ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1075/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 28.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D.. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța să constate caracterul abuziv și, implicit, nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. x/28.09.2007, de la:

- art. 4.11 lit. a) privind comisionul de acordare de 1%, calculat la valoarea creditului și art. 4.11 lit. b) referitor la comisionul de administrare lunară a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului; să oblige pârâtele la restituirea către reclamanți a sumei de 750 franci elvețieni, echivalent în RON la suma de 3.067,5 RON, calcul efectuat la cursul B.N.R. de 1 franc elvețian = 4,09 RON, reprezentând comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală, începând cu data încasării și până la data restituirii efective; să oblige pârâtele la restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, începând cu data încheierii contractului (28.09.2007) și până la momentul încheierii actului adițional nr. x/08.02.2016, la care se adaugă dobânda legală;

- art. 4.1, 4.3 și 4.5, în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica dobânda curentă în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă și aplicarea sa automată la valoarea soldului creditului existent la data modificării acestuia; să oblige pârâtele la restituirea către reclamanți a sumei încasate cu titlu de diferență de dobândă, ca urmare a aplicării dobânzii modificate unilateral față de dobânda fixă de 5,35%/an, în perioada dintre data încheierii contractului (28.09.2007) și data încheierii actului adițional nr. x/08.11.2010, la care se adaugă dobânda legală;

- art. 9.3, în ceea ce privește dreptul băncii de a declara scadente toate obligațiile din prezentul contract în cazul în care împrumutatul are alte obligații față de bancă care nu au fost onorate la termen și au fost declarate scadente, considerându-se această situație un caz de culpă conform prezentului contract;

- art. 5.1, referitor la rambursarea ratelor lunare în valuta în care s-a acordat creditul și, în consecință, să dispună convertirea în RON a contractului de credit la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 28.09.2007 (1 franc elvețian = 2,0224 RON), în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit și data încheierii actului adițional nr. x/08.02.2016; să oblige pârâtele să restituie reclamanților sumele plătite în plus, ca urmare a convertirii în RON a contractului de credit la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării acestuia, în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit și data încheierii actului adițional nr. x/08.02.2016, la care se adaugă dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile din Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE, art. 1.271 C. civ. și Directiva 2014/17/UE.

Prin sentința civilă nr. 515/C/26.09.2018, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată și, în consecință:

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a) și b) din contractul de credit ipotecar nr. x/28.09.2007, a obligat pârâtele la restituirea către reclamanți a sumelor de 750 franci elvețieni, reprezentând comision de acordare și de 1.268 RON, cu titlu de dobândă legală, începând cu data încasării și până la data restituirii efective, precum și a sumelor de 7.251,89 franci elvețieni, reprezentând comision de administrare, începând cu data încheierii contractului, 28.09.2007, și până la 08.02.2016, data încheierii actului adițional nr. x, la care se adaugă suma de 9.512 RON, cu titlu de dobândă legală.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1, art. 4.3 și art. 4.5 din contractul de credit ipotecar nr. x/28.09.2007, în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica dobânda curentă în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă și aplicarea sa automată la valoarea soldului creditului existent la data modificării acestuia, a obligat pârâtele să restituie reclamanților suma de 2.799 franci elvețieni încasată cu titlu de diferență de dobândă, ca urmare a aplicării dobânzii modificate unilateral față de dobânda fixă de 5,35%/an, în perioada dintre data încheierii contractului, 28.09.2007, și data încheierii actului adițional nr. x/08.11.2010, la care se adaugă suma de 5.606 RON, cu titlu de dobândă legală, începând cu data încasării și până la data restituirii efective.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 9.3 din contract, în ceea ce privește dreptul băncii de a declara scadente toate obligațiile din prezentul contract în cazul în care împrumutatul are alte obligații față de bancă care nu au fost onorate la termen și au fost declarate scadente, considerându-se această situație ca un caz de culpă.

A obligat pârâtele să plătească reclamanților suma de 4.154 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins restul pretențiilor.

A stabilit onorariu definitiv pentru expert E. aferent efectuării raportului de expertiză nr. x/19.06.2018, la suma de 4.154 RON.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 09.11.2018, reclamanții A. și B. au solicitat lămurirea sentinței civile nr. 515/C/26.09.2018.

În drept, au invocat dispozițiile art. 443 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 24/C/23.01.2019, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamanților și, în consecință, a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 515/C/26.09.2018, în sensul că:

Prin dispoziția "Obligă pârâtele la restituirea către reclamanți a sumei de 750 CHF, reprezentând comision de acordare și suma de 1.268 RON reprezentând dobânda legală începând cu data încasării și până la data restituirii efective" se înțelege că obligă pârâtele la restituirea către reclamanți a sumei de 750 franci elvețieni, reprezentând comision de acordare și suma de 1.268 RON, dobândă legală calculată potrivit raportului de expertiză, începând cu data încasării și până la data de 01.06.2018, dobândă care curge în continuare până la data restituirii efective a sumei.

Prin dispoziția "Obligă pârâtele la restituirea către reclamanți a sumei de 7.259,89 CHF, cu titlu de comision de administrare, începând cu data încheierii contractului, 28.09.2007 și până la încheierea actului adițional nr. x, la care se adaugă suma de 9.512 RON, cu titlu de dobândă legală începând cu data încasării și până la data restituirii efective" se înțelege că obligă pârâtele la restituirea către reclamanți a sumei de 7.259,89 franci elvețieni, cu titlu de comision de administrare, începând cu data încheierii contractului, 28.09.2007 și până la încheierea actului adițional nr. x, la care se adaugă suma de 9.512 RON, dobândă legală calculată conform raportului de expertiză, începând cu data încasării și până la data de 01.06.2018, dobândă care curge în continuare până la data restituirii efective.

Prin dispoziția "Obligă pârâtele să restituie reclamanților suma de 2.799 CHF încasată cu titlu de diferență de dobândă, ca urmare a aplicării dobânzii modificate unilateral, față de dobânda fixă de 5,35%/an, în perioada dintre data încheierii contractului 28.09.2007 și data încheierii actului adițional nr. x/08.11.2010, la care se adaugă suma de 5.606 RON dobândă legală, începând cu data încasării și până la data restituirii efective" se înțelege că obligă pârâtele să restituie reclamanților suma de 2.799 franci elvețieni încasată cu titlu de diferență de dobândă, ca urmare a aplicării dobânzii modificate unilateral față de dobânda fixă de 5,35%/an, în perioada dintre data încheierii contractului 28.09.2007 și data încheierii actului adițional nr. x/08.11.2010, la care se adaugă suma de 5.606 RON, dobânda legală calculată potrivit raportului de expertiză începând cu data încasării și până la data de 01.06.2018, dobândă care curge în continuare până la data restituirii efective.

Împotriva sentinței civile nr. 515/26.09.2018, pârâta C. S.A. a declarat apel.

La 04.04.2019, F. S.A. a învederat instanței faptul că a dobândit calitatea de parte în cauză, ca urmare a fuziunii prin absorție a apelantei C. S.A., conform sentinței civile nr. 1899/21.11.2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018.

La termenul din 03.09.2019, pârâta D.. a făcut dovada dobândirii creanței din litigiu și cea a schimbării denumirii sale din D. în D..

La 03.09.2019, G. S.A., prin reprezentant H. S.A., a formulat cerere de intervenție, susținând că în luna martie 2018 a intervenit contractul de cesiune între ea, în calitate de cesionar și D.., în calitate de cedent, cu privire la creanța rezultată din contractul de credit ce face obiectul prezentului litigiu, arătând că este succesoarea D..

Prin încheierea din 15.10.2019, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis cererea de intervenție a G. S.A., prin reprezentant H. S.A.

Prin decizia nr. 1500/Ap/30.10.2019, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins apelul declarat de pârâta cesionară a drepturilor litigioase, G. S.A. și a obligat apelanta să plătească intimatului A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 13.01.2020, F. S.A. a formulat cerere de completare a deciziei.

La 07.02.2020, reclamanții au formulat cerere de îndreptare a erorii materiale.

Prin decizia nr. 103/Ap/13.02.2020, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins cererea de completare a deciziei formulată de F. S.A. și a admis cererea reclamanților de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele și în dispozitivul aceleiași decizii, în sensul că:

- la pag. 20 alin. (7) și la pag. 21 alin. (1) din considerentele deciziei s-a menționat denumirea corectă a apelantei, respectiv "F. S.A., în calitate de succesoare a C. S.A", în loc de "apelanta pârâtă cesionară G. S.A.", cum din eroare s-a consemnat.

- la pag. 22 alin. (1) din dispozitivul deciziei s-a menționat denumirea corectă a apelantei, respectiv "F. S.A., în calitate de succesoare a C. S.A", în loc de "pârâta cesionară a drepturilor litigioase G. S.A.", cum din eroare s-a consemnat.

A mai dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurate în dispozitiv, în sensul că la penultimul alineat se va menționa "Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de recurs urmând a se depune la Curtea de Apel Brașov", în loc de mențiunea "Definitivă", cum din eroare s-a consemnat.

Împotriva deciziei nr. 1500/Ap/30.10.2019, au declarat recurs pârâtele F. S.A., G. S.A., prin reprezentant H. S.A. și D..

Prin cererea de recurs, pârâta F. S.A. a solicitat repunerea în termenul de recurs, în argumentarea căreia a arătat că nu i-a fost comunicată decizia, deși a fost parte în dosar, precizând că a luat cunoștință de hotărâre la 07.01.2020, dată la care reclamanții au notificat banca.

Pe fondul recursului, a solicitat admiterea și casarea deciziei atacate pentru următoarele motive:

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apelului său nici în considerente, nici în dispozitiv, deși în preambulul hotărârii se menționează că a fost amânată pronunțarea la 30.10.2019 asupra apelului declarat de pârâta F. S.A. (la pag. 20 și 22).

Sub acest aspect, a mai arătat că a formulat cerere de completare a hotărârii, în sensul pronunțării asupra apelului său, însă aceasta i-a fost respinsă.

A mai susținut că în luna martie 2018 a intervenit contractul de cesiune între D., în calitate de cedent și G. S.A., în calitate de cesionar, cu privire la creanța din contractul de credit aflat în discuție.

În ceea ce privește fondul litigiului, recurenta a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care transpun dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, norme care exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la comisioane și dobândă, deoarece acestea fac parte din prețul contractului, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Sub acest aspect, a arătat în esență că instanța de apel trebuia să constate că în contract s-a menționat în mod clar cuantumul și modalitatea de plată a comisioanelor și că, potrivit art. 24 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, comisioanele și dobânda reprezintă prețul contractului.

Referitor la clauza de la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit, privind comisionul de acordare în cuantum de 1% din suma împrumutată (75.000 franci elvețieni), respectiv 750 franci elvețieni, recurenta a susținut că în mod greșit a fost constatat caracterul abuziv al acesteia, având în vedere că nu sunt întrunite cerințele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurentei, instanța de apel în mod greșit a apreciat că nu ar fi fost negociată clauza în discuție, că în cuprinsul contractului de credit nu au fost definite serviciile prestate în vedere perceperii comisionului de acordare și că ar fi de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În opinia recurentei, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu greșita aplicare a dispozițiilor din Legea nr. 193/2000 și O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, a subliniat că se impune aplicarea, cu precădere, a modului de interpretare a legislației comunitare ce rezultă din hotărârea C.J.U.E. în Cauza C-621/17, prin care sunt interpretate dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE, cu referire la clauzele ce reglementează comisioanele percepute de creditori, noțiunea de definire a comisioanelor prin contract și lipsa obligației de a negocia aceste costuri accesorii ale finanțării, având în vedere principiul aplicării prioritare a dispozițiilor comunitare în raport cu cele din dreptul intern.

În continuare, recurenta a expus exhaustiv aspecte legate de comisionul de acordare, cu referire la noțiunea acestuia, la activitățile premergătoare și ulterioare acordării creditului, la serviciile prestate de bancă cu analiza documentației aferente creditului care profită clientului, arătând în final că este firesc ca acesta să le achite.

A mai susținut că nu poate fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că există o contraprestație din partea băncii, că reclamanții au cunoscut încă de la momentul solicitării creditului cuantumul comisionului, că a fost exprimată în mod clar și inteligibil, iar clauza a fost negociată. Mai mult decât atât, legislația de la acel moment nu interzicea perceperea unui astfel de comision.

Totodată, recurenta a precizat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 atunci când a statuat că valoarea comisionului de acordare este prea mare, hotărârea pronunțată reprezentând o modificare a contractului de credit aflat în discuție.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel nu a motivat și reținut îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, hotărârea pronunțată fiind motivată lacunar și dată cu încălcarea normelor de drept material incidente.

În final, a susținut că acest comision de acordare este recunoscut în cuprinsul art. 93 lit. d) teza I din Legea nr. 193/2000, iar legalitatea acestuia rezultă și din cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010.

În ceea ce privește clauza de la art. 4.11 lit. b) din convenția de credit, referitoare la comisionul de administrare credit, recurenta a subliniat că perceperea acestuia nu contravine legii, fiind reglementat și de dispozițiile din O.U.G. nr. 50/2010.

A mai evidențiat că nu sunt întrunite cerințele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind prezentate pe larg aspecte legate de neîndeplinirea condițiilor privind constatarea caracterului abuziv, ce au fost arătate anterior în cazul comisionului de acordare.

Recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate și cu privire la dispoziția dată asupra clauzelor de la art. 4.1, 4.3 și 4.5 din contract, referitoare la dobânda și dreptul băncii de a o modifica.

Sub acest aspect, a arătat că modalitatea de calcul a dobânzii a fost prezentată într-un mod clar reclamanților, iar ca urmare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 a fost încheiat actul adițional nr. x/08.11.2010.

Potrivit recurentei, soluția instanței de apel este contradictorie și lipsită de temei, deoarece în mod eronat s-a reținut că banca nu ar fi făcut dovada și că nu ar fi depus la dosar actul adițional de modificare a dobânzii, deși în dispozitivul hotărârii se menționează obligația băncii de a restitui diferența de dobândă peste 5,35%/an de la data încheierii contractului până la data încheierii actului adițional.

În continuare, recurenta a dezvoltat o amplă motivare a recursului prin care tinde la dovedirea neîndeplinirii cerințelor privind constatarea caracterului abuziv a clauzei referitoare la dobândă, reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, susținând că părțile au negociat clauza având în vedere că dobânda variabilă nu este formulată în același mod în cuprinsul contractelor încheiate de bancă și că dreptul băncii de a o revizui rezidă în cuprinsul convenției de credit.

Referitor la modalitatea de calcul a dobânzii de la data contractării până la data încheierii actului adițional, recurenta a susținut că nu este îndeplinită cerința dezechilibrului între drepturile și obligațiile părților, deoarece în cuprinsul clauzei a fost prevăzută posibilitatea consumatorului de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel că sunt aplicabile prevederile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000. În acest context, notificarea băncii coroborat cu posibilitatea consumatorului de a rambursa anticipat creditul are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, iar faptul că prevederile contractului nu conțin o descriere suficient de cuprinzătoare a motivelor temeinice care conferă băncii dreptul de modifica rata dobânzii este complinită prin libertatea oferită consumatorului de a accepta sau refuza.

Totodată, potrivit recurentei, art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 permite caracterul variabil al dobânzii contractuale, astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În final, a relevat că instanța nu poate interveni asupra clauzei în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanți, aceștia având posibilitatea de a solicita rezilierea contractului.

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la dispoziția dată asupra clauzei de la art. 9.3 din contract, cu privire la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului, în argumentarea căreia recurenta a arătat că nu sunt întrunite cerințele caracterului abuziv.

A susținut că această clauză reprezintă o aplicație a regulii decăderii din beneficiul termenului reglementat de art. 1025 C. civ. de la 1864, devenind aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care clauza nu poate fi constatată ca fiind una abuzivă.

Recurenta a mai criticat decizia instanței de apel în ceea ce privește dispoziția dată asupra obligației sale de a restitui sumele încasate cu titlu de comision de acordare și de administrare și diferența de dobândă de peste 5,35% aferentă perioadei 28.09.2007-08.11.2010.

Sub acest aspect, a făcut referire la jurisprudența în materie, arătând că potrivit teoriei generale a obligațiilor, anularea unei clauze într-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive, excepție aplicabilă și în cauză.

O ultimă critică pusă în discuție vizează greșita dispoziție dată de instanța de apel cu privire la obligarea sa la plata dobânzii legale, recurenta susținând că plata acesteia se aplică, conform prevederilor din O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, doar obligațiilor stabilite în moneda națională, nu și altor monede din alte state. Astfel, în cauză, nu sunt aplicabile aceste dispoziții legale, întrucât lipsește elementul de extraneitate.

În final, a subliniat că dobânda legală aferentă debitelor constatate printr-o hotărâre judecătorească se acordă de la data la care aceasta a devenit definitivă.

În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 20.01.2021 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin decizia nr. 590/10.03.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca inadmisibil recursul declarat de D.. și G. S.A. împotriva deciziei nr. 1500/Ap/2019/30.10.2019 a Curții de Apel Brașov, secția Civilă și a disjuns recursul promovat de pârâta F. S.A., care a fost înregistrat sub dosarul nr. x/2021.

Prin încheierea din 10.03.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția tardivității recursului pârâtei F. S.A. și a constatat că nu se mai impune analizarea cererii de repunere în termenul de recurs, față de împrejurarea că la dosar nu se regăsește dovada comunicării deciziei recurate. Totodată, a admis în principiu recursul pârâtei F. S.A. și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Prealabil, Înalta Curte arată că va analiza recursul pârâtei într-o ordine diferită de cea redată prin cererea de recurs.

Astfel, se constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, deoarece din cuprinsul memoriului de recurs nu se pot desprinde critici de nelegalitate ce ar putea fi analizate prin prisma acestei ipoteze de casare, recurenta limitându-se la simple afirmații în sensul că soluția instanței de apel ar fi contradictorie sau că hotărârea a fost motivată lacunar, însă fără a se dezvolta critici în acest sens.

O primă critică adusă deciziei recurate se referă la nepronunțarea de către instanța de apel asupra apelului promovat de pârâta F. S.A., în susținerea căreia recurenta arată că în preambulul hotărârii se menționează că a fost amânată pronunțarea la 30.10.2019 asupra apelului său și că cererea de completare a hotărârii formulată sub acest aspect i-a fost respinsă.

Sub un prim aspect, se reține că această critică se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că se invocă încălcarea unei reguli de procedură în desfășurarea judecății.

Critica nu poate fi primită.

Din actele de la dosar reiese că, în cauză, ulterior pronunțării deciziei recurate, decizia nr. 1500/Ap/30.10.2019, în dispozitivul căreia se menționează respingerea apelului declarat de pârâta cesionară a drepturilor litigioase G. S.A. a fost pronunțată o altă hotărâre, respectiv decizia nr. 103/13.02.2020.

În cadrul acestei hotărâri din urmă, curtea de apel a respins cererea formulată de F. S.A. de completare a deciziei civile nr. 1500/Ap/30.10.2019 și, totodată, a admis cererea reclamanților de îndreptare a erorilor materiale strecurate în considerentele și în dispozitivul aceleiași decizii civile, în sensul că la pag. 20 alin. (7) și la pag. 21 alin. (1) din considerente, precum și la pag. 22 alin. (1) din dispozitivul deciziei se va menționa denumirea corectă a apelantei, respectiv "F. S.A., în calitate de succesoare a C. S.A", în loc de "apelanta-pârâtă cesionară G. S.A.".

Așadar, având în vedere că eroarea materială cu privire la denumirea apelantei a fost remediată printr-o altă hotărâre, împotriva căreia recurenta nu a exercitat calea extraordinară de atac a recursului, nu poate fi primită critica recurentei în sensul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra apelului promovat de pârâta F. S.A., întrucât aspectele legate de rectificarea intervenită excedează controlul de legalitate de vreme ce obiectul recursului îl constituie doar decizia civilă nr. 1500/Ap/30.10.2019.

În continuare, Înalta Curte subliniază că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, în condițiile de la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., recursul putând fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul analizei instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel.

Astfel, numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În cadrul memoriului de recurs, se observă că recurenta invocă omisso medio mai multe motive de recurs, în contextul în care motivele de apel au vizat exclusiv soluția pronunțată de prima instanță doar în ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de acordare și dobândă.

Astfel, în această etapă procesuală a recursului, se invocă o presupusă nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva greșitei soluționări a clauzelor de la art. 4.11 lit. b) din contract, referitoare la comisionul de administrare a creditului și de la art. 9.3 din contract, în ceea ce privește dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului, precum și a capetelor de cerere referitoare la dispoziția de restituire a sumelor percepute cu acest titlu și, implicit, dobânda legală la care recurenta a fost obligată.

Or, în aplicarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., aceste critici referitoare la greșita soluționare a clauzelor de la art. 4.11 lit. b) și art. 9.3 din contract, în ce privește comisionul de administrare și scadența anticipată a creditului, precum și a dispoziției de restituire a sumei percepute cu titlul de comision de administrare și a dobânzii legale sunt formulate omisso medio, acestea neputând forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală.

În ceea ce privește soluția dată capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv a clauzei referitoare la dobândă și posibilitatea băncii de a o modifica, clauze inserate la art. 4.1, 4.3 și 4.5, recurenta a evocat în esență aspecte legate de faptul că este exclusă de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât face parte din obiectul principal al contractului, că a fost încheiat actul adițional nr. x/08.11.2010 în cadrul căruia a fost prezentată modalitatea de calcul a dobânzii, faptul că este guvernată de art. 37

1

din O.U.G. nr. 50/2010 și că a înlocuit dispozițiile convenite inițial de către părți, precum și faptul că nu sunt întrunite cerințele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Criticile nu pot fi primite.

În acord cu abordarea propusă de recurenta-pârâtă, se impune a se sublinia faptul că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale trebuie să înceapă cu observarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanța de judecată având obligația de a stabili în mod prioritar dacă respectiva clauză se află în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal. Or, această situație de excludere de la controlul caracterului abuziv nu este operantă în speță, clauza referitoare la dobânda de referință variabilă nefiind exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil.

Examinarea făcută de instanța de apel a fost în acord cu dispozițiile Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul a înțeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniștii, acest regim vizând cu precădere momentul încheierii contractului și faza negocierilor, analiza raportându-se la aceste două momente.

Obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Astfel, acestea trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile.

Astfel, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 4.3 din contractul de credit, ca urmare a faptului că această clauză nu este exprimată în mod clar și inteligibil, întrucât nu conferă nicio previzibilitate reclamanților asupra majorărilor de care este susceptibilă rata dobânzii.

Așadar, în mod corect instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Recurenta se prevalează de actul adițional nr. x/08.11.2010, susținând că în cuprinsul acestuia a fost prezentată modalitatea de calcul a dobânzii, faptul că este guvernată de art. 37

1

din O.U.G. nr. 50/2010 și că a înlocuit dispozițiile convenite inițial de către părți, în condițiile în care în fața instanțelor de fond nu a făcut dovada probatorie, astfel că susținerile sale nu au fost primite.

Totodată, susținerile recurentei-pârâte care stau la baza justificării nevoii sale de majorare a dobânzii variabile aferente creditului acordat și a dreptului său de a o revizui în mod unilateral, precum și cele referitoare la faptul că nu există nicio dispoziție legală care să limiteze sau să interzică modalitatea de clacul a dobânzii variabile nu pot fi primite.

Echilibrul contractual care trebuie verificat de instanță în baza dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 este unul juridic, iar nu economic.

Instanța de judecată nu poate cerceta echilibrul economic, întrucât nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unor nevoi și a utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Puterea discreționară a băncii de modificare a ratei dobânzii, în lipsa unor criterii clare și inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecințele economice, este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

În consecință, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparență în modificarea ratei dobânzii.

Totodată, inserarea unei astfel de clauze, care, coroborată cu posibilitatea pe care banca și-a rezervat-o implicit și în mod intenționat de a se raporta discreționar, fără consultarea prealabilă a reclamanților și fără acordul acestora, la oricare din indicii financiari obiectivi, contravine obligației de informare care îi incumbă acesteia.

Faptul că recurenta-pârâtă a procedat la înmânarea unui grafic de rambursare și că reclamanții au posibilitatea de a denunța contractul de credit nu este de natură a exclude incidența prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și a celor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, obligația de transparență a acestui drept al băncii de modificare a ratei dobânzii fiind necesară a fi prezentată în cuprinsul contractului de credit, deoarece întinderea drepturilor și a obligațiilor trebuie să fie cunoscută sau cel puțin determinabilă încă de la încheierea acestuia, pentru putea fi prevăzute consecințele economice în ceea ce privește patrimoniul reclamanților.

Obligarea recurentei-pârâte la restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de diferență de dobândă, modificată în mod unilateral de recurentă, s-a făcut în considerarea reparării prejudiciului suferit de către reclamanți prin perceperea unei dobânzi suplimentare, astfel că nu poate fi primită critica recurentei-pârâte referitoare la faptul că nu putea fi obligată în acest sens.

Înalta Curte constată însă întemeiate criticile formulate de recurentă în ce privește dispoziția dată capătului de cerere referitor la comisionul de acordare inserat la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit, în sensul constatării caracterului abuziv al acestuia.

În cauză se constată că instanța de apel a efectuat o analiză incompletă a clauzei referitoare la comisionul de acordare din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, având în vedere că analiza s-a rezumat la constatarea împrejurării că valoarea de 1% din cea a creditului acordat a fost stabilită în mod abstract și unilateral, fiind disproporționată, apreciindu-se astfel că are caracter abuziv pentru lipsa negocierii și față de faptul că a impus reclamanților obligații excesive.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În cauză, instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare a creditului și, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, instanța de apel avea și obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților-consumatori, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Așadar, în rejudecare instanța de apel va ține seama de cele statuate prin considerentele prezentei decizii, cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în considerarea art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei atacate, pe care o va casa, cauza urmând a fi trimisă curții de apel spre o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta F. S.A. împotriva deciziei nr. 1500/Ap/30.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 aprilie 2021.