ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2729/2020

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Finanțelor Publice - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcția Persoane Fizice cu B., a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017 și a actelor subsecvente potrivit dispozițiilor art. 213 din Codul de procedură fiscală, art. 1, art. 8, art. 18 din Legea nr. 554/2004; suspendarea executării Deciziei de Instituire a Măsurilor Asigurătorii nr. x/26.06.2017 potrivit dispozițiilor art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004 și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, taxe de timbru și onorarii avocațiale, potrivit dovezilor conform art. 453 din C. proc. civ.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 18 din 9 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Finanțelor Publice - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcția Persoane Fizice cu B.. S-a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/26.06.2017, emisă de către pârâtă. S-a dispus suspendarea executării acestei decizii până la soluționarea definitivă a cauzei. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 350 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Regionale Direcției Regionale Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, criticând-o în raport de greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004. A arătat recurenta prima instanță a apreciat greșit asupra îndeplinirii celor două condiții de suspendare a executării actelor administrative, intrucât s-a pronunțat asupra valabilității deciziei atunci când a reținut că motivarea este o cerință esențială de valabilitate, în timp ce în prezenta cauză era ținută a constata o eventuală îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate, fapt care nu a fost analizat efectiv. Astfel, prin concluzia greșită a instanței de fond privitoare la lipsa motivării actului contestat nu rezultă o îndoială serioasă în privința legalității deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii în condițiile în care aceasta este motivată în drept si în fapt în detaliu. In ceea ce privește cerința prevenirii pagubei iminente, instanța de fond a reținut în mod greșit că prejudiciul material și previzibil ar consta în pierderile pe care reclamantul le-ar suporta ca urmare a executării imediate a deciziei contestate, întrucât urgenta nu trebuie apreciată doar din perspectiva intereselor debitorului, ci și din punctul de vedere al creditorului care deține în favoarea sa act administrativ premergător unui titlu executoriu. Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 18/09.01.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2017, în ceea ce privește suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017 emisă de către Agenția Naționala de Administrare Fiscala - Direcția Generala Control Venituri Persoane Juridice - Direcția Persoane Fizice cu B., cu consecința respingerii cererii de suspendare formulată de A. ca neîntemeiată. Prin recursul declarat de recurenta - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în nume propriu si în reprezentarea Directiei Generale Control Venituri Persoane Juridice - Direcția Persoane Fizice cu B., s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței și prin rejudecarea contestației, respingerea acesteia ca neîntemeiată. A susținut recurenta - pârâtă că organul fiscal si-a motivat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii în condițiile prevederilor art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, cu modificările si completările ulterioare prin indicarea unor argumente solide care au condus la concluzia că există pericolul ca persoana fizică A. sa se sustragă, să îsi ascundă ori să-si risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Totodată a fost invocată atitudinea persoanei fizice care, pe parcursul verificării situației fiscale personale, a făcut afirmații nesusținute de probe, cu scopul de a ascunde sursa venitului și de a denatura constatările fiscale, precum si tergiversarea finalizării verificării fiscale prin neprezentarea la primul termen stabilit pentru discuția finală si întârzierea cu care a dorit să intre în posesia actelor întocmite cu ocazia verificării, de a căror emitere avea cunoștință. S-a învederat și faptul că dosarul întocmit urmare verificării situației fiscale a persoanei fizice A. a fost transmis către Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași cu adresa nr. x/03.08.2017, deoarece numai organele de cercetare si urmărire penală, în cadrul competentelor de care dispun, pot stabili dacă sursele de finanțare declarate de persoana fizică corespund realității, respectiv dacă documentele justificative si declarațiile prezentate de contestatar reflectă realitatea celor invocate de acesta. Având în vedere constatările preliminare ale organelor fiscale și existând pericolul ca reclamantul să-și înstrăineze/diminueze patrimoniul, prejudiciind astfel bugetul de stat, s-a procedat, în deplină concordanță cu prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscală, la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii de către echipa de control. In ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 350 RON, reprezentând onorariul de avocat, a precizat recurentul ca fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecata este reprezentat de culpa procesuala a pârtii "care cade în pretenții" or, în cauză nu sunt intrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Față de susținerile prezentate, a apreciat recurenta că au fost respectate dispozițiile legale în materie, motivele invocate prin contestația formulată neavând niciun fel de susținere legală, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecând contestația, respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Intimatul - reclamant A. a formulat intâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei Direcția Regională Atifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, în condițiile în care părțile raportului juridic născut prin emiterea Deciziei nr. 3044/2017 sunt reclamantul și ANAF - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice, Direcția persoane fizice cu B., emitent al actului administrativ. Pe fondul recursurilor s-a solicitat respingerea acestora, prima instanță reținând în mod judicios că pârâtul nu a argumentat necesitatea luării măsurii asiguratorii, nefiind evidențiată nicio circumstanță care să prefigureze ascunderea bunurilor. La data de 17 iunie 2020 intimatul - reclamant a depus la dosar decizia nr. x/25.10.219 prin care organul fiscal de soluționare a contestației a dispus anularea deciziei de impunere privind impozitul pe venit A-VEF 2968/20.06.2017.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 23 iunie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarat de pârât sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Intimatul - reclamant a formulat cerere de anulare și, respectiv, de suspendare a Deciziei de Instituire a Măsurilor Asigurătorii nr. x/26.06.2017 emisă de Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcția Persoane Fizice cu B. și a actelor subsecvente, având în vedere sumele stabilite prin decizia de impunere nr. x din data de 20.06.2017. In ceea ce privește cadrul procesual, Înalta Curte constată că recursul formulat împotriva soluției primei instanțe prin care s-a dispus suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii este formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, autoritate care însă, nefiind emitenta actului administrativ nu are calitate în raportul juridic dedus judecății. Pe de altă parte, calitate procesuală în calea de atac, pot avea exclusiv părțile între care s-a purtat judecata la fond, respectiv reclamant și pârât, și, în mod excepțional intervenientul în interesul uneia dintre părți. In raport de aceste considerente Înalta Curte constată întemeiată excepția lipsei calității procesuale active a Direcției Regionale Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, invocată de intimatul reclamant A.. In ceea ce privește recursul formulat, se reține că, potrivit prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, se pot dispune în cazuri excepționale, legiuitorul explicitând această sintagmă, prin redarea unor situații precum existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Înalta Curte reține că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la condițiile de formă și de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele avute în vedere de autoritatea emitentă trebuie să se regăsească chiar în conținutul actului administrativ, lipsa unei motivări corespunzătoare neputând fi suplinită prin conținutul altor acte emise de autoritatea publică. In aceste condiții, aspectele evidențiate în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate nu reprezintă decât o motivare generică, o reluare a constatărilor organului fiscal din decizia de impunere, fără a fi detaliate în concret argumentele pe care autoritatea fiscală le-a avut în vedere pentru a concluziona că reclamantul prezintă risc cu privire la îndeplinirea obligațiilor fiscale, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. În acest context, nu pot fi primite nici susținerile autorității publice în sensul că ipotezele prevăzute de textul în discuție se verifică prin existența unei sesizări penale privind aceste împrejurări. Așa fiind, rezultă că pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor bancare, antecedentele fiscale, rezultând din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului distincte de operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, așadar din împrejurări exterioare operațiunilor controlate. O interpretare contrară ar avea semnificația faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligații fiscale în sarcina unui contribuabil, acestea ar fi îndreptățite să ia măsuri asigurătorii, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepție, astfel cum au fost reglementate. Prin urmare, decizia contestată nu apare ca fiind suficient argumentată, în condițiile în care nu sunt indicate în mod expres criteriile în baza cărora s-a formulat concluzia potrivit căreia ar fi aplicabile dispozițiile cu caracter de excepție ale art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru a oferi instanței posibilitatea sa verifice sub aspectul legalității actul administrativ contestat. In plus, constată Înalta Curte că prin decizia nr. 481/25.10.219 organul de soluționare a contestației a dispus anularea deciziei de impunere privind impozitul pe venit A-VEF 2968/20.06.2017, în baza căreia s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii. În ceea ce privește recursul formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscal cu privire la soluția pronunțată asupra cererii de suspendare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte îl va respinge apreciind, în raport de considerentele mai sus expuse, că soluția primei instanțe este la adăpost de orice critică privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește existența cazului bine justificat și a pagubei iminente. Constatând legalitatea soluției primei instanțe, se reține că în mod corect s-a dispus și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor judiciare.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.