ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 321/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă în data de 06.10.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), obligarea acesteia la plata sumei de 629.016,26 RON, reprezentând parte din diferența dintre valoarea de 1.136.526 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/18.01.2009, întocmit de către S.C. A. S.R.L., și valoarea de 507.320 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan, în suprafață de 97.84 mp, și clădiri, în suprafață de 73 mp, situat în București, str. x, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. În drept, au fost invocate prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 998-1000 alin. (3) C. civ. din 1864 și art. 35 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 31/1954. Prin întâmpinare (formulată în afara termenului legal, dar calificată ca note scrise), pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a numiților S.C. A. S.R.L. și B., respinsă, ca tardivă, la termenul din 01.02.2022.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 122/01.02.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1356A/10.10.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. - Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, care au fost înaintate acestuia chiar de către intimata-pârâtă. Mai mult, pârâta nu a contestat (și nici nu ar fi putut contesta) veridicitatea celor constatate prin respectivele înscrisuri, pe care chiar aceasta le-a transmis. Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze aceste înscrisuri, cu observarea valorii prejudiciului ce reiese din cuprinsul lor, valoare ce a fost transmisă recurentului chiar prin actele emanate de la intimata ANRP și depuse la dosarul cauzei. Neanalizarea nejustificată a conținutului acestor înscrisuri echivalează cu lipsa oricărei analize asupra pretențiilor părții reclamante, astfel că hotărârea de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, nu poate fi caracterizată drept o hotărâre suficient motivată. A mai indicat și că, în prezenta cauză, lipsește elementul de validitate a hotărârii din apel (fiind insuficient motivată), întrucât instanța nu și-a îndeplinit obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile recurentului, dar mai ales la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Drept urmare, a apreciat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel nu și-a motivat/argumentat soluția adoptată atât în drept, cât și în fapt în raport cu succesiunea actelor și faptelor juridice derulate între părți. În concluzie, atât timp cât instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către recurent și care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă, rezultă că instanța de apel a pronunțat o hotărâre insuficient motivată. - Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că, în cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata ANRP, hotărârea atacată fiind rezultatul încălcării/aplicării greșite a prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1.241 C. civ. În dezvoltarea criticilor, recurentul a menționat că, prin cererea de chemare în judecată, a arătat că depune înscrisuri în privința cărora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către intimata-pârâtă. A arătat că noțiunea de "probă" are mai multe accepțiuni, în speță relevant fiind sensul de mijloc de probă prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, invocând inclusiv dispozițiile art. 1.170 din C. civ. din 1864, potrivit cărora "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea uneia dintre părți și prin jurământ". A precizat și că, prin "înscris", se înțelege adresele reprezentând actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate anterioare ivirii litigiului și oferă garanții de sinceritate și exactitate. A invocat și faptul că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act regulat întocmit. De aici rezultă și prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuției sale - funcționari ai intimatei-pârăte. A susținut că efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Așadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei. De asemenea, și în raport cu dispozițiile art. 1.171 C. civ. de la 1864 (art. 1.241 din C. civ. în vigoare), înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă. A arătat că, în cauză, partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă. Drept urmare, reiese că înscrisurile autentice depuse la dosarul cauzei, din punct de vedere al forței probante, se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate. Actele autentice au deplină credință despre dispozițiile și convențiile pe care le constată. Rezultă că partea care înfățișează un act autentic legal întocmit nu mai are nicio dovadă de făcut, oricine ar fi partea adversă, adevărul pretențiilor și drepturilor sale rezultând din conținutul și din forma actului, a cărui autenticitate nu poate fi atacată decât pe calea înscrierii în fals. Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor și care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă reprezintă înscrisuri autentice, în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ. A invocat faptul că pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității. Or, din actele dosarului rezultă că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția sa de a contesta actele întocmite de expertul verificator EastBridge/evaluator D. S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare. Mai mult decât atât, susține că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului, reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de D. S.R.L., și care i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. Rezultă că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, dar mai ales de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care a fost comunicată reclamantului chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă și depuse la dosarul cauzei. Atât timp cât nu a procedat astfel, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ. și art. 1.241 C. civ., situație care atrage motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A mai susținut și că, în cadrul probei cu înscrisuri, a depus la dosar toate înscrisurile autentice care i-au fost transmise de către intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x/18.01.2009; raportul de verificare nr. x a celui dintâi raport; raportul de evaluare întocmit de către S.C. D. S.R.L. în data de 05.11.2020; titlul de conversie - decizia nr. 935/24.08.2009, emisă de autoritatea pârâtă; decizia nr. 4610/23.04.2009; titlul de plată nr. x/24.08.2009, emis de autoritatea pârâtă. De asemenea, a indicat faptul că a fost depusă, de asemenea, și corespondența prin care intimata-pârâtă a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. și la cuantumul sumei de recuperat. A mai arătat recurentul și că atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile depuse de recurent la dosarul cauzei - în special de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, în condițiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și practic, încuviințând o apărare pe care aceasta nu a solicitat-o. În situația în care se va constata că intimata-pârâtă certifică existența prejudiciului în cuantumul menționat și suficienta documentare a acestuia, soluția instanței de apel este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și cu încălcarea art. 1.241 C. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înțelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, hotărâre prin care instanța de recurs a menținut sentința prin care s-a constatat ca fiind prescris dreptul material la acțiune. Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părțile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (spețele fiind similare) cu soluționarea acestuia din urmă. Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând, cu prioritate, excepția inadmisibilității recursului, respectiv excepția nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la excepția de inadmisibilitate invocată prin întâmpinare, cu referire la împrejurarea că în acest gen de litigii au fost pronunțate soluții similare, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanța de recurs nu este ținută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudență, astfel încât exercițiul căii de atac nu poate fi restricționat din perspectiva invocată de către intimată. Recursul este însă nul, niciuna din criticile formulate nepunând în discuție aspecte de nelegalitate a hotărârii pronunțate de instanța de apel. - În ceea ce privește criticile aferente motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: În dezvoltarea criticilor circumscrise acestui motiv de casare, recurentul a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma încălcării exigențelor referitoare la caracterul cuprinzător al motivării hotărârii judecătorești, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., invocând și încălcarea prevederilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin aceea că instanța de apel nu și-ar fi îndeplinit obligația de a arăta argumentele pro și contra care i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze la susținerile reclamantului, inclusiv la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor invocate în cazul de casare indicat, se constată că recurentul a invocat doar formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, se observă că recurentul, deși a invocat faptul că decizia atacată este nelegală din perspectiva motivului de casare a unei hotărâri când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu a indicat, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei și expuse prin cererea apel au fost ignorate de instanța de apel. Or, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecății de către recurent, iar nu simple susțineri generice, precum cea potrivit căreia "motivarea trebuie să fie cuprinzătoare, clară, precisă și necontradictorie". Nici susținerea în sensul că "instanța nu și-a îndeplinit obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată" nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, din moment ce omite a arăta care dintre susținerile reclamantului sau dispozițiile legale incidente nu au fost analizate de către instanța de apel, situație care să fi condus, astfel, la pronunțarea unei soluții insuficient motivate. În realitate, recurentul nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci reproșează doar modalitatea în care au fost administrate și interpretate probele, precizând în mod expres faptul că "instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor (...) în condițiile în care aceste înscrisuri au fost înaintate Ministerului Finanțelor chiar de către intimata-pârâtă (...)". Or, asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate de motivul de casare referitor la nemotivare, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a probatoriilor, ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs, astfel încât devine incidentă sancțiunea nulității, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., critica formulată neputând fi primită. - În ceea ce privește criticile aferente motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.: Cu titlu prealabil, întrucât comportă aspecte comune, relative la proba cu înscrisuri administrată în fața instanțelor fondului, criticile recurentului, întemeiate pe cele două motive de casare arătate, vor fi examinate împreună. Analizând susținerile formulate, se observă că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., nici aceste critici nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate. Împrejurarea că recurentul a pretins probarea prejudiciului ce derivă din supraevaluarea imobilului prin expunerea unor argumente ce țin de modul în care au fost interpretate și valorificate probele, prin prisma puterii doveditoare reglementate de lege, și dacă sau în ce măsură, au fost apte să formeze convingerea instanței, demonstrează, așadar, doar nemulțumirea părții sub aspectul considerațiilor instanței de apel asupra probelor, împrejurare ce evocă doar aspecte de netemeinicie, excluse controlului judiciar în această fază procesuală, referitoare la modalitatea de interpretare, de către instanța de apel, a probelor administrate în cauză. Astfel, deși recurentul invocă încălcarea, de către instanța de apel, atât a dispozițiilor procedurale reprezentate de prevederile art. 269-271 C. proc. civ., cât și a dispozițiilor de drept material - art. 1.241 C. civ., se constată că și această critică este una pur formală. Prioritar, se impune mențiunea că dispozițiile art. 1.241 C. civ., potrivit cărora înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forța probantă prevăzută de lege, nici nu sunt aplicabile în cauză, din moment ce acestea doar stabilesc, cu titlu de principiu, o formă de clasificare a înscrisurilor. Privitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., se observă că recurentul urmărește doar modificarea deciziei, ca urmare a unei reaprecieri a probelor. Astfel, deși invocă o inversare a sarcinii probei în prezenta cauză, în realitate, critica formulată presupune reevaluarea probatoriului administrat de către instanțele fondului, în sensul recunoașterii valenței juridice de înscris autentic rapoartelor de evaluare în discuție. Or, aspectele ce țin de administrarea probatoriului în cauză sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, examinarea acestora aparținând aprecierii exclusive a instanțelor de fond. În acest sens, instanța de apel a reținut, în mod expres, că înscrisurile depuse de către recurent în susținerea temeiniciei pretențiilor formulate nu intră în categoria actelor autentice, astfel cum acestea sunt definite prin art. 269 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că nu au fost întocmite de o autoritate publică ori de un notar public. Această constatare se opune cu caracter definitiv în prezenta pricină, nemaiputând fi contrazisă de părți, iar nici infirmată de către instanța de recurs, din moment ce cadrul procesual din prezenta cale extraordinare de atac nu permite, astfel cum s-a arătat, o nouă evaluare a probatoriului câștigat judecății, analiză care a fundamentat, totodată, raționamentul logico-juridic care stă la baza pronunțării deciziei atacate. Astfel, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, putând statua asupra oportunității administrării lor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în evaluarea acestui demers se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În egală măsură, nici critica privitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate a deciziei atacate, din moment ce aceasta tinde, de asemenea, la a pune în discuție modalitatea în care instanța de apel a evaluat înscrisurile aflate la dosarul cauzei, iar nu o nesocotire a limitelor de care aceasta era ținută atunci când a procedat la examinarea cauzei, astfel cum au fost acestea trasate de susținerile și apărările părților. Așadar, prin invocarea nerespectării principiului disponibilității, recurentul înțelege să critice, în realitate, valoarea probatorie recunoscută raportului de verificare și raportului de evaluare din anul 2020, care stau la baza pretențiilor sale. Or, cum a fost arătat și în cele ce preced, un atare context de examinare nu permite o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care recurentul tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs. De altfel, se observă că instanța de apel, în analiza motivelor de apel privitoare la valoarea probatorie a respectivelor înscrisuri nu a făcut altceva decât să stabilească, în virtutea prevederilor art. 479 alin. (1) raportat la art. 264 C. proc. civ. și cu respectarea principiilor tantum devolutum quantum iudicatum și tantum devolutum quantum apellatum, forța doveditoare de care se bucură respectivele mijloace de probă, aspect care nu presupunea, contrar susținerilor din prezenta cale de atac, existența unei apărări prealabile a părții adverse în acest sens. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 1356 A din 10 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.