ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 864/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei.

Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă- contencios administrativ și fiscal, la data de 08.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. și S.C. B. - SUCURSALA IAȘI, solicitând instanței să constate caracterul abuziv și să declare nulitatea absolută a clauzelor:

- 1.3 lit. b), c), d) și e) din Contractul de credit nr. x/25.05.2007, respectiv a comisionului de restructurare introdus prin actele adiționale ulterioare;

- obligarea la restituirea sumei 6000 CHF, încasată cu titlu de comision de acordare credit, în echivalent RON la cursul oficial leu- CHF, stabilit de BNR la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume;

- obligarea la restituirea comisioanelor de administrare, de conversie și de restructurare percepute, în echivalent RON la cursul oficial leu- CHF, cu dobânda legală;

- restituirea comisioanelor aplicate la soldul creditului, calculate în continuare de la data introducerii acțiunii și până la data pronunțării hotărârii judecătorești;

- constatarea caracterului abuziv și declararea nulității absolute a clauzei referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii curente -art. 5.1 din Contract (în ceea ce privește sintagmele "Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii", "In cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale), precum și a art. 5.3.- « cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi (...), considerat acceptat automat de către împrumutat";

- obligarea la restituirea sumei reprezentând diferența de dobândă percepută conform clauzei abuzive de la pct. 3 indicat mai sus și dobânda stabilită efectiv conform 1.2 din contract, cu dobânda legală aferentă;

- constatarea caracterului abuziv și declararea nulității absolute a art. 5.4 Dobânda penalizatoare din Contract și art. Penalități Dobânda penalizatoare din Condițiile generale și obligarea la restituirea acestor sume;

- constatarea caracterului abuziv, declararea nulității absolute a art. 6.3 și stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate, la cursul de schimb CHF/RON valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenței primei rate și până la rambursarea integrală a creditului și obligarea la restituirea diferenței achitate în plus;

- constatarea caracterului abuziv și declararea nulității absolute a art_ 7.1 lit. a), m), n) și o) prin raportare la art. 7.2, a art. 7.3, art. 8.2. art. 9.8 și art. 9.12 (...),fără a ridica obiecțiuni și fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități) din Contract; cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE.

Prin cererea adițională formulată la data de 29.01.2018, reclamantul A., raportat la cele 8 Acte adiționale, ce i-au fost comunicate de pârâtă ulterior sesizării instanței, a solicitat:

- obligarea băncii la restituirea dobânzii penalizatoare percepute abuziv,

- obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate la suma de restituit, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data perceperii sumelor până la data plății efective;

- constatarea caracterului abuziv și declararea nulității absolute a art. 2 din Actul adițional nr. x/29.07.2009, în partea privitoare la modificarea limitei împrumutului și majorarea lui la suma de 307.241,92 CHF și în partea privitoare la majorarea marjei băncii la 6 pp/an, și respectiv a art. 2 din actul adițional nr. x/23.03.2010, a art. 2 din Actul adițional nr. x/05.11.2010,- a art. 1 din Actul adițional nr. x/11.07.2011, a art. 1 din Actul, adițional nr., 5/31.01.2021, a art. 1 din Actul adițional nr. x, toate referitoare la ajustarea limitei creditului acordat inițial cu sumele restante;

- restituirea sumelor imputate in mod abuziv la care se adaugă dobânda legală penalizatoare;

- restituirea diferenței de dobândă între dobânda curentă, calculată în mod nelegal si abuziv calculată de bancă, și dobânda formată din indicele de referință LIBOR la 3 luni și marja inițială a băncii de 4% p.p. pe an, urmare a constatării faptului că dobânda curentă ce s-ar fi impus a fi percepută de bancă ar fi trebuit să fie formată din marja inițială a băncii asupra căreia si a dat acordul reclamantul plus indicatorul Libor la 3 luni, de la data încasării și până la data încetării perceperii lor, în echivalent RON, la cursul oficial leu- CHF, stabilit de BNR la data plății efective, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă acestor sume, dobândă calculată de la data perceperii sumelor nedatorate până la achitarea integrală a acestora;

- constatarea caracterului abuziv și declararea nulității absolute a art. 3 din Actele adiționale nr. x, 2 și 3, referitoare la perceperea comisioanelor de restructurare, a art. 2 din Actele adiționale nr. x, 5 și 6, precum și a art. 1 din Actul adițional nr. x, referitoare la comisioanele de restructurare; restituirea sumelor, precum și a dobânzii legale calculate la acestea;

- constatarea caracterului abuziv și declararea nulității absolute a art, 5 din Actul adițional nr. x, a art. 3 din Actul adițional nr. x și a art. 3 din Actul adițional nr. 8.

Prin sentința civilă nr. 232/2020 din 20.11.2020, Tribunalul Iași, secția II civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.; a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei contractuale prevăzute în art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 25.05.2007, în privința sintagmei " dobânda se poate modifica în funcție de variația (...) marjei, conform deciziei băncii" cu referire la sintagma "marja variabilă a băncii" precum și în privința dispoziției care prevede că "în cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica Dobânda, în consecință, conform deciziei sale" precum și caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei înscrise în art. 5.3 din contractul de credit nr. x din 25.05.2007, în privința dispoziției care prevede că "în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii și noul grafic de rambursare aferent vor fi considerate acceptate automat de către împrumutat";

a obligat pârâta să restituie reclamanților:

- pentru perioada cuprinsă între data de 25.05.2017 și data de 29.07.2009 (data încheierii actului adițional nr. x la contractul de credit nr. x din 25.05.2007, diferența dintre dobânda percepută de bancă după primele trei luni contractuale și dobânda calculată după formula:

"Libor la 3 luni + 4 puncte procentuale";

- pentru perioada ulterioară datei de 29.07.2009, diferența dintre dobânda percepută de bancă după primele trei luni contractuale și dobânda calculată după formula:

"Libor la 3 luni + 6 puncte procentuale", precum și dobânda legală aferentă sumelor rezultate, calculată succesiv pentru fiecare debit în parte de la data scandeței acestuia (dată plății fiecărei sume în baza clauzelor abuzive) și până la data restituirii; a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art. 7.1 lit. m), n) și o) din contractul de credit nr. x din 25.05.2007 cu referire la art. 7.2 din același contract; a respins ca neîntemeiate toate celelalte pretenții litigioase; a admis cererea conexă formulată de expert judiciar C. și a obligat reclamantul să plătească în contul expertului suma de 6957,6 RON cu titlu de diferență onorariu expertiză; a admis în parte cererea accesorie formulată de reclamant privind plata cheltuielilor de judecată și a obligat pârâta să achite reclamanților suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu parțial expert.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. a formulat apel principal, iar reclamantul A. - a formulat apel incident.

Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin decizia civilă nr. 575/2021 din 25 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins apelul principal declarat de pârâta B. și apelul incident formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 232/20.11.2020, pronunțate de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal, sentință pe care a păstrat-o; a respins cererea apelantei B. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii apelului incident și a acțiunii introductive de instanță, în toate capetele sale de cerere, cât și pârâta B., solicitând admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii recurate, iar în cadrul rejudecării pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

În primul rând, este nelegală limitarea soluției de restituire a diferenței de dobândă curentă între dobânda efectiv aplicată și indicele Libor la 3 luni plus marja de 4 p.p., doar până la semnarea primului act adițional (29.07.2009), întrucât acest mod de calcul ar fi trebuit menținut pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru perioada ulterioară datei de 29.07.2009, situație ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentului, instanța ar fi trebuit să oblige banca la restituirea diferenței între dobânda pe care a calculat-o și dobânda formata din Libor la 3 luni + marja de 4 p.p., și pentru perioada ulterioară semnării primului Act adițional, nefiind legală limitarea restituirii doar până la acest prim Act adițional.

În al doilea rând, solicită a se observa că, în mod nelegal, instanța a dispus respingerea capătului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv și declararea nulității absolute a clauzei referitoare la perceperea comisionului de acordare credit și a celorlalte comisioane (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..), în mod nelegal instanța de apel apreciind că aceste clauze au fost exprimate în mod clar și inteligibil în contracte, neexistând vreun dezechilibru între prestații.

O exprimare corectă din punct de vedere gramatical și semantic nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția limbajului clar și inteligibil. Dacă acest comision este expresia analizei documentației depuse în vederea acordării creditului, este de observat că banca nu face nicio precizare privind complexitatea acestei documentații, în condițiile în care, după cum bine se cunoaște, este vorba de exemplare tipizate. Deci, nici din acest punct de vedere, nu se justifică perceperea comisionului de acordare și, contrar motivării instanțelor anterioare, nu există nicio prestație corelativă a băncii pentru perceperea comisionului de acordare, în condițiile în care banca a perceput și percepe dobânda contractuală.

Prin urmare, recurentul-reclamant consideră că aceste comisioane, cu preponderență comisionul de acordare are caracter abuziv, impunându-se restituirea sau compensarea sumelor percepute nelegal.

În privința comisioanelor de conversie/restructurare, recurentul-reclamant susține că instanța de apel nu a ținut de cont de faptul că s-a mărit în mod nejustificat și în mod succesiv, limita creditului acordat inițial, cu sumele asupra cărora banca a fost de acord să le redistribuie și să le încadreze în valoarea anuităților, anuități ce urmează perioadelor în care beneficiază de plata lunară a unei sume fixe.

Practic, în mod nelegal banca majorează suma împrumutată cu sumele restante, pe care ar trebui să le redistribuie în anuitățile lunare și, procedând în maniera unilaterală și abuzivă pe care a înțeles să o adopte, banca nu a recunoscut, în niciun moment, plățile efectuate de către recurent.

Recurentul-reclamant a mai susținut că în mod nelegal s-a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al art. 5.4 privind dobânda penalizatoare, problema de bază pe care a sesizat-o fiind aceea că nivelul stabilit de 4% contravine art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010, deficiență peste care instanța de apel a trecut cu foarte mare ușurință, fiind incident punctul 8 al art. 488 C. proc. civ.

Contrar reținerilor de la pag. 31, din modul de redactare a clauzei contestate nu rezultă că banca încasează doar penalitatea de 4% anual, peste dobânda curentă, ci percepe o penalitate de 4% la suma de credit restantă, pe lângă dobânda curentă, și totodată, dacă suma plătită lunar nu acoperă nici dobânda curentă, devenind dobândă restantă, banca adaugă și aici 4% pe lângă dobânda propriu-zisă.

Pe lângă faptul că instanța de apel nu sesizează nicio problemă cu procentul de 4%, contrar O.U.G. nr. 50/2010, aceasta nu sesizează nici faptul că este perceput de 2 ori, astfel cum este formulată clauza.

Mai mult, în mod nelegal se raportează instanța la O.G. nr. 13/2011 (pag. 31) arătând că, în mod corect, banca ar fi putut să adauge 4 p.p., (din această perspectivă fiind chiar și contradictorie motivarea privind dobânda penalizatoare- ceea ce atrage incidența punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ..).

Din perspectiva interpretării eronate a normelor de drept material, respectiv, a O.G. nr. 13/2011, solicită a se observa că aceste prevederi nici nu erau în vigoare la momentul semnării contractului de credit, și nici măcar la momentul semnării primului Act adițional, motiv pentru care aceste prevederi nu pot retroactiva.

De asemenea, arată că dobânda penalizatoare, prin prisma căreia s-ar adăuga 4 puncte procentuale, vizează dobânda legală, nicidecum cea contractuală, stabilită prin acordul părților.

Recurentul-reclamant a mai susținut că, în privința cererii de stabilizare a cursului CHF/RON, în mod nelegal a respins cererea instanța de apel, amintind Comunicatul de presa nr. 100/21 al Curții de Justiție a Uniunii Europene de la Luxemburg din 10 iunie 2021 referitor la Hotărârile în cauza C-609/19, și în cauzele conexate C-776/19- C-782/19 privind BNP Paribas Personal Finance.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant susține că în mod nelegal soluționează instanța al șaselea motiv de apel referitor la art. 7.1. lit. a) din contract, situație ce atrage incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. și în mod nelegal se apreciază că "necunoașterea sumelor ce au atras declararea scadenței anticipate este o chestiune de executare a contractului, incidente de executare ce pot fi invocate pe alte căi procedurale", instanța de apel încălcând și prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauzele din actele adiționale contestate, recurentul-reclamant susține că există o motivare contradictorie și o interpretare eronată a dispozițiilor de drept material, situație ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8.

Apreciază că, pe de o parte, hotărârea instanței de apel nu cuprinde vreun răspuns la cele invocate de reclamant, apărând, astfel, ca nemotivată (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,), iar, pe de altă parte, scurta motivare de la paginile 34 și 35 privind actele adiționale se circumscrie punctului 8 al art. 488.

Cu privire la art. 7.3 din contract, recurentul susține că soluția instanței de apel este în contradicție cu art. 38 alin. (6) din O.U.G. nr. 50/2010, banca precizând că își menține cuantumul de 4% al dobânzii penalizatoare, peste dobânda curentă, și în ipoteza sumei devenite exigibile și, în fine, în privința art. 9.8, 9.12 și 9.14 din Contract, solicită a se observa că garantul nu are calitatea de "codebitor solidar", fiind abuzivă și formularea de la art. 9.12 și art. 9.14.

Recurenta- pârâtă B. a invocat motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esență, susținând următoarele:

Instanța de apel a încălcat dispozițiile din teza a II-a a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și a aplicat greșit prevederile art. 4 din aceeași lege, pentru a pronunța soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează dobânda variabilă.

Susține recurenta- pârâtă că prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivația întemeiată (care a stat la baza intenției de a modifica marja băncii și, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivația să existe.

Or, așa cum a demonstrat, Banca a avut o motivație întemeiată de a modifica dobânda percepută, schimbările economice drastice la nivel mondial, care au afectat și activitatea băncilor comerciale la nivel național

Mai mult, subliniază faptul că, în general, Legea nr. 193/2000 lasă la aprecierea judecătorului existența caracterului abuziv al clauzei; însă, în acest caz, legiuitorul a dorit să precizeze în mod expres că această clauză de modificare unilaterală nu este abuzivă dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de alin. (1) lit. a) din Anexă.

Or, susține recurenta-pârâtă, aplicarea unei politici prudențiale și mărirea dobânzii pentru a asigura nivelul minim de venituri care să permită funcționarea și îndeplinirea scopului pentru care operatorul a fost constituit, respectiv, realizarea de profit se încadrează în limite legale.

Scopul urmărit de Bancă prin inserarea acestei clauze a fost ca aceasta să își poată acoperi costurile ce ar putea interveni ca urmare a unor evenimente pe piața financiar-bancară și, în același timp pentru a-și asigura marja de profit proiectată la momentul acordării creditului. Scopul nu a fost să obțină un câștig suplimentar în detrimentul consumatorilor, ci să mențină previziunile economice de la momentul contractării, iar acest lucru relevă o atitudine prudentă, în acord cu scopul pentru care Banca funcționează în condiții legale și în acord cu dispozițiile legale în materia protecției consumatorului.

Mai mult decât atât, se arată, potrivit notificării nr. x/17.04.20091, care este în acord cu logica și spiritul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, atunci când Banca a fost nevoită sa majoreze dobânda, aceasta a comunicat în scris intimatului intenția sa de a modifica marja Băncii și posibilitatea acestuia de a rezilia Contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cu prevederile contractuale agreate de împrumutată.

Or, acest fapt nu s-a întâmplat, împrumutatul nu a denunțat majorarea de dobândă, ci a ales continuarea relațiilor contractuale cu Banca, iar acum se susține în mod eronat în fața instanței de judecată că modificarea ar fi avut loc fără consimțământul acestuia.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât motivația ce a stat la baza modificării marjei băncii "chiar întemeiată pe factori economici, nu este adusă la cunoștința consumatorului prin expunerea transparentă a mecanismului de variere posibilă a marjei băncii în funcție de acești factori" astfel încât nu este realizat scopul evidențiat de cauza CJUE C26/13, (Arpad Kaler), respectiv cel referitor la posibilitatea consumatorului de a evalua consecințele economice ce rezultă din aceasta în ceea ce îi privește. Consideră că raționamentul instanței de apel este eronat, întrucât condiția la care se referă instanța - prin trimitere la Cauza CJUE C26/13. (Arpad Kasler), este de fapt condiția caracterului clar și inteligibil al clauzelor ce se referă la prețul sau la obiectul contractului - pentru a nu mai face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin 2 din Directiva 93/13/CEE.

Astfel, prin aplicarea și interpretarea eronată a prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 și a art. 4 alin 2 din Directiva 93/13/CEE instanța de apel a considerat că nu se poate face aplicarea alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât motivația băncii "nu este de natură să expună în mod transparent mecanismul de variere a ratei dobânzii".

În realitate, susține recurenta-pârâtă, prevederea legală invocată, respectiv, teza a II-a a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, se referă la posibilitatea furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative:

• să existe o motivație întemeiată, pentru această modificare; și

• furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Susține că instanța de apel a adăugat în mod nelegal, acestei prevederi și condiția ca motivația întemeiată să expună în mod transparent mecanismul de variere a ratei dobânzii.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel aplică greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a pronunța soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează dobânda variabilă.

Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. art. 969 C. civ., art. 4 din Legea nr. 193/2000 și din Lista anexă la Legea nr. 193/2000 pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă din contractul de credit.

Mai mult, în concret, condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu sunt întrunite deoarece clauza privind dobânda variabilă a fost negociată cu consumatorul, nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, odată ce s-a identificat caracterul variabil al dobânzii și elementele în funcție de care aceasta variază și nu este contrară bunei-credințe deoarece banca nu a urmărit obținerea unui avantaj nepermis. De asemenea, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 969 C. civ., în sensul că nu a dat eficiență principiului forței obligatorii a contractului.

Instanța de apel a apreciat că toate aceste condiții sunt îndeplinite, fără a face însă o analiză detaliată și completă a tuturor condițiilor, ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru a se retine caracterul abuziv al clauzei in discuție.

Consideră că instanța de apel a apreciat în mod greșit asupra existenței caracterului abuziv, cu atât mai mult cu cât aceasta, nu analizează existența unui dezechilibru semnificativ, prin aplicarea clauzelor.

În speță, interpretarea sistematică a clauzelor contractuale conduce la această unică concluzie: părțile au avut în vedere o dobândă variabilă, nicidecum una fixă.

În fine, recurenta- pârâtă consideră că instanța a reținut în mod formal îndeplinită condiția dezechilibrului, fără a menționa în ce constă dezechilibru în defavoarea consumatorului, în condițiile în care împrumutatul, pana la finalul perioadei de rambursare a creditului, va achita atât dobânda, cat si principalul.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 18.02.2022, sub nr. x/2017.

Apărarea formulată în cauză

Recurentul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare la recursul declarat de către recurenta-pârâtă.

Recurenta- pârâtă B. București a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, considerând că nu există motive de nelegalitate a deciziei recurate, aceasta fiind dată cu respectarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, precum și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, la data de 08 mai 2017, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursurilor.

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți. Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 17 noiembrie 2022, recursurile au fost admise în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 06 aprilie 2023, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat și urmează a fi admis, iar decizia recurată va fi casată în parte și trimisă cauza spre o nouă judecată a apelului incident aceleiași instanțe, numai în ceea ce privește comisionul de acordare.

În acest sens, instanța supremă reține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 și nu a avut în considerare jurisprudența C.J.U.E. în ceea ce privește comisionul de acordare, stipulat la art. 1 din contractul de credit nr. x/25.05.2007, clauza prevăzută de art. 1.3. lit. b).

Astfel, în cauza Banca Espaniol, C.J.U.E. reține că "sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora".

Articolul 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În cauză, instanța de apel nu a raportat analiza efectuată tuturor acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care prevede comisionul de acordare, rezultând că, în speță în mod nelegal nu s-a reținut aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanța de apel cu privire la clauza din art. 1.3. lit. b) din contractul de credit.

Lipsa explicită a considerentelor pentru care este perceput acest comision face ca analiza clauzelor contractului să fie greoaie, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestațiile părților, fapt care nu e permis în contracte care se află sub protecția legislației privind consumatorii.

În ceea ce privește noțiunea de "dezechilibru semnificativ" și respectiv cerința bunei-credințe, instanța de apel nu a avut în considerare jurisprudența C.J.U.E., potrivit căreia:

"noțiunea de «dezechilibru semnificativ» în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.

Pentru a ști dacă dezechilibrul este creat «în contradicție cu cerința de bună-credință» este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale" (Cauza Mohamed Aziz C - 415/11).

Mai mult decât atât, jurisprudența recentă a C.J.U.E. a hotărât în sensul că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut, precum cea în discuție, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat (pct. 3 din Hotărârea Curții CY contra Caixa Bank, din 16 iulie 2020, în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19).

Așa fiind, în ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de acordare, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 și nu a ținut seama de jurisprudența C.J.U.E., motiv pentru care, găsind întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 1.3 lit. b) din contractul de credit, privind comisionul de acordare, și, astfel, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța va admite recursul și va casa decizia atacată, în parte, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată a apelului incident formulat de reclamantul A., numai în ceea ce privește comisionul de acordare.

În rejudecare, instanța de apel va analiza caracterul abuziv al clauzei din art. 1.3. lit. b) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Referitor la clauza privind riscul valutar și cererea de stabilizare a cursului CHF/RON la cursul de schimb al CHF din momentul încheierii contractului de credit, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în speță este incident principiul nominalismului monetar, plata ratelor lunare făcându-se în valuta în care a fost acordat creditul în raport cu prevederile art. 1578 alin. (1) din C. civ. de la 1864; or, în aceste condiții, în mod just s-a apreciat că respectiva clauză nu poate fi considerată abuzivă, reprezentând o aplicare convențională a acestui principiu.

În ceea ce privește criticile referitoare la clauzele menționate în art. 7.1 lit. a), 7.3, 9.8., 9.12 și 9.14 din contract, precum și cele referitoare la cele 7 acte adiționale, Înalta Curte constată că recurentul face trimitere la situația de fapt, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel, tinzând la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o rejudecare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor factuale ale cauzei.

În concluzie, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și alin. (2) și al art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării deciziei recurate, în parte și trimiterii cauzei spre rejudecare, în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 1.3. lit. b) din contract, referitoare la comisionul de acordare.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Procedând la examinarea recursului declarat de recurenta- pârâtă B., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă supune instanței de recurs greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1.clauza nu a fost negociată; 2.prin ea însăși sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3.dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigențele bunei-credințe.

Înalta Curte constată că s-a reținut în mod corect că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul. Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. În concluzie, problema clauzelor abuzive se pune cu privire la clauzele semnate și acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piață, ale aceleiași bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistența unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părțile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind și motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situație, băncii nu i se impun obligații excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligații concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credință, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de inițiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuși ținută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situație, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

În prezenta cauză, instanțele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că această clauză a putut fi cunoscută de către reclamanți de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care reclamanții, neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionistul - instituție de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.

În raport de clauza privind dobânda variabilă, se critică decizia instanței de apel și sub aspectul încălcării sau al aplicării greșite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, se reține că alin. (1) lit. a), din actul normativ evocat, stabilea la momentul încheierii contractului părților faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Totodată, potrivit alin. (2) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000: dispozițiile alin. (1) lit. a) nu sunt aplicabile în cazul tranzacțiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare și altor produse sau servicii, în cazul în care prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere sau al indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piața financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.

Se observă că susținerile băncii pot reprezenta un criteriu ce ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile, iar nu însăși motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, în mod legal a reținut instanța de apel faptul că prin contractul părților nu s-a prevăzut niciun motiv pentru care variază una dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii și, pe cale de consecință, procentul de dobândă aplicabil, face referire strict la "decizia băncii".

Orice argumente ulterioare contractului contestat, prin care împrumutătorul vine să circumstanțieze înțelesul sintagmei "decizia băncii" se îndepărtează de scopul avut în vedere de legiuitor la alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000. Acestea nu pot suplini lipsa indicării, în concret, în contract, a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, într-o manieră clară și neechivocă, așa încât, în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel, că această clauză referitoare la variabilitatea dobânzii creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Contractul de credit, prin acea clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, această evoluție fiind cunoscută doar de bancă și stabilită de aceasta în mod arbitrar și fără nicio raportare concretă la evoluția pieței financiare.

În mod constant, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene recunoaște instanței naționale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv și puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivității, reținându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele C- 484/2008 și C- 76/2010.

Dezechilibrul contractual este evident întrucât modificarea dobânzii este lăsată la discreția băncii.

Clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii sunt clauze abuzive întrucât intră în contradicție cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 care prevăd că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe juridice.

Sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Clauza privind dobânda este stipulată într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuții cu consumatorii în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clienților consumatori de a influența în vreun fel poziția băncii, în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare și aderarea la condițiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influențeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

Nu este relevant că intimații- reclamanți consumatori au semnat contractul, atâta timp cât legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opțiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune dovada negocierii directe a contractului în întregul său.

De altfel, jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, arată că Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește pe o poziție de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit, este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura motivele de casare invocate de recurenta- pârâtă, constatând că nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecința respingerii prezentului recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul- reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 575/2021 din 25 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată a apelului incident aceleiași instanțe, numai în ceea ce privește comisionul de acordare.

Respinge recursul declarat de recurenta- pârâtă B. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2023.