ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 872/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 28.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. și S.C. D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța: - să constate caracterul abuziv și implicit nulitatea absoluta a următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. x/28.09.2007: a. art. 4.11, lit. a), privind comisionul de acordare de 1%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singura dată, la acordarea creditului; b. art. 4.11, lit. b), privind comisionul de administrare lunara a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului creditului; - să dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 750 CHF, reprezentând comision de acordare, la data introducerii acțiunii reprezentând 3.067,5 RON, la un curs BNR 1 CHF = 4,09 RON, la care se adaugă dobânda legala începând cu data încasării și până la data restituirii efective; - să dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, începând cu încheierea contractului (28.09.2007) și până la momentul încheierii Actului Adițional nr. 2/08.02.2016, la care se adaugă dobânda legală începând cu data încasării și până la data restituirii efective; să constate caracterul abuziv și implicit nulitatea absolută a art. 4.1, 4.3 și 4.5 din contractul de credit nr. x/28.09.2007, în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica dobânda curentă funcție de evoluția indicelui de referința stabilit de bancă și aplicarea sa automata la valoarea soldului creditului existent la data modificării acestuia; - să dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei încasate cu titlu de diferență de dobândă ca urmare a aplicării dobânzii modificate unilateral fata de dobânda fixa de 5,35%/an, în perioada dintre data încheierii contractului (28.09.2007) și data încheierii Actului adițional nr. x/08.11.2010, la care se adaugă dobânda legala începând cu data încasării și până la data restituirii efective; - să constate caracterul abuziv și implicit nulitatea absolută a art. 9.3 din contractul de credit nr. x/28.09.2007, în ceea ce privește dreptul băncii de a declara scadente toate obligațiile din contract, în cazul în care împrumutatul are alte obligații față de bancă care nu au fost onorate la termen și au fost declarate scadente, considerându-se aceasta situație a un caz de culpă conform prezentului contract; - să constate caracterul abuziv și implicit nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit nr. x/28.09.2007, în ceea ce privește rambursarea ratelor lunare în valută în care s-a acordat creditul și, în consecință, să se dispună convertirea în RON a contractului de credit nr. x/28.09.2007, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 28.09.2007 (adică 1 CHF = 2,0224 RON), în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit și data încheierii Actului adițional nr. x/08.02.2016 - și să dispună obligarea pârâtelor să restituie reclamanților sumele plătită în plus, ca urmare a convertirii în RON a contractului de credit la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării acestuia, în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit și data încheierii Actului adițional nr. x/08.02.2016, la care se adaugă dobânda legală începând cu data încasării și până la data restituirii efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 515/C din 26 septembrie 2018 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D. și în consecință: s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a) și 4.11 lit. b) din contractul de credit ipotecar nr. x/28.09.2007; au fost obligate pârâtele la restituirea către reclamanți a sumei de 750 CHF, reprezentând comision de acordare și suma de 1.268 RON, reprezentând dobânda legală începând cu data încasării și până la data restituirii efective; s-a dispus obligarea pârâtelor să restituie reclamanților suma de 7.251,89 CHF cu titlu de comision de administrare, începând cu data încheierii contractului 28.09.2007 și până la data de 08.02.2016, data încheierii actului adițional nr. x, la care se adaugă suma de 9.512 RON, dobânda legală, începând cu data încasării și până la data restituirii efective; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1,4.3 și 4.5 din contractul de credit ipotecar nr. x/28.09.2007, în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica dobânda curentă funcție de evoluția Indicelui de referință stabilit de bancă și aplicarea sa automată la valoarea soldului creditului existent la data modificării acestuia; au fost obligate pârâtele să restituie reclamanților suma de 2.799 CHF, încasată cu titlu de diferență de dobândă ca urmare a aplicării dobânzii modificate unilateral față de dobânda fixă de 5,35%/an, în perioada dintre data încheierii contractului, 28.09.2007 și data încheierii actului adițional nr. x/08.11.2010, la care se adaugă suma de 5.606 RON dobânda legală începând cu data încasării și până la data restituirii efective; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 9.3 din contractul de credit ipotecat nr. x/28.09.2007, în ceea ce privește dreptul băncii de a declara scadente toate obligațiile din prezentul contract în cazul în care Împrumutatul are alte obligații față de bancă care nu au fost onorate la termen și au fost declarate scadente, considerându-se această situație ca un caz de culpă; au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților suma de 4.154 RON, reprezentând cheltuieli de judecată și s-au respins restul pretențiilor; s-a stabilit onorariu definitiv expert E. pentru efectuarea raportului de expertiză nr. x/19.06.2018 în cuantum de 4.154 RON.

2.1. Parcursul din primul ciclu procesual.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta C. S.A., solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaților-reclamanți A. și B. la plata cheltuielilor de judecată.

La cererea de apel, intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului și păstrarea sentinței apelate, ca fiind legală și temeinică.

La data de 04.04.2019, s-a depus la dosar de către F. S.A. o notă de ședință, prin care aceasta a învederat că este succesoarea în drepturi și obligații a apelantei C. S.A., ca urmare a fuziunii prin absorbție, dobândind astfel calitatea de parte, respectiv pe aceea de apelantă-pârâtă, atașând notei depuse înscrisurile doveditoare ale transmiterii calității procesuale.

De asemenea, la data de 02.09.2019, G. a depus la dosar o cerere de intervenție, în susținerea acestei cereri învederând că, în urma contractului de cesiune încheiat în luna martie 2018, între D., în calitate de cedentă, și G., în calitate de cesionară, a dobândit calitatea de succesoare cu titlu particular a dreptului litigios dedus judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 39 C. proc. civ.

La termenul de judecată de la data de 15.10.2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 39 C. proc. civ., cererea de intervenție formulată de G. este întemeiată, astfel încât a admis-o, conform încheierii de ședință de la acel termen de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1500/Ap, pronunțată la data de 30.10.2019, în dosarul nr. x/2016, astfel după cum a fost îndreptată în privința erorilor materiale, prin decizia nr. 103/Ap/2020, pronunțată la data de 13.02.2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins cererea de apel formulată de către apelanta F. S.A., în calitate de succesoarea a C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 515/C, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 26.09.2018, în dosarul x/2016, obligând apelanta să îi plătească intimatului A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanta-pârâtă F. S.A. și intimata-pârâtă G., prin reprezentant H. S.A. și D.

La cererile de recurs, intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de G. și D., în raport cu art. 459 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că acestea nu au formulat apel împotriva sentinței primei instanțe, unicul apel formulat în cauză fiind cel promovat de C. S.A., care a fost preluată prin absorbție de către F. S.A.

Cu privire la recursul declarat de pârâta F. S.A., au invocat excepția tardivității recursului, precum și excepția inadmisibilității parțiale a cererii de recurs, cu referire la motivele de recurs care vizează clauza privind comisionul de administrare, deoarece aceasta nu a făcut obiectul criticilor din apel, fiind invocate omisso medio, iar, pe fondul recursului, au solicitat respingerea acestuia.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat și comunicat părților.

La 08.02.2021, G. S.A. și D. au formulat punct de vedere la raport, prin care au solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului lor.

Având în vedere că recursul declarat de recurenta F. S.A. nu putea fi soluționat în procedura prevăzută la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte, a stabilit că se impune disjungerea acestuia și formarea unui nou dosar, respectiv, acordarea unui termen de judecată, în vederea soluționării acestuia.

Prin decizia nr. 590, pronunțată la data de 10.03.2021, în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de D. și G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1500/Ap/2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, la data de 30.10.2019 și a disjuns recursul declarat de F. S.A. împotriva aceleiași decizii, dispunând formarea unui nou dosar, cu nr. x/2021, acordându-se termen de judecată la 10.03.2021, în completul de filtru, fără citarea părților.

Prin decizia nr. 1075, pronunțată la data de 21.04.2021, în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă a admis recursul declarat de recurenta F. S.A. împotriva deciziei nr. 1500/Ap, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă la data de 30.10.2019, în dosarul nr. x/2016, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Brașov, Înalta Curte constatând întemeiate criticile formulate de recurentă în ce privește dispoziția dată capătului de cerere referitor la comisionul de acordare inserat la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit, în sensul constatării caracterului abuziv al acestuia.

Astfel, a reținut că, în cauză, instanța de apel a efectuat o analiză incompletă a clauzei referitoare la comisionul de acordare din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, având în vedere că analiza s-a rezumat la constatarea împrejurării că valoarea de 1% din cea a creditului acordat a fost stabilită în mod abstract și unilateral, fiind disproporționată, apreciindu-se, astfel, că are caracter abuziv pentru lipsa negocierii și față de faptul că a impus intimaților-reclamanți obligații excesive.

Înalta Curte a constatat că, în cauză, instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare a creditului și, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, s-a reținut că instanța de apel avea și obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților- consumatori, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Așadar, s-a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să țină seama de cele statuate prin considerentele deciziei, cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

După casare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Brașov, secția civilă, la data de 27.10.2021, sub nr. x/2021.

Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin decizia civilă nr. 1732/Ap din 21 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, judecând în limitele stabilite prin decizia nr. 1075 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 21.04.2021, în dosarul cu nr. x/2021: a respins cererea de apel formulată de apelanta F. S.A., cu sediul procesual la F. - Sucursala Brașov, împotriva sentinței civile nr. 515/C pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 26.09.2018, în dosarul nr. x/2016, și a păstrat sentința apelată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta F. S.A. Cluj-Napoca, solicitând, admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, cu obligarea intimaților- reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Recurenta- pârâtă a invocat motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de care, a susținut că soluția instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit cu intimații.

Astfel, a susținut, cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare în cuantum de 750 CHF prevăzut în contractul de credit la art. 4.11 lit. a), că instanța de apel, judecând în limitele stabilite prin decizia nr. 1075, pronunțată de I.C.C.J., a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, cu motivarea ca acest element de cost al contractului produce un dezechilibru în detrimentul consumatorului, că nu sunt îndeplinite cerințele de previzibilitate și transparență, că nu a fost negociat, acesta fiind abuziv în conformitate cu art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000, constatare nelegală, întrucât instanța de apel ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a încasa comisionul ca preț al contractului sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât, nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a invocat hotărârea pronunțată de C.J.U.E. la data de 03.10.2019, în cauza C-621/17 privind pe Gyula Kiss și CIB Bank Zrt., având în vedere principiul aplicării prioritare a dispozițiilor comunitare în raport cu dispozițiile din dreptul intern și, totodată, caracterul general obligatoriu și de imediată aplicare pentru toate instanțele naționale din cadrul statelor membre ale Comunității Europene, sesizate cu o problemă identică de drept, a hotărârilor preliminare ale C. J.U.E.

În speță, a arătat recurenta-pârâtă, în contractul de credit criticat de intimații-reclamanți, comisionul de acordare este indicat expres, în art. 4.11 lit. a) din contract, fiind indicat cuantumul comisionului, modul de determinare/calcul al acestuia, și exigibilitatea lui- 1 % din valoarea creditului (75.000 CHF)=750 CHF, plătibil o singură dată, la acordarea creditului.

Întrucât dispozițiile contractuale asupra cărora instanța de apel a dispus, prin hotărârea recurata sunt similare celor analizate prin hotărârea preliminară pronunțată de CJUE în cauza C-621/17, solicită instanței de recurs ca in hotărârea ce o va pronunța să țină seama de argumentele de drept invocate și, totodată, de modul de interpretare dat de Curte Directivei 93/13 și, pe cale de consecință, să admită recursul și să respingă pretențiile intimaților cu privire la acest comision, ca nefondate.

Arată că prestația pentru care se plătește dobânda este folosirea de către împrumutat a sumelor de bani aparținând băncii pe perioada derulării contractului de credit, deci nu se poate considera ca acest comision reprezintă o dobânda ascunsă ce se percepe in avans, cum susține in mod netemeinic instanța de apel, cat timp sunt percepute pentru servicii distincte, si sunt stipulate in mod distinct în convenția de credit prin clauze diferite.

Totodată, a mai susținut că nu poate fi considerată îndeplinită condiția existentei dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin simplul fapt că împrumutatul are de plată o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze. Dezechilibrul trebuie sa fie unul juridic, ceea ce nu este cazul în cauza de față. Mai mult decât atât, nu se poate invoca nici reaua-credință a băncii, atât timp cât acest tip de comision era permis de legislația in vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel și cu privire la soluția referitoare la obligarea sa la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de acordare, în esență, susținând că solicitarea împrumutaților încalcă principiul libertății contractuale și principiul forței obligatorii a contractului, pentru că solicită instanței să dispună obligarea sa la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract de credit valabil încheiat între părți și, pe cale de consecință, a solicitat respingerea cererii accesorii privind obligarea sa la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare, ca fiind neîntemeiată.

În fine, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea recurată și referitor la soluția instanței privind dobânda legală.

Astfel, analizând fundamentarea în drept a cererii privind plata dobânzii legale, consideră că este evident că nu este întemeiată pe dispozițiile care reglementează protecția drepturilor consumatorilor, ci pe dispozițiile de drept comun și anume, C. civ. anterior, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, deși capetele de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor este întemeiat pe legislația privind protecția consumatorilor.

Or, cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumelor încasate în baza clauzelor contestate, incepand cu data plații lor pana la data achitării efective a debitului, cu dobânda legala, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia față de celelalte capete de cerere, solicită respingerea acestuia, ca neîntemeiat, față de legislația actuală în materie constituită de art. 1489 si art. 1535 noul C. civ., precum si de O.G. nr. 13/2011 și principalele efecte juridice ale întârzierii obligațiilor bănești prevăzute de art. 1535 noul C. civ. si de din O.G. nr. 13/2011 (accesorium sequitur principale).

Mai mult decât atât, recurenta- pârâtă consideră că dobânda legală aferentă sumei achitate în baza clauzelor pretins abuzive nu poate fi acordată decât de la data rămânerii definitive a hotărârii, când obligația de restituire ia naștere, până la data plății efective a acesteia. Dobânda legală aferentă debitelor constatate printr-un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească se acordă de la data la care hotărârea judecătorească a devenit definitivă și executorie, dată care marchează momentul exigibilității datoriei comerciale și, pe cale de consecință, a solicitat respingerea și a cererii accesorii privind obligarea sa la restituirea sumelor achitate cu dobânda legală aferentă, ca fiind neîntemeiată.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a conchis că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, necesare, pentru declararea unor clauze ca fiind abuzive, pentru motivele arătate, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate; cu cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 02.05.2022, sub nr. x/2021*.

Apărările formulate în cauză

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la data de 14 iunie 2022, prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de F. S.A.

De asemenea, intimatele-pârâte G. S.A. (succesoare în drepturi a G.) și D. (fostă, D.) au formulat întâmpinare, prin care au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu consecința reținerii acesteia spre rejudecare.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 20 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți. Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 19 ianuarie 2023, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 6 aprilie 2023, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta- pârâtă critică soluția instanței de apel cu privire la clauza care instituie comisionul de acordare, prevăzut la art. 4.11 lit. a) din Contractul de credit nr. x/28.09.2007, precum și cu privire la restituirea sumelor percepute în baza acestei clauze declarate abuzive.

Criticile recurentei pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 9

3

lit. d) din O.G. nr. 21/1992 și art. 36 din O.G. nr. 50/2010 și pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța supremă reține că, prin decizia nr. 1075 din 21 aprilie 2021, pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosar nr. x/2021, respectiv, în primul ciclu procesual, s-a constatat că, în realitate, instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare a creditului și, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, s-a reținut că instanța de apel avea și obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților- consumatori, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Instanța supremă reține, în consecință, că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, instanța de apel pronunțând decizia cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

În acest sens, instanța de apel, respectând îndrumările date prin decizia de casare și care au intrat în puterea de lucru judecat, a reținut că soluția primei instanțe de constatare a caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.11 lit. a) din contractul de credit și de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de acordare, și a dobânzii legale aferente acesteia se impune a fi menținută.

În acest context, toate susținerile recurentei- pârâte, prin care încearcă să demonstreze faptul că această clauză în discuție a fost negociată și este exprimată într-un mod clar și inteligibil, neproducând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor, sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când a constatat că dispozițiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului și nici nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Este adevărat că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În jurisprudența CJUE s-a statuat că acele clauze care nu definesc esența însăși a raportului contractual și care, în consecință, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conținut a sintagmei "obiect principal al contractului". CJUE a avansat doar criteriile care trebuie avute în vedere de instanța națională în această apreciere, după cum urmează: natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut, precum și contextul său juridic și factual (Hotărârea Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei, C-143/13, par. 50, 51, 53, 54, Andriciuc și alții, C-186/17, par. 35 și 36).

Așadar, noțiunea de drept inclusă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege pretins greșit aplicat de către instanța de apel, a făcut obiectul interpretării realizate de CJUE, în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE. Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul național, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă și concretă a conținutului contractului, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept ce au însoțit încheierea unui anumit contract.

În consecință, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului și, în consecință, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanțele de fond, în raport de particularitățile fiecărei spețe.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituția de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidența tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privința acestora, caracterul nejustificat al prețului față de serviciile prestate, respectiv proporționalitatea dintre aceste servicii și cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanța de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă. Astfel, a reținut că reclamanții au contestat atât cuantumul comisioanelor, cât și lipsa de transparență în stabilirea acestora și a serviciilor prestate, aspect care, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, permite analiza clauzelor contestate prin prisma condițiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, se observă că, în cauză, comisionul de acordare stabilit în cuprinsul clauzei prevăzute la art. 4.11. lit. a) din contract, a instituit în sarcina intimaților- reclamanți obligația de a plăti suma de 750 CHF, comisionul fiind plătibil o singură dată, la acordarea creditului.

Contrar susținerilor recurentei- pârâte, realizând un examen din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, se constată că serviciile furnizate în schimbul comisionului de acordare nu sunt certe, iar, pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii comisionului de acordare, era necesară detalierea activităților întreprinse în contraprestație, acestea putând fi ușor considerate a se suprapune cu serviciile pentru care s-a achitat comisionul de analiză dosar, în vederea acordării creditului.

Or, prin această clauză, scopul perceperii comisionului de acordare nu a fost menționat în cuprinsul contractului de credit, contrar dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianți și consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Instanța supremă mai reține și că art. 9

3

lit. d) din O.U.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil în speță, față de data semnării contractului, respectiv 28.09.2007, întrucât a fost introdus abia prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Pentru aceleași considerente, nici dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 și ale art. 17 din O.U.G. nr. 52/2016 nu sunt aplicabile speței, actele normative la care recurenta a făcut referire intrând în vigoare la o dată ulterioară semnării contractului de credit.

În ce privește criticile cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzei constatate abuzive, instanța de recurs reține că au fost formulate omisso medio, cu nesocotirea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.., neputând face obiectul analizei în această etapă procesuală. În acest sens, se constată că în apel, criticile recurentei au privit doar caracterul pretins neabuziv al clauzelor contractului de credit ce instituie comisionul de acordare, deși, prin sentința primei instanțe s-a dispus și restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamanți cu titlu de comision de acordare, precum și plata dobânzii legale calculate.

În fine, Înalta Curte constată că este nefondată și critica recurentei- pârâte referitoare la soluția instanței de apel privind dobânda legală.

În virtutea principiului restitutio in integrum și a plății nedatorate, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât, părțile contractului să ajungă în situația în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenția lor.

Ca atare, câtă vreme intimații- reclamanți sunt îndreptățiți la recuperarea sumelor achitate în plus, efectul nulității absolute fiind unul retroactiv, banca recurenta-pârâtă este ținută la plata dobânzilor legale aferente sumelor de restituit, încă de la data plății, soluția instanței de apel sub acest aspect fiind corectă și legală.

În plus, contrar susținerilor recurentei- pârâte, chiar dacă fundamentarea în drept a cererii privind plata dobânzii legale nu este întemeiată pe dispozițiile care reglementează protecția consumatorilor, ci pe dispozițiile de drept comun, aceste dispoziții se aplică, dispozițiile legii speciale completându-se cu cele de drept comun.

Astfel, față de prevederile art. 1535 C. civ. și ale art. 2 din O.G. nr. 13/2011, obligațiile ce au ca obiect plata unei sume de bani produc dobândă de drept de la scadență, fără a fi necesară punerea în întârziere.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă, cu consecința respingerii prezentului recurs, ca nefondat.

Ca parte căzută în pretenții, recurenta va fi obligată la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform dovezii aflate la fila x, verso din dosar.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1732/Ap din 21 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta- pârâtă F. S.A. să plătească intimatului- reclamant A. suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2023.