ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1375/2021

Ședința publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data 20.03.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii - Serviciul de Inspecție Fiscală 1, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 2/01.03.2018 de instituire a măsurilor asigurătorii, solicitând anularea ca netemeinică și nelegală a Deciziei nr. 2/01.03.2018 de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii - Serviciul de Inspecție Fiscală 1 și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 2869 din 19 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/01.03.2018 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, obligând pârâtala plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4700 RON reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat parțial încasat.

Împotriva sentinței civile pronunțate de instanța de fond, a declarat recurs pârâta pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii București, prin care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, desființarea sentinței civile recurate, iar pe fond, repsingerea acțiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată, menținerea actelor emise de către recurenta pârâtă ca fiind legal întocmite și exonerarea recurentei de la plata cheltuielilor de judecată.

Prin calea de atac promovată, recurenta critică modul în care prima instanță a aplicat și interpretat prevederile dispozițiile art. 46 Codul de procedură fiscală, respectiv, faptul că încălcarea acestuia ar atrage "nulitatea relativă și virtuală a actului administrativ fiscal" în condițiile în care articolul amintit nu poate să conducă decât la nulitatea absolută a actului contestat, apreciind că instanța s-a aflat într-o gravă eroare.

Sub un alt aspect, recurenta învederează conduita fiscală prevăzuta de art. 175 Codul de procedură fiscală, respectiv lipsa motivării corespunzătoare prevăzuta de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală ar putea fi complinită de către instanță prin proba cu înscrisuri, analizând înscrisurile depuse de către ambele părți, instanța de fond ar fi putut cu ușurință să constate motivele care au condus la măsura asiguratorie luată de către organul fiscal.

Recurenta apreciază că instanța de fond ar fi trebuit să constate că organul fiscal a indicat motivele de fapt și drept care are au determinat emiterea actului administrativ fiscal.

Astfel, decizia a fost emisă în temeiul art. 213 alin. (2) și (4) Codul de procedură fiscală, iar organul fiscal a motivat pe larg împrejurările care au determinat instituirea de masuri asigurătorii, conform art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală "Decizia de instituire a masurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

Aceste împrejurări care au determinat instituirea de măsuri asigurătorii se subscriu prevederilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, potrivit cărora "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietatea debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Or, după cum se poate observa din analiza Decizei nr. 2/01.03.2018 de instituire a măsurilor asigurătorii, organul fiscal a motivat pe larg necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii

De asemenea, recurenta apreciază că instanța de fond trebuia să aibă în vedere la pronunțarea sentinței recurate și dispozițiile Ordinului nr. 2605/2010 privind procedura de aplicare efectiva a masurilor asigurătorii prevăzute de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și apărările formulate de către instituția pârâtă.

Astfel, condiția esențială pentru instituirea măsurilor asigurătorii este, conform art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, existența pericolului ca debitorul să se sustragă, săîșsi ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor fiscale.

Mai mult decât atât, arată faptul că dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală nu impun organului fiscal obligația de a constata, în prealabil emiterii deciziei de măsuri asigurătorii, existența unor operațiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de la urmărire, ci numai existența unui pericol în acest sens, întrucât instituirea măsurilor asigurătorii are un scop preventiv.

Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii, criteriul de baza îl reprezintă necesitatea aplicării măsurilor în scopul prevenirii unei amenințări iminente privind producerea unui prejudiciu, în speță existând posibilitatea ca obligațiile fiscale stabilite în sarcina debitorului să nu mai poate fi recuperate, creându-se astfel un prejudiciu bugetului de stat consolidat.

În consecință, dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală, reglementează posibilitatea organului fiscal, ca atunci când constată că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, să dispună instituirea unor mîsuri asigurătorii, pentru a se preîntâmpina producerea unui prejudiciu bugetului de stat.

Prin urmare, susținerea contestatorului în sensul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este nejustificată, este vădit neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât așa cum se poate observa, suma creanței estimate de plată urmare controlului efectuat, are un cuantum considerabil.

În cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, organele de inspecție fiscală, au recomandat ca modalitatea de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii să se realizeze prin:

- sechestru asigurător asupra bunurilor imobile;

- poprire asiguratorie asupra sumelor urmăribile datorate cu orice titlu debitorului (reclamantei din prezenta cauză) de către alte persoane;

- poprire asiguratorie asupra sumelor din conturile deținute de societate la unitățile bancare, așa cum prevăd dispozițiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură fiscală, republicata.

Potrivit normei invocate: "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul că acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Având în vedere, cuantumul mare al obligațiilor fiscale estimate și stabilite prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/01.03.2018, raportat la istoricul fiscal al administratorului societății, a format opinia inspectorilor fiscali că există pericolul ca suma de 11.193.693 RON, să nu mai poată fi recuperată sau recuperarea să fie îngreunată.

O asemenea măsura se impune în vederea protejării creanței/asigurării creanței, chiar și în situația în care nu suntem în prezenta unor obligații fiscale certe și scadente, iar această măsură nu se impune a fi luată la finalizarea unui control așa cum eronat susține reclamanta, în acest sens învederând prevederile art. 213 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală.

Prin urmare, în opinia recurentei, este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior.

De asemenea, recurenta arată că potrivit pct. 5.1.1.din Ordinul nr. 2605/2010 privind procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală:

5.1. Măsurile asigurătorii dispuse de către organul de control se duc la îndeplinire de organul de executare, în timpul acțiunii de control, împreună cu organul de control. În acest scop se desfășoară următoarele activități:

5.1.1. În situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control.

5.1.2. În cazul în care măsurile asigurătorii urmează să fie dispuse înainte de stabilirea și individualizarea creanței fiscale printr-un act administrativ fiscal de impunere, pentru reducerea timpului de aplicare efectivă, acestea vor fi duse la îndeplinire de organul de executare, în timpul acțiunii de control, împreună cu organul de control.

Măsurile asigurătorii au ca efect în disponibilizarea bunurilor respective (cazul instituirii sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile/imobile) sau indisponibilizarea sumelor de bani existente în conturile reclamantei.

Așadar, în cazul masurilor asigurătorii, criteriul de baza îl reprezintă necesitatea aplicării măsurii în scopul prevenirii unei amenințări iminente privind producerea unui prejudiciu, în speță existând posibilitatea că obligațiile fiscale datorate de reclamantă să nu mai poată fi recuperate, creându-se un prejudiciu bugetului general consolidat.

În plus, la acest moment, în baza deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, organele de executare din cadrul instituției pârâte nu au emis niciun act de executare, pentru că obligația de plată datorată bugetului de stat de către reclamantă nu a fost individualizată (doar estimată) și nici nu a ajuns la scadență, în speță au fost duse la îndeplinire măsurile asigurătorii menționate în cuprinsul deciziei de instituire a masurilor asigurătorii.

În consecința, nu există identitate între măsuri asigurătorii care sunt luate de către organele de executare în vederea protejării, conservării bunurilor și măsurile executorii care au ca efect valorificarea bunurilor și încasarea prețului în scopul recuperării obligațiilor datorate bugetului general de stat.

Recurenta precizează că, prin emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii cu consecința instituirii popririi asigurătorii asupra sumelor de bani existe în conturile reclamantei și a sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor ale reclamantei, organele fiscale au urmărit protejarea creanței pe care debitoarea o datorează bugetului general consolidat, neprejudiciind în niciun fel reclamanta, aceasta putându-și desfășura nestingherită activitatea.

La acest moment atât conturile debitoarei, cât și bunurile sunt doar indisponibilizate, nu urmează a se încasa vreo suma din conturi și nici nu urmează ca bunurile să fie valorificate. Cu alte cuvinte, indisponibilizarea bunurilor nu echivalează cu executarea lor. Aceasta viziune a legiuitorului a fost determinată de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat.

În acest sens, arată că sunt incidente în speță prevederile art. 213 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală potrivit cărora:

"Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii".

În lumina dispozițiilor legale sus invocate, rezultă că pot fi instituite măsuri asigurătorii în perioada desfășurării de controale și chiar înainte de emiterea titlului de creanță.

Așadar, la acest moment, au fost doar estimate obligațiile fiscale datorate de reclamantă bugetului general consolidat, nu a fost emis până la acest moment vreun titlu de creanță, nu a fost individualizată creanță printr-un act administrativ fiscal, obligația de plată nu a ajuns la scadență, pentru ca măsura asiguratorie să se transforme în măsură executorie.

De asemenea, recurenta a criticat și acordarea cheltuielilor de judecată, apreciind că, în mod nelegal, instanța de fond a obligat instituția pârâtă să plătească reclamantei cheltuieli de judecata în suma de 4700 RON.

Sub un prim aspect, arată că Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii nu se află în culpă procesuală față de intimata-reclamantă, întrucât nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile legale în materie privind speța în cauză, motiv pentru care nu poate fi sancționată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, or, în situația de față nu este aceeași situație.

De asemenea, nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina sa.

Aplicând criterii prezentate mai sus cu privire la jurisprudența CEDO prezentei cauze, recurenta apreciază că instanța de fond, în cazul admiterii cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, trebuia să facă aplicabile dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și să constate faptul că suma de 4700 RON cheltuieli de judecată este nejustificată în raport de activitatea prestată de avocat.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii București este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 2/01.03.2018 de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii - Serviciul de Inspecție Fiscală 1, prin care s-a dispus în temeiul art. 213 alin. (2) și (4) din Codul de procedură fiscală (2015) instituirea măsurilor asigurătorii asupra disponibilităților bănești, bunurilor mobile și imobile ale societății în valoare totală de 692.945 RON, pentru asigurarea colectării unei creanțe fiscale estimate totale de 11.193.693 RON.

Legalitatea unui astfel de act administrativ a fost, însă, infirmată de instanța de fond, care, prin sentința atacată, a apreciat că, în contextul neîndeplinirii de către organul fiscal a obligației sale reglementate de art. 213 alin. (2), coroborat cu art. 46 din Codul de procedură fiscală, de motivare a actului administrativ fiscal, prezumția de legalitate de care acesta se bucură a fost răsturnată.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii București, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta a criticat maniera în care judecătorul fondului a interpretat și aplicat prevederile textelor normative indicate anterior (art. 213 alin. (2) coroborat cu art. 46 din Codul de procedură fiscală).

Criticile aduse de recurentă sentinței civile nr. 2869 din 19 iunie 2018, sunt apreciate, însă, de Înalta Curte ca fiind nefondate, în contextul în care, conform primei teze a alin. (2) al art. 213 din Codul de procedură fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asiguratorii și sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietatea debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

De asemenea, conform alin. (4) și (5) din același text normativ măsurile asiguratorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent, decizie ce trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.

Conform art. 46 alin. (2) pct. e) și f) din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă motivele de fapt și temeiul de drept.

După cum s-a reținut la nivel jurisprudențial, dispozițiile art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală sunt în deplină concordanță cu prevederile art. 31 alin. (1) și (2) din Constituție, potrivit cărora dreptul la informare trebuie respectat în raporturile juridice care se stabilesc între autoritățile publice și cei cărora li se adresează actele emise de acestea, în sensul motivării oricărui act administrativ, fie el normativ sau individual.

Astfel, motivarea actelor administrative reprezintă o condiție de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligația de a indica, în mod neechivoc, elementele de fapt și de drept care au stat la baza soluției adoptate, atât pentru a putea fi cunoscute de destinatar și în funcție de care acesta să își poată formula eventualele apărări, dar și pentru ca instanța de judecată să poată exercita un control efectiv al legalității actului.

Doar obligația motivării tuturor actelor administrative poate funcționa ca o garanție a respectării legii și a ocrotirii drepturilor contribuabilului.

Din analiza coroborată a prevederilor art. 213 din Codul de procedură fiscală, rezulta că, din perspectiva îndeplinirii obligației de motivare în fapt, o astfel de cerință trebuie să se circumscrie, din punct de vedere calitativ, criteriilor și condițiilor învederate în textul normativ de baza -în speță, art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Astfel, nu orice motivare poate fi apreciată drept îndeplinire, de către organul fiscal, a obligației reglementate de art. 213 alin. (2), (4) și (5) din Codul de procedură fiscală, coroborata cu art. 46 alin. (2), pct. e) și f) din Codul de Procedură Fiscală.

O corectă și efectivă aplicare a sus indicatelor aspecte, presupune realizarea unei motivări care să evidențieze rațiunile efective și punctuale pentru care măsura în discuție a fost dispusă, iar nu o motivare generală, realizată pur formal, fără legătură directă cu ipotezele exprese reglementate de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Astfel, pentru a putea fi reținută o îndeplinire, de către organul fiscal, a obligației de motivare, în actul administrativ ar fi trebuit să fie evidențiate indiciile concrete, extrase din conduita contribuabilului ori din alte elemente de fapt, care au aptitudinea de a permite verificarea existenței unui pericolul efectiv ca operatorul economic să recurgă la vreuna dintre conduitele limitativ prevăzute de textul de lege, respectiv să: (a) se sustragă, (b) să își ascundă patrimoniul ori (c) să își risipească patrimoniului, iar pe de altă parte, o indicare a manierei în care aceste activități (i.e. de a sustrage, ascunde ori risipi patrimoniului) pot periclita sau îngreuna, în mod considerabil, colectarea creanțelor de la operatorul economic vizat de măsură.

Noțiunea de periclitare sau îngreunare în mod considerabil, implică un grad ridicat de afectare a posibilității de colectare, în sensul că nu orice demers poate fi calificat drept act de natură a intra în sfera cazurilor excepționale de dispunere a măsurilor asiguratorii, ci doar acel act de natură a afecta în mod considerabil colectarea.

Sintagma "în cazuri excepționale" confirmă caracterul de excepție, iar nu de drept comun, al măsurilor asigurătorii și subliniază distincția dintre necesitatea îndeplinirii condiției existenței unui pericol și ipoteza neîndeplinirii obligațiilor fiscale.

Din această perspectivă, relevante sunt și prevederile alin. (7) al art. 213 din Codul de Procedură Fiscală, prin care este instituită o limitare în timp a efectelor măsurilor asiguratorii în cazul în care acestea au fost instituite înainte de emiterea titlului de creanță, iar acesta din urmă nu este emis în termen de 6 luni de la data dispunerii măsurilor asiguratorii. Această prevedere confirmă faptul că pericolul care justifică luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie extrinsec faptelor controlate. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere un pericol intrinsec, această prevedere ar fi fost lipsită de sens, întrucât, dacă pericolul ar rezulta din modul în care contribuabilul și-a nesocotit obligațiile fiscale, acest pericol nu ar fi dependent de perioada de timp până la emiterea titlului de creanță, ci ar dăinui în toată această perioadă și ulterior.

Or, încetarea efectelor măsurilor sau reanalizarea pericolului la 6 luni, arată faptul că acesta trebuie să fie apreciat prin raportare la atitudinea contribuabilului ulterioară celei avute la data realizării operațiunilor controlate, motiv pentru care simplul fapt al indicării, în actul administrativ de instituire a măsurilor asigurătorii, a existenței unei creanțe fiscale nu este suficient spre a îndeplini condițiile calitative ale unei motivări în spiritul art. 213 alin. (2), (4) și (5) Codul de procedură fiscală.

În speța de față, contrar celor învederate de recurentă, organul fiscal nu a realizat o motivare a Deciziei în sensul prevederilor antereferite, ci a justificat măsura dispusă (atât în actul administrativ - dosarul Curții de Apel București, cât și în Referatul Justificativ - filele x din același dosar) exclusiv în considerarea faptului că administratorul societății ar fi administrator și al altei societăți comerciale despre care s-a apreciat că la rândul ei ar datora sume suplimentare bugetului de stat cu titlul de accize și TVA, fără a fi adus nici măcar un singur argument în sensul că societatea reclamantă urmează să își ascundă ori să își risipească patrimoniul.

Totodată, Înalta Curte reține că din cuprinsul Deciziei nu reiese în mod concret modul în care A. a întreprins demersuri care să fundamenteze decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv să se arate modul în care societatea ar fi încercat "să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Pe cale de consecință, după cum a reținut și judecătorul fondului, o motivare pur formală, nu poate fi apreciată drept motivare în sensul art. 213 alin. (4) și (5) din Codul de Procedură Fiscală, coroborate cu alin. (2) al aceluiași articol al Codului de Procedură Fiscală și cu art. 46 alin. (2) pct. e) și f) din același act normativ, motiv pentru care, în mod legal, prima instanță a reținut că în cauza de față, prezumția de legalitate a acestuia a fost răsturnată.

Analizând criticile aduse de recurentă soluției primei instanțe de admitere a cererii intimatei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a fondului, Înalta Curte le apreciază, de asemenea, ca fiind nefondate.

Astfel, având în vedere soluția dată pretențiilor formulate în principal de reclamantă, împrejurare ce relevă culpa procesuală a pârâtei, care a căzut în pretenții, în temeiul disp. art. 451 și urm. C. proc. civ., în mod corect judecătorul fondului a admis și cererea reclamantei de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, constând în (50 RON taxă judiciară de timbru - dosar Curtea de Apel București și 4650 RON onorariu de avocat parțial încasat - fila x din același dosar), motiv pentru care, nu se poate reține incidența motivului de casare invocat de recurentă.

Pentru aceste considerente, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii București, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii București împotriva sentinței nr. 2869 din 19 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 martie 2021.