ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1261/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

La 25 februarie 2016 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub nr. x/2016 cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D., D.- Sucursala Iași, prin care au solicitat următoarele:

- constatarea nulității clauzei prevăzute în art. 3.4, referitoare la comisionul de administrare din contractul de credit nr. x.002 din 24 ianuarie 2008, ca fiind abuzivă;

- obligarea pârâtelor la restituirea către reclamanți în franci elvețieni a sumelor percepute cu titlu de comision de administrare în perioada 24 ianuarie 2008- 27 septembrie 2012;

- obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale calculate la sumele percepute cu titlu de comision de administrare în perioada 24 ianuarie 2008 - 27 septembrie 2012, calculate de la data plății acestora până la restituirea efectivă de către bancă;

- constatarea nulității clauzei prevăzute la art. 3.3 referitoare la comisionul de acordare facilități din contractul de credit ca fiind abuzivă;

- obligarea pârâtelor la restituirea în franci elvețieni a sumei achitate de reclamanți cu titlu de comision de acordare facilități;

- obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale calculate la suma achitată de reclamanți cu titlu de comision de acordare facilitate, calculată de la data plății până la restituirea sumei de către bancă;

- constatarea nulității clauzei prevăzute la art. 3.1 din actul adițional nr. x din 27 septembrie 2012 la contractul de credit nr. x.002 din 24 ianuarie 2008 de modificare și majorare a dobânzii creditului;

- obligarea pârâtelor la restituirea în franci elvețieni a sumelor percepute în plus cu titlu de dobândă față de cea stabilită la data acordării creditului, calculate de la 27 septembrie 2012 până la data introducerii prezentei acțiuni;

- obligarea băncii la plata dobânzii legale calculate la sumele de bani achitate în plus de reclamanți cu titlu de dobândă față de cea datorată, calculată de la data plății acestora până la restituirea ei de către bancă;

- constatarea nulității clauzei prevăzute în art. 4.2 din actul adițional nr. x din 27 septembrie 2012 la contractul de credit nr. x.002 din 24 ianuarie 2008, care prevede că rambursarea se face în moneda în care s-a acordat facilitatea (creditul);

- constatarea nulității clauzei prevăzute în art. 9.10 din actul adițional nr. x din 27 septembrie 2012 la contractul de credit nr. x.002 din 24 ianuarie 2008 privind suportarea exclusiv de către reclamanți a riscului contractului;

- obligarea pârâtelor să convertească creditul acordat reclamanților în baza contractului de credit ipotecar nr. x din 24 ianuarie 2008, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din 27 septembrie 2012 din CHF în RON, la cursul de schimb de la data acordării creditului, urmând ca plata ratelor de credit să se facă în continuare în RON, începând cu data introducerii acțiunii, cu o dobândă aferentă practicată de bancă pentru contracte în RON;

- continuarea contractului de credit ipotecar nr. x din 24 ianuarie 2008, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din 27 septembrie 2012, cu excluderea clauzelor constatate ca fiind abuzive și modificările contractuale solicitate;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 5666 din 26 aprilie 2017, Judecătoria Iași, secția Civilă a declinat în favoarea Tribunalului Iași competența de soluționare a cauzei.

Urmare a mai multor declinări de competență între secțiile civile ale Tribunalului Iași, prin sentința nr. 307 din 1 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x Curtea de Apel Iași, secția Civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 156/2019/CIV din 2 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a constatat nulitatea clauzei înscrise la art. 3.4 (privind comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x din 24 ianuarie 2008, a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamanți a sumei de 6.964,90 franci elvețieni, plătită cu titlu de comision de administrare în perioada 24 ianuarie 2008 - 27 septembrie 2012, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii cererii până la achitarea debitului, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, A., B. și C. S.A au declarat apel.

Prin decizia nr. 765 din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelul declarat de A. și B., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a constatat nulitatea clauzei înscrise la art. 3.3 din contractul de credit nr. x din 24 ianuarie 2008 privind comisionul de acordare facilități, a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamanți a sumei de 1.961,80 franci elvețieni, încasată cu titlu de comision de acordare facilități în temeiul clauzei înscrise la art. 3.3 din contract, precum și la plata dobânzii aferente acestei sume, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin aceeași decizie a fost respins apelul declarat de C. S.A. împotriva aceleiași sentințe a tribunalului, intimata fiind obligată să plătească apelanților A. și B. suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei din apel, C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și respingerea apelului declarat de apelanții-reclamanți, corelativ cu admiterea apelului său, cu consecința desființării în parte a sentinței tribunalului și respingerii în tot a acțiunii.

În motivare, a arătat că instanța de apel a constatat în mod nelegal nulitatea clauzei contractuale privind comisionul de acordare, în condițiile în care acesta face parte din prețul contractului, este reglementat în mod clar și inteligibil și este exceptat, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, de la analiza caracterului abuziv.

Potrivit recurentei, instanța de apel a confundat prețul cu obiectul contractului, întreaga sa analiză referindu-se la obiectul contractului, iar nu la preț, deși legea le reglementează pe amândouă.

În acest sens, a arătat că acest comision este prevăzut atât de O.U.G. nr. 50/2010, cât și de legislația anterioară, astfel că nu poate fi considerat ilegal, că el a fost cunoscut de la început, devenind aplicabil principiul de drept actus non potest operari ultra intentionem agentos, conform căruia obligația împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune rezonabil că a acceptat la momentul încheierii contractului, că acest comision nu reprezintă un cost ascuns și, mai mult, nu există niciun act normativ care să prevadă obligația băncii de a justifica încasarea acestei părți a prețului contractului, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

A subliniat recurenta că, potrivit art. 7, art. 20 și art. 22 C. proc. civ., instanța este chemată să analizeze legalitatea unei măsuri, iar nu oportunitatea ei.

De asemenea, a susținut că definirea acestui comision rezultă din chiar denumirea sa și reprezintă un serviciu al băncii, contrar opiniei instanței de apel, conform căreia acordarea creditului nu ar reprezenta vreo prestație a băncii.

A mai subliniat recurenta că documentația de credit cuprinde actele întocmite de bancă după aprobarea creditului: contractul, contractul/contractele de garanții, graficul de rambursare, documentele de tragere a creditului, documentele necesare transferului scriptic și faptic al sumelor în contul clienților.

Așa fiind, acest comision nu este unul abuziv, iar perceperea lui nu poate fi considerată o dovadă a poziției superioare a băncii, atât timp cât consumatorul, înainte de încheierea contractului de credit, a luat cunoștință de condițiile creditării, inclusiv de existența acestui comision, pe care l-a acceptat și, mai mult, a avut posibilitatea de a solicita negocierea lui, în cazul în care nu era de acord cu nivelul comisionului. Comisionul de acordare a fost precis determinat, fiind indicată inclusiv moneda în care urma a fi achitat și reprezintă contraprestația procesării documentelor și a întocmirii întregii documentații necesare în vederea acordării creditului.

Referitor la condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligațiile părților, autoarea căii de atac a susținut că acest comision este perceput raportat la volumul și la complexitatea documentației generate de acordarea creditului și reprezintă o cheltuială aferentă întocmirii documentației de credit, fiind, în fapt, contravaloarea unei activități (serviciu) prestate de bancă la solicitarea clienților (acordarea împrumutului).

În opinia recurentei, toate argumentele instanței vizează oportunitatea perceperii acestui tip de cost exceptat de legiuitor de la analiză, nicidecum legalitatea perceperii comisionului de acordare a creditului. Prin urmare, motivarea instanței, chiar și sumară, nu are suport legal, exprimând doar o opinie personală.

De asemenea, a susținut recurenta că dobânzile și comisioanele sunt elemente care determină costul total al creditului și, împreună cu marja de profit, formează prețul contractual.

În acest context, a evocat jurisprudența instanței supreme, art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 și art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE, subliniind că, potrivit acestora, comisionul de acordare face parte din costul total al creditului, fiind o componentă a prețului, cu consecința exceptării clauzelor care îl reglementează de la controlul caracterului abuziv.

A subliniat recurenta că, atât timp cât instanța a făcut referire la obiectul contractului, iar nu la prețul acestuia, deși art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 face distincție între cele două elemente, devin incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, a arătat că, potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, "prezenta Directivă nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege". Or, clauza care prevede comisionul de administrare redă aproape identic dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

În final, a susținut că ambele comisioane fac parte din prețul total al contractului și sunt reglementate legal, devenind astfel incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, încălcate de instanța de apel.

La 6 mai 2020 intimații au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Părțile nu și-au exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluționat de completul de filtru.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Intimații-reclamanți au formulat punct de vedere la raport, prin care au susținut excepția de nulitate a recursului, apreciind că motivele invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

La 11 martie 2021, recurenta-pârâtă a depus la dosar o cerere de renunțare la judecarea căii de atac declarate, iar la 19 martie 2021 intimații-reclamanți au solicitat instanței să ia act de renunțarea la judecarea căii de atac, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte a amânat cauza și a dispus emiterea unei adrese către recurenta-pârâtă C. S.A., în vederea depunerii la dosar a cererii de achiesare la hotărâre cu respectarea cerințelor de formă impuse de art. 464 alin. (2) C. proc. civ.

La 11 mai 2021, recurenta-pârâtă a depus la dosar o cerere prin care a solicitat să se ia act de renunțarea la judecata recursului, atașând declarația autentificată sub nr. x/6 mai 2021 de Societatea Profesională Notarială "E.".

Examinând cu prioritate cererea numită de parte drept renunțare la judecata recursului, formulată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri".

Totodată, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre".

De asemenea, conform art. 464 alin. (1) teza I C. proc. civ., achiesarea poate fi expresă sau tacită, totală sau parțială, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața instanței (...), iar potrivit alin. (4) teza I a aceluiași articol, achiesarea poate fi totală, dacă privește hotărârea în întregul ei (...).

În aplicarea acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că la 11 mai 2021 recurenta-pârâtă C. S.A. a depus la dosar înscrisul intitulat "declarație", autentificat de Societatea Profesională Notarială "E." prin încheierea de autentificare nr. x din 6 mai 2021, din care rezultă că recurenta-pârâtă a declarat că renunță la judecarea căii de atac formulate și care face obiectul dosarului nr. x/2017

Instanța supremă reține că această "declarație" de renunțare la calea de atac promovată constituie, în termeni procedurali, o veritabilă cerere de achiesare a pârâtei C. S.A. la decizia pronunțată de instanța de apel în cauză, declarație care, fiind expresă și totală, nefiind condiționată și respectând cerințele de formă prescrise de textele legale expuse în precedent, reprezintă un act de dispoziție ce nu poate face obiectul cenzurii instanței.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 463 alin. (1), raportat la art. 464 alin. (1) teza I, alin. (2) și alin. (4) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va lua act că recurenta C. S.A. achiesează la decizia nr. 765 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act că recurenta C. S.A. achiesează la decizia nr. 765 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2021.