, în absența lui, titularul dreptului nu ar putea acționa).

În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă.

Pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă.

S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției, înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2011.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a fost instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP nr. 321/02.03.2011 - i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2011), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, în termen de cel mult 3 ani de la emiterea actelor contestate.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Cât privește susținerile intimatei-pârâte privitoare la o eventuală nelegalitate a deciziei instanței de apel, prin prisma menținerii soluției primei instanțe de obligare a sa la plata cheltuilelilor de judecată în cuantum de 1.000 RON către intervenienta C., acestea nu vor putea face obiectul examinării în prezenta cale extraordinară de atac, dat fiind faptul că intimata-pârâtă nu a înțeles să învestească Înalta Curte cu un recurs principal sau, după caz, cu un recurs incident, ci s-a limitat a evoca respectivele susțineri prin intermediul întâmpinării la recursul reclamantului.

Mai mult, în acest sens, se observă și că respectivele critici nu au făcut obiectul unei cereri de apel a intimatei-pârâte împotriva sentinței tribunalului, motiv pentru care, chiar și în ipoteza în care ar fi fost formulate pe calea unui recurs propriu, acestea tot nu pot fi deduse, spre soluționare, omisso medio în prezenta fază procesuală.

Cu privire la cererea formulată de către C. și I., de obligare a recurentului și a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, reprezentând onorariu de avocat în recurs, pentru care au depus la dosar ordine de plată, Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, având în vedere că C. și I. nu au calitatea de părți în litigiul pendinte, dată fiind soluția primei instanțe, de respingere a cererii de chemare în garanție (rămasă definitivă prin neapelare), motiv pentru care aceștia nu au posibilitatea de a pretinde cheltuieli de judecată în prezenta fază procesuală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 429 A din 21 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 429 A din 21 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către C. și I..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.